Este femeia care a construit un imperiu. Al poantelor Gaynor Minden. A pornit de la un singur angajat și a ajuns la zeci de mii. Este femeia a cărei poveste de dragoste pentru un descendent al unei familii din România i-a schimbat viața. Este un trendsetter în domeniul său, este brandul pentru care optează companiile celebre de dans din întreaga lume! Este… Eliza Gaynor Minden!
EVELINE PĂUNA: Când te-ai gândit că poți fi tu cea care revolutionează lumea dansului?
ELIZA GAYNOR MINDEN: Ideea că ar trebui să existe poante mai bune mi-a venit când eram adolescentă și studiam baletul, dar, până la 25 de ani, nu mi-am imaginat că aș putea fi eu cea care le creează. Mama mea a fost profesoară de balet. Ea a fondat o școală de balet destul de cunoscută, în Connecticut. Eu am crescut acolo. Mama m-a introdus în tainele baletului, mă aducea la cursuri și mă purta cu ea la spectacole de balet legendare din New York-ul anilor ′70: cu Barisnikov, Farrell, Fonteyn, Nureev, Plisetkaia, Kirkland, Fracci, Makarova. Sora mea a ales cursurile American Ballet și a devenit balerină profesionistă. Tata, însă, nu avea nicio legătură cu arta. Nici fratele meu. Împreună se ocupau de afacerea familiei – corpuri de iluminat.
E.P.: Ce ți-ai propus tu să realizezi în lumea dansului era, practic, imposibil pentru o tânără aflată la început de drum. Ce te-a motivat?
E.G.M.: Am fost motivată de durerea pe care am simțit-o prima dată când am urcat în poante. Mi se părea inutil să suferi atât de mult! Vedeam cât de des se plâng balerinele de dureri insuportabile, de deformări ale oaselor… Și nimeni nu făcea nimic să înlăture acest chin inuman și inutil pe care l-au înfruntat dintotdeauna. Mai târziu, când am început să lucrez în managementul unor companii de dans, m-am zbătut în perioade de criză financiară dură și mi-am dat seama că poantele care se stricau prea des costau mult mai mult decât ne puteam permite. Era nevoie de poante rezistente! Un alt aspect care mă deranja foarte tare era zgomotul pe care îl făceau poantele pe scenă. Momentele de maxim dramatism, acelea care au menirea să transporte publicul într-o altă sferă, erau stricate de zgomotul poantelor.
E.P.: Ai fost balerină profesionistă?
E.G.M.: Nu. Amatoare. Dar pasionată și de pian și de partea… academică a artei. M-a fascinat istoria baletului. La un moment dat, a venit timpul să aleg unde să urmez pregătirea academică și am ales Universitatea Yale, în detrimentul uneia în care m-aș fi putut perfecționa în balet. Mi-aș fi dorit și să-mi urmez visul de a deveni balerină, dar, privind retrospectiv, îmi dau seama că, dacă aș fi ales calea dansului, nu aș mai fi dezvoltat niciodată conceptul Gaynor Minden.
E.P.: De cât timp ai avut nevoie pentru cercetare?
E.G.M.: Dezvoltarea tehnică a poantelor a durat opt ani. Trebuie să recunosc, însă, că formarea la Universitate m-a ajutat să dezvolt ideea de poante „noi” într-un adevărat business. M-a învățat cum să fac cercetarea, cum să-mi structurez ideile în scris și cum să le prezint potențialilor clienti. Atestatul de limbă și literatură engleză a fost esențial pentru cariera mea. În plus, a fost și perioada în care l-am cunoscut pe cel care, mult mai târziu, avea să-mi devină soț.
„ÎNAINTE DE GAYNOR MINDEN, POANTELE ERAU CONFECȚIONATE DUPĂ REȚETA SECOLULUI AL XIX-LEA”
E.P.: Ce știai despre tehnica poantelor?
E.G.M.: Din pură curiozitate am cumpărat câte o pereche de la fiecare companie de poante și le-am dus la atelierul fratelui meu. Cu uneltele lui am desfăcut-o pe fiecare în parte și am fost șocată de ce am găsit în interior. Materialele păreau atât de primitive! Vă rog să îmi permiteți să mărturisesc că am tot respectul pentru meșterii care confecționează poantele în modul tradițional! Însă nu putem trece peste faptul că materialele din care sunt făcute erau încă cele care erau folosite în secolul al XIX-lea: piele, carton, pânză groasă de sac, pânză subțire, lipici și cuie.
E.P.: Și aveai timp pentru această muncă de cercetare?
E.G.M.: Mi-am dat demisia de la locul de muncă pe care îl aveam și m-am dedicat exclusiv studiului pentru îmbunătățirea poantelor. Am lucrat part-time la afacerea familiei despre care v-am menționat deja (un alt prilej pentru perfecționarea în management) și am dat meditații elevilor care se pregăteau pentru Universitate. Fiecare minut care îmi rămânea ca „timp liber” îl dedicam studiului poantelor.
E.P.: Cât de greu ți-a fost?
E.G.M.: În unele aspecte, de exemplu cel estetic, studiul a fost ușor. Poanta trebuia să fie acoperită cu satin roz și trebuia să emane delicatețe. Așteptările mele personale erau ca poanta să fie și rezistentă, confortabilă și să protejeze piciorul balerinei. Era nevoie de materiale care sa reziste la sute de mii de îndoituri – pentru pașii în demi-pointe. În același timp, voiam un material prețios, elastic și care să absoarbă șocurile. Am avut noroc să găsesc un matrițer care a fost dispus să facă un mulaj-prototip. Putea produce o singură componentă pentru care muncea o zi întreagă. O singură poantă, nu o pereche!
