Este unul dintre cei mai apreciați tenori, la nivel internațional. A cântat pe cele mai importante scene de Operă însă n-a uitat emoția începutului, nici familia cu nouă copii în care s-a format sau biserica în care a cântat, prima dată, în Mexicul natal. Ramón Vargas continuă să își scrie, cu originalitate, povestea de succes. O pagină importantă s-a așternut de curând, când celebrul tenor a cântat la Craiova rolul Mario Cavaradossi din „Tosca”, pe care l-a adăugat recent repertoriului său. Despre schimbările din universul operei, despre valorile momentului și misiunea de a fi mentor, într-un interviu cu cel care își canalizează arta și în beneficiul celor cărora soarta nu le-a oferit prea mult… 

 

 

 

• Povestea vieții dumneavoastră a început în Mexicul natal, undev-ați născut într-o familie cu nouă copii. Ați început să studiați muzica la vârsta de nouă ani. Cine a ales acest drum pentru dumneavoastră și care sunt primele amintiri pe care le aveți cu muzica?

În familia mea nu erau muzicieni, dar am trăit înconjurat de muzică, ascultând la radio muzica tradițională mexicană, care este foarte frumoasă și variată. Eram printre cei mai mici dintre frați și, de aceea, aveam mult timp cu mine însumi. Atunci, ca și acum, copiii din corul Bisericii Fecioarei din Guadalupe din Mexic erau aleși dintre copiii care studiau în școlile din vecinătate. Așa se face că am fost ales să fac parte din acest cor, în care deja cânta unul dintre frații mei. Directorul muzical al corului era un tânăr preot, Părintele Xavier Gonzalez, care studiase la Școala de Muzică Sacră, la Santa Cecilia, în Roma. El își dorea să formeze, în cadrul acelei biserici, cel mai bun cor al lumii latinoamericane. Așa se face că ne-au oferit o pregătire muzicală temeinică: am studiat cânt gregorian, polifionie, muzică populară, pian și solfegiu și multe altele. Această primă întâlnire cu muzica a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea.

 

• Recunoașterea dumneavoastră a venit în 1983, odată cu momentul în care dirijorul Mexican Eduardo Mata v-a oferit un contract pentru rolul Fenton în „Falstaff” de Giuseppe Verdi și rolul Don Ottavio în „Don Giovani” de W. A. Mozart. În acel moment, plănuiați un succes internațional sau Mexicul părea suficient?

Când maestrul Eduardo Mata m-a ales să cânt Fenton în „Falstaff” de Verdi și, imediat după, Don Ottavio în „Don Giovanni” de Mozart, eram încă un băiețandru care studia muzica. Directorul școlii, apreciatul maestru Xavier Gonzalez, îmi spunea că vocea mea ar fi insuficientă pentru a cânta operă și că ar trebui să devin cântăreț de lied. Eu mi-am însușit acest sfat dar nu ca pe o ofensă, ci ca pe o provocare. Așa că, împreună cu maestrul meu de cânt, Antoniu Lopez, am studiat și mai mult pentru a deveni cel puțin un cântăreț de operă. După ce am câștigat concursul de canto Carlo Morelli, în Mexic, mi-au fost oferite aceste contracte și viața mea s-a schimbat pentru totdeauna.

 

• După ce ați câștigat Concursul „Enrico Caruso Tenor Competition” la Milano, în 1986, v-ați mutat în Austria, pentru a studia la Opera de stat din Viena. Cine v-a sfătuit să alegeți această scenă? A fost o chestiune de strategie, de intuiție sau de noroc?

Viața mea în Mexic, da, era limitată după aceste momente de debut, situația era neclară pentru că lipseau organizarea, strategia și viziunea pentru tinerii soliști. Din acest motiv m-am înscris la Concursul „Enrico Caruso”, la Milano. Din puținele economii pe care le aveam, am plecat la Milano, în 1986, și am câștigat concursul. Directorul concursului mi l-a prezentat pe Placido Domingo și Domingo a fost cel care m-a sfătuit să merg la Viena să stuziez în loc să rămân în Italia. „Austriecii sunt mai serioși”, mi-a spus. Și avea dreptate. Atunci era un studio la Opera din Viena, unde predau muzicieni cu o experiență uimitoare. Am avut șansa să întâlnesc două persoane importante pentru viața mea artistică: maestrul Leo    Müller și chiar profesoara acestuia. Ei m-au învățat să respir și să cânt în „legato”, de la ei am învățat foarte mult. Cred că, pentru a avea succes, este nevoie de anumite elemente indispensabile: capacitate, șansă, puțin noroc și, în mod sigur, o atitudine pozitivă și putere de adaptare. Fără aceste elemente ar fi foarte dificil să atingi succesul!

 

• Cât de diferită era Viena de Mexic?

