Am întâlnit-o în 2012, pe când era doar o puștoaică. A venit la interviu de mână cu tatăl ei. Ascensiunea Crinei Coco Popescu a continuat – și la propriu, și la figurat! A urcat munte după munte, a atins vârf după vârf. Dragostea pentru munte a întâlnit-o acasă, în familie. Și o avea și sora ei, Dor Geta Popescu! Despre ea, Coco spunea că e chiar mai talentată la escaladă… În 2017, un accident cumplit a frânt aripile Getei Popescu, care și-a pierdut viața pe munte. Ea, pentru Coco și pentru toți cei care i-au cunoscut povestea, va rămâne Dor…
- Ești o campioană. Numele tău apare în Cartea Recordurilor. Te-a schimbat acest lucru?
Acest record a fost făcut acum un an (n.a. 2011) şi nu m-a schimbat. Atunci am fost foarte fericită că am ajuns pe vârf. Şi acum sunt fericită că acest record a fost omologat în Cartea Recordurilor, alături de alţi oameni care au făcut lucruri mari în alpinism şi în alte sporturi. - Dar percepţia oamenilor faţă de tine s-a schimbat? Te văd oamenii altfel acum, când eşti în Cartea Recordurilor?
Mi se pare că acest record a fost mai mult observat din momentul în care a fost omologat de Cartea Recordurilor. Nu cred că mă văd oamenii altfel, nu am observat… - De fapt, eşti exploratoare? Sau alpinistă? Care e titulatura ta corectă?
Sunt sportivă, în primul rând. Aş putea spune că sunt alpinistă, pentru că merg pe munte de când eram mică, de la 6 ani şi jumătate. - Dragostea pentru munte a venit din familie?
Da, prima dată am fost cu părinţii mei pe munte, la Omu, la 6 ani, apoi la 10 ani am fost cu tata în Alpi şi am cunoscut şi alţi oameni. - Ce a însemnat experienţa de la 6 ani pe vârful Omu? Erai un copil, nu le era teamă părinţilor tăi să te ia pe munte?
Nu le-a fost frică pentru că ştiau că o să-mi placă. Cum am mers cu amândoi odată, nu aveau de ce să le fie frică.
- Mama ta lucrează tot în sport?
Mama o antrenează pe sora mea mai mică la escaladă. Surioara mea este campioană balcanică, merge la concursuri atât în România, cât şi în străinătate. Nu îi place la altitudine, ea este pe partea tehnică. - Părinţii tăi ţi-au… impus – poate e mult spus – ţi-au… propus să mergi de mică spre pasiunea aceasta? Ai simţit-o, cumva, ca pe o datorie faţă de familia ta? Sau, pur şi simplu, ţi-a plăcut ţie şi ai vrut să explorezi?
Poate că eram prea mică să ştiu ce înseamnă să ai o datorie faţă de cineva… Doar mi-a plăcut foarte mult şi eu am insistat să mergem şi în alte locuri, să urcăm şi pe alţi munţi. Apoi, tot eu am aflat de aceste două circuite Seven Summits şi Seven Volcano. Cu antrenament şi în timp acumulând experienţă şi cu ajutorul echipei Clubului Montan Altitudine am reuşit să merg în expediţii. - Spuneai de Alpii pe care i-ai descoperit la 10 ani. Cum a fost această experienţă pentru tine?
Eu, ştiind numai ce este în România, legat de munte, am fost foarte impresionată de cât de mari pot fi unii munţi, văzând gheţari, pentru prima dată, şi lucruri noi pe care le-am întâlnit de-abia atunci, cum ar fi: a face efort la altitudine, a merge pe colţari legat în coarde, ce înseamnă crevase… - În perioada aceasta lipseai de la şcoală? A fost vreodată o problemă faptul că tu aveai lucruri mai… importante decât şcoala?
Nu, nu a fost nicio problemă. Şi colegii şi profesorii au înţeles că îmi place foarte mult, au înţeles ce planuri am şi ce vreau să fac. Eu am dat mai târziu lucrări, teze, am recuperat totul când m-am întors. - La 12 ani ai cucerit Mont Blancul?
Da, am fost prima dată la o altitudine aşa de mare, de 4810 metri. Mi-a plăcut foarte mult şi a fost un moment pe care nu o să-l uit niciodată. - Acum eşti adolescentă, deja ai şi alte preocupări, alt mod de a vedea lucrurile. Atunci erai doar un copil. Ce gândeşte un copil atunci când merge pentru un proiect atât de mare? Ce era în mintea ta? Era o joacă?
Asociam foarte mult mersul pe munte cu ceva normal, cu un lucru firesc. Nu mi-a fost nici greu, nu m-am chinuit niciodată să merg la antrenamente sau să plec într-o expediţie. Asta era ceea ce doream să fac. - Ce înseamnă antrenamentele pentru tine?
Locuind în Râşnov, un oraş foarte bun pentru antrenamente, avănd în jur Bucegii, Piatra Craiului, Postăvarul, în fiecare weekend mergem pe munte, în ture de 8-10 ore. Antrenamentele zilnice constau în alergat, snowbord, iarna, căţărat la panou sau la stâncă, mountain bike… - „Crina Imola Popescu”, aşa te numești în buletin?
Da. - Cum s-a ajuns la „Coco”?
Aşa mi-au zis părinţii de când eram mică, apoi colegii, prietenii, toată lumea care mă ştie. - Dar tu cum te recomanzi?
Coco Popescu. - Ai un grup de prieteni? Sau eşti o fire mai solitară?