E.P.: Cum vedeai tu afacerea dezvoltându-se de la vis la realitate?
E.G.M.: Am gândit exact așa: am luat singurul meu model de poante, l-am segmentat, am pus materialele pe care le doream, am lipit din nou poanta și am dus acel model ciudat unui cizmar obișnuit din NewYork, specializat în comenzi dificile. Mi-a îmbrăcat modelul în satin roz și i-a atașat o talpă exterioară. Dacă îmi plăcea produsul, îl probam și o rugam pe sora mea să-l încerce. Dacă era în regulă, îl duceam la studioul de dans al lui David Howard, unul dintre preferații mei din acea vreme, și rugam balerinele să-l încerce. Aș fi fost deschisă sp accept toate comentariile lor și le aplicam următorului prototip. Această procedură a durat ani și ani până să găsesc modelul final… Apoi am făcut rost de mulajele care mi-ar fi trebuit pentru ca să încep producția componentelor și am căutat fabrica unde urmau să fie asamblate și transformate din bucăți în… poante. Între timp, m-am împăcat cu iubitul meu din facultate, John Minden. El studia – ultimul an, Economia și lucra deja în publicitate. Ne-am căsătorit în 1988. În 1991 John a decis să mi se alăture în proiect și împreună am găsit exact fabrica de care aveam nevoie. Această fabrică era specializată în realizarea pantofilor pentru mirese, așa că știau cum să lucreze cu materiale prețioase cum e satinul și să realizeze lucruri de calitate. Așa a apărut Gaynor Minden.
„PRIMUL SEDIU A FOST APARTAMENTUL ÎN CARE LOCUIAM”
E.P.: Îți amintești primul sediu?
E.G.M.: La început lucram în apartamentul nostru, care, în scurt timp, a devenit atât de aglomerat de poante, încât nu mai aveam loc nici să pășim în propria noastră casă. În 1993 am închiriat un spațiu în apropiere, un loc destul de central, care să fie showroomul unde să primim dansatorii pentru a le lua măsuri. Am angajat, part-time, o dansatoare. Am crescut pas cu pas. Acum vindem zeci de mii de poante pe an, în toată lumea.
E.P.: Prima strategie de marketing?
E.G.M.: Am pregătit o istorie a baletului prezentată într-un mod atractiv și am introdus-o în școli, bineînțeles cu acceptul direcțiunilor. La finalul prezentării îi invitam pe cei mici să încerce poantele. Copiii de atunci sunt astăzi dansatori de prestigiu și ne-au rămas clienși fideli. Am angajat întotdeauna dansatori profesioniști în departamentul de vânzări. Ei știu din experiență ce simt clienții noștri și de ce au nevoie.
E.P.: Povestește-mi de legăturile familiei tale cu România.
E.G.M.: Tatăl lui John a fost român. Îl chema George Căputineanu Minden. S-a născut în 1920, în București, și a părăsit țara imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, împreună cu prima sa soție și cu câțiva membri ai familiei. Guvernul comunist i-a măsurat proprietatea, așa că el nu era deloc în siguranță dacă ar fi decis să rămână în România!
E.P.: Care este povestea logo-ului?
E.G.M.: Eu am avut ideea acestui logo. Ca o mărturisire „din casă” vă spun că îl numim „Abby”, deoarece una dintre balerinele care a lucrat pentru noi la început i-a pozat graficianului pentru ca acesta să realizeze logo-ul.
E.P.: Ce implică contractul cu Opera Națională București din perioada anului 2009?
E.G.M.: Când românca Alina Cojocaru, prim-balerină la Royal Ballet din Londra, și-a prezentat disponibilitatea de a intra în campanie, am fost cu adevărat fericită. Mi-a spus că e încântată să devină imaginea noastră, numai că are o condiție. Atunci m-am temut că-mi cere imposibilul… Mi-a spus că tocmai ce s-a întors de la București și că balerinii de la Opera Națională au niște condiții de lucru extrem, extrem de modeste. Mi-a spus că acceptă să devină imaginea Gaynor Minden, fără nicio pretenție financiară, numai dacă suntem de acord să donăm poante ansamblului de la Opera Națională București. Am acceptat, bineînțeles!
JOHN MINDEN DESPRE…
…Eliza:
Soția mea este de o perseverență tulburătoare! Pur și simplu, nu renunță niciodată să mă uimească! Pentru succes am muncit amândoi în mod egal. Cred că, dacă într-un cuplu, unul muncește mult, succesul îl au amândoi. Ei bine, imaginați-vă că Eliza și John muncesc amândoi la fel de mult!
…România:
Nu am fost niciodată în România, deși fratele meu a trăit acolo o perioadă bună de timp și vorbește cursiv limba. Ne dorim foarte mult să vizităm această țară, dar cred că vom ajunge numai după ce fetița noastră va mai crește puțin. Cunoștințele mele despre România se reduc la poveștile pe care le știu de la tatăl meu și de la prietenii lui: un București cosmopolit, munți superbi, și frumoasa Mare Neagră. Însă tatăl meu a rămas profund întristat de regimul Ceaușescu. Mai știu câte puțin despre mâncarea voastră – sarmale, mămăligă, salate speciale – care nu lipsește de la nicio reuniune de familie.
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Iulie 2009
foto: arhiva personală
