Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București duce spectacolul într-o altă dimensiune. Mai bine spus… în alte dimensiuni! „UFO”, în regia lui Bobi Pricop, este un spectacol care aliniază scena bucureșteană oricărei alte scene internaționale pe care se prezintă producții realizate cu tehnologia performantă de astăzi!
Titlul și scurta descriere de pe site, dau senzația că spectacolul va fi despre o lume fantastică, în care convențiile artistice vor spune povești… Iar despre UFO-uri (sau, mai pe românește, OZN-uri) câte nu s-au spus! Baliverne, închipuri, dar și noțiuni care zdruncină, uneori, siguranța realității… Oricum, cei care nu sunt fani ai SF-urilor, probabil că ar alege alt titlu. Și, vai, ce-ar mai greși!
Bobi Pricop deschide spectacolul. El însuși! Citește o scrisoare. De la Ivan Vyrypaev (?!), autorul piesei. Chiar autorul ne spune, fără figuri de stil, direct prin intermediul regizorului, că unii dintre acești oameni-personaje care au avut experiențe cu UFO-uri nu sunt tocmai… în mințile lor. Așa că spectatorii așteaptă relaxati deschiderea cortinei, iar unii își imaginează că vor vedea pe scenă „marțieni” în costume verzi fie mulate, fie bufante.
Iar când cortina se deschide…. Surpiza! O femeie tânără, frumoasă, blondă, în costum de baie! (Costumul de baie… grozav artificiu pentru captarea atenției!). Emily Wenser (Ada Galeș) este o tânără de 22 de ani, ușor aeriană. Din ceea ce povestește în monologul ei, reiese că este în căutarea dragostei… Pe care o găsește într-un bar, tresărind ori de câte ori îl vede pe bărbatul care o fascinează. Emily vorbește despre siguranță. Despre siguranța în iubire… pe care o percepe ca fiind un semn… nepământean… Tânăra femeie își spune povestea mergând pe o plajă realizată din… tehnologie. Proiecțiile sunt incredibile, iar spectatorii își dau deja coate!
A doua mărturie este cea a lui Artiom Gusev, în prezent webdesigner, până acum ceva timp – programator de jocuri video. Un om cu o viață on-line, printre sunete de împușcături și bombe din jocurile sale violente. Un om care fumează… rar. Într-o seară (limpede!) a ieșit pe balconul apartamentului său dintr-o metropolă zgomotoasă (!) și a trăit… Experiența! O experiență în timpul căreia s-a… odihnit. „Și nici până acum n-am obosit, chiar dacă s-a întâmplat acum doi ani”, spune el. A fost o experiență în care a ascultat liniștea și în urma căreia și-a schimbat profesia.
Următorul personaj este Nick Scott (Ciprian Nicula), un tânăr pasionat de muzică, dar cu o profesie obișnuită. El povestește despre o experiență din care a învățat să-și tempereze frica și să descopere simplitatea. De la „înălțimea” pantalonilor săi scurți de băiat stângaci cu fetele, Nick Scott ne vorbește despre momentul în care a înțeles că lumea nu se învârtește în jurul lui. Îmbrățișa un copac. Atunci a simțit o lumină… O Lumină!
Un alt personaj este Robert Evans (Mihai Călin), un bărbat de 47 de ani, country manager al unei companii mamut. Era în vacanță, într-o cabană liniștită de munte, atunci când a trăit Experiența. Astfel și-a reamintit de mirarea și curiozitățile copilăriei, atunci când viața părea neîncepută. A fost „mic”, din nou, înainte să revină la programul obișnuit al multinaționalei.
Următoarea amintire este cea povestită de Jennifer Davies (Raluca Aprodu). Povestea e spusă limpede, cu ruj roșu și decolteu adânc. Jennifer Davies a fost o adolescentă rebelă. A ieșit din tipare, fiind întotdeauna „hateriță”. Într-o zi, tocmai ei i s-a întâmplat să o răpească o Forță și ține să ne spună și nouă că ea a fost anume aleasă. Oricum, lecția desprinsă e cea mai importantă: lecția care spune că „tot ce se întâmplă ești tu!”. Adică, lecția asumării de sine.
Johanna Harris (Medeea Marinescu) este mama a trei copii. Ne spune, încă de la început, că este creștină. Povestea ei începe atunci când refuză să se apropie de ritualurile unor șamani, considerând că ar fi total nepotrivit. Tocmai ea, cea mai tradiționalistă, poartă costum de cosmonaut… Dar se comportă de parcă ar fi cel mai obișnuit port. Ea a realizat, în momentele acelea, când era lângă râu și șamanii cântau, că întreaga noastră viață este o călătorie spre… Acasă! Johanna Harris se scuză… Ea nu vorbește despre UFO-uri, așa cum s-ar asorta în context… (Probabil că în starea ei de imponderabilitate o ține Rugăciunea). Tocmai penntru că înțelege un posibil sens al vieții, ea e mai sus decât ceilalți. De fapt, decorurile tot urcă! De la plajă spre nori, spre peisaje selenare și, mai sus, prin constelații. Ea e cel mai Sus!
Spectatorii au înțeles! UFO-urile nu sunt Unidentified Flying Object… Sunt doar momente de revelație ce vin în viața fiecăruia din afara propriului spațiu de confort. Pare că e nevoie să ne răpească un OZN ca să ne ridicăm deasupra clișeelor în care ne învârtim.
Viktor Rizenghevici (Ion Caramitu) este un oligarh rus. Un personaj. Un personaj care vine în fața publicului și-l privește în ochi. Leagă, astfel, două lumi – cea reală și cea imaginară. În monologul său despre faptul că realitatea fiecăruia depinde de propria percepție, personajul, autorul, regizorul, actorul, Caramitru însuși – una dintre toate aceste posibile plăsmuiri – ne convinge că faptele din realitate sunt importante doar în măsura în care ne inspiră să construim ceva bun.
Proiecții simultane pe suprafețe diferite, sincronizări ce par imposibil de realizat, medii virtuale 3D realizate de Paul Spike, live-video (coordonat de Tudor Panduru), construcție sceno-tehnică inventivă (Paul Popescu și Mizdan)… sunt elemente de scenografie care, pentru publicul neobișnuit cu tehnologia perfomantă, par chiar aduse de pe altă planetă! Iar ei, „oamenii tehnici”, țin în mâini destinul spectacolului.
Tehnologia folosită este, cu adevărat, impresionantă! Iar dincolo de tehnică e emoție! Sunt povești despre fiecare dintre noi, cei din sală.
Mergeți la Teatru, alegeți „UFO”! E un spectacol despre care o să vă amintiți multă vreme!
Mulțumesc pentru fotografii, Adi Bulboacă!
