Am plecat tulburată de la teatru. Dar cred că, de fapt, asta și-au și dorit realizatorii spectacolului „50 de secunde”. Însuși titlul te invită în Sala Atelier a Naționalului pentru că Uniunea Teatrală din România a considerat că aceasta este „cea mai bună piesă românească în anul 2017”. Apoi, Daniel Oltean, autor român… e procuror DIICOT și teatrolog. Vă dați seama ce combinație?!

Dacă vreți un sfat, de la un spectator care a văzut piesa, de data aceasta nu încercați să ajungeți mai repede la teatru. Mie, de obicei, îmi place să ajung cu jumătate de oră înainte, să-i salut pe domnii de la parcare, care încearcă să găsească o soluție (gratis, culmea!!!) pentru fiecare spectator, zâmbind și urându-ne tuturor seară plăcută, ba chiar încercând să-și dea seama la care dintre sălile Naționalului am venit, ca să poată adapta mesajul.  Aș spune că zece minute înainte de spectacol sunt suficiente, pentru că reprezentația începe la ora 20.00 și publicul intră în sală la ora… 20.00. 

Și, când intră, fum de țigară. Mult și artistic. Da’ mult! Dacă n-ar fi fumul de țigară, ai crede că ești într-un salon de psihiatrie sau într-o sală de autopsie, da’ acolo n-ai voie să fumezi, așa că… îți imaginezi că ești într-o sală de interogatoriu. De fapt, și în celelalte două locații posibile, tot despre interogări ar fi vorba, pentru că, așa cum aflăm din spectacol, „morții pun cele mai multe întrebări”. 

Sala îmbrățișează scena, pe trei laturi. Accentul e pe scaunul din mijloc, care pare când un scaun de spital, când unul al unui condamnat la moarte, când un pat de hotel, când o masă de autopsie, când o insulă de evadare. 

Ce se întâmplă, de fapt?

Fiul (Alexandru Voicu) își ucide Mama (Diana Dumbravă), iar crima este anchetată de Anchetator (Lucian Iftime). Dacă, la început, fiul pare vinovatul clar, avansarea acțiunii arată că el a fost ucis cu mult timp înainte de a comite crima. L-a ucis grija bolnăvicioasă a mamei. Mama e „făcută” doar din fraze disparate, din reproșuri aglomerate cu strigăte disperate. Îi apare ca o nălucă și o vede în femeia-grefier care notează declarația, apoi în himera care flirtează cu anchetatorul, apoi ca nălucă ce are puterea de a-l ierta peste moarte. 

Întrebări, nuanțe, descireri șocante, te fac să vrei să întorci capul. Dar n-ai unde, că spectacolul este peste tot în jurul tău. Așa că ochii ți se odihnesc pe icoană. Tablouri desenate cu vopsea roșie în chip de sânge, cioburi care sar unde se nimerește și picioare goale pe dalele de gresie. Aproape că-mi venea să avertizez actorii să nu calce pe cioburi. Spectacolul e atât de puternic vizual încât miroase a substanțe cu care se îmbălsămează morții. Ba nu, nu miroase, doar ni se pare!…

Aproape că reușim să punem verdictul că vinovați sunt amândoi. Și amândoi alăturea cu drumul. Fiul – traumatizat cu o copilărie schizoidă, mama, o victimă a generațiilor. Anchetatorul – singurul om lucid. Oare?

50 de secunde îi ia apei să-și recapete luciul, după ce a fost aruncat în ea un bolovan. Un bolovan pe care și-l leagă de sine anchetatorul, pentru a-l purta pe umeri atunci când mintea îi îngăduie câteva clipe de liniște, dincolo de sala în care studiază cazurile. Deci, nici măcar instanța care judecă nu e lipsită de vulnerabilități ucigătoare.

Dacă vă plac analizele profunde asupra minții umane și nu vă sperie descrierile adevărate, „de dosar”, spectacolul „50 de secunde” o să vi se pară o experiență interesantă.