Schimbarea de la Mexic la Viena a fost foarte bruscă. Fusesem, în 1986, în Italia și apoi am ajuns la Viena, unde se vorbea o limbă diferită, unde cultura era diferită, chiar și clima și mâncarea erau diferite de ce știam eu. A fost o ciocnire culturală foarte puternică. În final, după ce am fost în Elveția pentru aproape 13 ani, m-am întors definitiv la Viena, unde m-au acceptat ca austriac. Îmi place combinația culturală a Mexicului cu Austria; ei sunt respectuoși și organizați, noi suntem plini de emoție și de fantezie. Frumoasă combinație!

 

• Debutul dumneavoastră internațional a fost la începutul anilor ’90. Era diferită lumea muzicii și a producțiilor de operă de cum este acum?

Lumea muzicală s-a schimbat drastic în ultimele decenii. Mass-media, televiziunea și, cel mai mult, internetul au schimbat modul de a face și de a evalua opera și muzica, în general. Cândva, era de-ajuns să asculți un solist care cânta bine, care făcea un rol bun, și oamenii ieșeau fericiți din sală. Acum, oamenii vin la spectacolele de operă să… vadă un spectacol, să vadă soliștii, nu doar să-i asculte. Altfel spus, înainte opera se vedea cu urechile, acum se ascultă cu ochii. Amândpuă modalitățile sunt parțiale și incomplete. Dar cred că acum este mai rău decât atunci pentru că oamenii nu au parametri în ceea ce privește calitatea, îi confundă cu ceea ce văd sau simt. Rezultatul devine dramatic și face ca tinerii soliști aflați încă în proces de formare în marele teatre de operă, să ajungă să cânte teatral.

 

 

• Încă de la început, ați decis să fiți freelancer. Postura aceasta vă oferă posibilități nelimitate! Totuși, ați trait vreodată anxietatea gândului că, poate, nu este decizia cea mai potrivită? N-ar fi mai ușor să lucrați pentru o anumită scenă, pentru un anumit teatru?

Să devii un artist freelancer este o decizie pe care o iei aproape forțat, pentru a putea avea, cu adevărat, o carieră internațională. Contractele vin pe producție, cu un anumit număr de spectacole, iar apoi mergi la un alt teatru și treci prin aceeași situație. Avantajul este că ajungi să cunoști mai mulți oameni și mai mulți oameni ajung să te cunoască pe tine, lucrezi cu diverși regizori. Dezavantajul este că trebuie să renunți la stabilitatea din familie. Totul are un preț!

 

• Ați cântat la Opera Metropolitan, la Scala, la Royal Opera House, la Opera de Stat din Viena, Arena din Verona, Opéra Bastille, Teatro Real… Care dintre aceste scene a însemnat cel mai mult pentru dumneavoastră? 

Cel mai important moment din viața mea artistică a fost primul meu contract la Piccolo Teatro din Lucerna, pentru că a însemnat pasul meu de la student la profesionist. Unele teatre au o însemnătate aparte. Met-ul a fost un teatru foarte special pentru mine, care vin de pe continentul american. Opera Metropolitan este cea mai importantă pentru noi. Poate teatrul cu cea mai puternică tradiție.

 

• Ați interpretat enorm din rolurile verdiene, incluzând partituri rare precum „Alzira” „Atilla”, „I due Foscari” și „I Lombardi”. Sunteți însă regele muzicii rosiniene, interpretând uimitor treisprezece roluri ale acestui faimos compozitor. Puțini tenori înaintea dumneavoastră sau după dumneavoastră, poate cu excepția lui Juan Diego Flórez, au reușit să cânte atât de mult Rossini. Este Rossini compozitorul dumneavoastră preferat?

 

Încă era, chiar dacă pe sfârșit, „Rossini’s rainassance”, se cântau toate operele de Rossini, teatrele le aveau programate pretutindeni. Rossini este un compozitor aparte și complicat, motiv pentru care era o șansă să cânți, o șansă pe care nu am ratat-o. Apoi a urmat bel canto cu Bellini, Donizetti și cu acești trei compozitori am parcurs o primă parte foarte importantă a carierei mele. Apoi am schimbat încet, încet, repertoriul și Verdi mi s-a potrivit pentru ceea ce cere el de la muzică și din punct de vedere stilistic. Pentru a cânta Verdi este nevoie de o voce ca a mea, care vine din bel canto și trece prin verism. Iubesc compozitorii care m-au format: Mozart, Rossini, Donizetti, Bellini și Verdi.

 

• Vă cunoaște întreaga lume a operei. Vă opresc oamenii pe stradă, în afara teatrelor de operă? Pe cât timp este stabilit programul dumneavoastră, în avans? 

Acum cânt ce îmi place cel mai mult și prefer să cânt acolo unde nu sunt foarte cunoscut. Mai este încă atât de mult de cântat și mai este încă atât de mult de descoperit! Programul meu este fixat cu trei-patru ani în avans. Acum am invitații până în anul 2022.

 

• Trăim vremurile în care vocea nu mai este deajuns pentru faimă. Producțiile moderne solicită și alte abilități – de actorie sau chiar pentru a crea efecte speciale. Se spune că, pentru o soprană, este, totuși, mai greu să reușească în carieră decât este pentru un tenor. Cum apreciați acest mit? 

Acum este mai dificil să îți construiești o carieră de succes doar cu vocea. Soliștii precum Caballe sau Pavarotti ar fi avut viață grea dacă se nășteau în această perioadă. Acest lucru este periculos pentru că, în final, opera este teatru cântat, nu teatru de proză. Dar, în același timp, opera nu este doar un concert. Cred că este nevoie de echilibru. Pentru soprane este mai dificil, din diferite motive. Primul ar fi că vocea doamnelor este mai ușor de stăpânit decât vocea domnilor – femeile nu trec prin schimbarea vocii, de pildă. Din acest motiv, sunt mai multe voci feminine decât voci masculine, iar competiția e mai puternică între ele. Și, ca să revenim la vremurile noastre, se caută mereu cântăreți din ce în ce mai tineri.

• Caruso a spus că „la 45 de ani vocea atinge punctul maxim al calității sale, dar o mulțime dintre noii artiști nu mai ajung la acest punct, pentru că își încheie cariera până la acea vârstă. Care este secretul pentru o carieră de lungă durată?

Vocea este precum un pom, pentru a da rod este nevoie să aștepți niște ani. Acum se caută fenomene care interpretează roluri foarte dificile la 20 de ani. Cred că trăim într-o perioadă de pericol, din acest punct de vedere. Tinerii soliști nu au timp să-și maturizeze vocea. Nu este vina lor ci a directorilor de teatre sau a directorilor muzicali care nu ajung la un acord. Regizorii vor artiști cu veleități de actori, adaptați pentru TV și producții live, directorii muzicali iși doresc muzicieni desăvârșiți pentru aceste roluri, așa că directorii artistici trebuie să găsească soluții, cu profesionalism. Dar eu observ multă ignoranță chiar și în teatrele mari.

 

• Sunteți, de asemenea, și mentor pentru tinerele generații. Care este primul sfat pe care îl oferiți? 

Spun tinerei generații să aibă RĂBDARE.

 

• Apropo de gândul de a dărui noilor generații… Știu că viața dumneavoastră a fost marcată de o tragedie – unul dintre cei trei fii s-a stins din viață. Cine v-a dat curajul să continuați? Aveți o fundație care poartă numele fiului pe care l-ați pierdut, o fundație al cărei scop este să-i ajute pe alții. Muzica este despre a da înapoi? 

Viața este întotdeauna plină de surprize, nu întotdeauna bune. Moartea unui fiu este cel mai rău lucru care se poate întâmpla, pentru că, înainte de toate, nu-i firesc. Normal ar fi ca oamenii în vârstă să moară și cei tineri să trăiască. Dar nu este întotdeauna așa. Eduardo, fiul meu, era un copl fericit, în limitările destinului său. A fost iubit, dorit, acceptat, inclus în mediul său social. Iar lucrurile acestea ni le dorim acum pentru alți copii săraci ai Mexicului.

 

• Ați întruchipat mai mult de cincizeci de roluri pe scenă. Care dintre acestea vi se potrivește cel mai bine? „Cine” sunteți, în această etapă din viața dumneavoastră?

 

Sunt atât de multe roluri frumoase dar niciunul nu-l întrece pe Edgardo din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti. Werther, Riccardo din „Ballo in Maschera” și Nemorino din „Elisir d’amore”… Chiar dacă sună ciudat, abia recent am adăugat repertoriului meu rolul Mario Cavaradossi din „Tosca”, pe care am avut ocazia să îl interpretez la Craiova. A fost o șansă frumoasă. Ideea de a susține spectacolul în aer liber a fost magnifică, iar locul – Parcul „Nicolae Romanescu” – splendid. Colegii mei au fost foarte buni, pe măsura regiei și producției lui Antoniu Zamfir și al dirijorului Walter Attanasi. Am găsit la Craiova mult profesionalism și implicare atât în rândul Operei, cât și în rândul publicului. Cred că această experiență a fost foarte benefică mai ales pentru public, pentru că oamenii au avut șansa să cunoască opera într-o altă dimensiune. De fapt, muzica și arta sunt pentru a ne emoționa, sunt o cale de coabitare social și culturală. Cred că toate aceste perspective au fost împlinite cu această „Tosca” la Craiova.