Nu am, neapărat, un grup de prieteni. Mă înţeleg bine cu toată lumea. - Mă găndesc… de câte ori în viaţă ţi s-a spus „fetiţo, eşti prea mică pentru un lucru atât de mare!”? De regulă, copiii şi tinerii care au idei profesionale atât de devreme, se lovesc de acestă remarcă.
Nu ştiu de câte ori mi s-a spus sau nu pentru că eu, tata şi colegii de la clubul Montan Altitudine cu care mă antrenez am ştiut exect ce pot să fac. Fiecare expediţie a fost stabilită în funcţie de cât de antrenată eram, în funcţie de cât puteam să fac. - Ai fost vreodată la o competiţie cu cineva de vărsta ta, din altă ţară? Ţi-ai dorit să fii mai bună decât altcineva anume, de care ai aflat, de exemplu, de pe internet?
Nu. Eu cred că, pe munte, trebuie să fii tu ca tine, cât poţi tu să fii de bun. Nu trebuie să fii în competiţie cu altcineva. Da, cunosc şi oameni care au încheiat circuitul Seven Summits, ne-am antrenat împreună, dar nu a fost niciodată o competiţie între noi. - Câte limbi străine vorbeşti?
Vorbesc germana şi engleza. Pănă în clasa a VIII-a am făcut ca limbă maternă, germana, iar limba engleză, care îmi place foarte mult, din clasa a III-a. - Am citit pe site-ul tău un mesaj: „Coco, tu eşti întregă la cap? În loc să mergi prin cluburi, mergi pe munţi”. Regreţi ceva, simţi că nu ai avut copilărie?
Nu, pentru că asta am vrut. Probabil că, dacă mi se spunea că nu se poate, sau nu ai voie să mergi pe munte, atunci mi-ar fi părut rău. Nu regret ceva. - De la 14 ani eşti membră a clubului Montan Altitudine şi membră a lotului naţional de alpinism. Cu ce te ajută acest statut?
În primul rând, faptul că sunt membră a clubului Montan Altitudine mă face să mă înţeleg foarte bine cu ceilalţi membri, cu echipa care mă ajută cu sponsorizări. - Ce ştii tu despre bani? Bănuiesc că ştii că-ţi trebuie aceste sponsorizări. Ai avut vreodată un vis care să nu se împlinească din pricina banilor?
Nu. Fiecare vis al meu a fost legat de munte, de o expediţie sau de un circuit, cum a fost circuitul Seven Vulcanoes. Și m-am împlinit vise. - Eşti prima alpinistă din lume care încheie Circuitul Seven Vulcanoes – cei mai înalţi vulcani de pe fiecare continent. Cum ţi-a venit ideea, pentru că spuneai că tu ai avut această idee?
Am văzut întâmplător pe internet despre circuitul Seven Summits, al celor mai înalte vârfuri de pe fiecare continent. Sunt prima alpinistă din lume care încheie şi circuitul Seven Vulcanoes, cu premieră pe cel mai înalt vulcan din Antarctica, Mount Sidley. De când am văzut, prima dată, aceste două circuite mi le-am dorit. Înainte de a vorbi cu tatăl meu m-am gândit câteva zile. - Cum i-ai spus?
Eram la clubul Montan Altitudine, la sediul din Râşnov şi ne antrenam la escaladă. Am început să povestesc despre aceste vârfuri, despre aceşti vulcani şi, prima dată, mi s-a spus că sunt prea mică, poate când o să fiu mai mare… Am acceptat, dacă aşa au zis cu toţii, le consideram ca nişte sfaturi pentru că aveau mai multă experienţă decât mine. După aceea am vorbit şi cu tata şi mi-a propus, mai întâi, să facem vreo două luni de antrenament prin munţii din România, ca să vadă ce pot să fac, pentru că eram destul de mică. - Te-a însoţit şi tata în aceste expediţii-antrenament?
Da, cu tata am fost. Când ne-am întors, le-am putut demonstra, într-o perioadă destul de mică, că pot şi că vreau. Tata a fost alături de mine şi a avut încredere în ceea ce pot. Şi ne-am apucat de treabă, de pregătire. - Înainte să pleci, când aveai răspunsul sigur, ce era în mintea ta? La ce te gândeai?
M-am gândit pe etape, mai întâi la primul circuit şi apoi la următorul. Din Seven Vulcanoes, primul vârf a fost în Iran, Damavand, nu mai fusesem la 5.700 de metri. Am început pas cu pas, aclimatizarea şi antrenamentele. - Ai fost vreodată tentată să renunţi? Ţi-a fost prea greu şi doreai să spui „tata, vreau acasă!”?
La antrenamente e greu, în general. Acolo încerci să-ţi depăşeşti limitele, să faci totul cât mai repede, cât mai bine, pentru ca apoi, să te bucuri de momentele de pe munte, să nu te chinui. - Există un obiect pe care îl iei cu tine ca portboneur, ai un talisman?
Nu, nu am ceva anume. Doar steagul României l-am avut, pe fiecare vârf. Când scot steagul mă gândesc la toţi cei care au fost lângă mine, la cei de acasă. - E frumos ce spui! E frumos că duci steagul României pe cele mai înalte vârfuri din lume. Te şi simţi sprijinită de România? Eşti mulţumită de ţara ta? Eşti mândră că eşti româncă?
Da, sunt mândră că sunt româncă, asta e clar. România este ţara unde am crescut, unde am început să urc pe munte… îmi place foarte mult, are locuri foarte frumoase şi lucruri importante de văzut şi de făcut. - Ţi-ai pus vreodată întrebarea cum ar fi fost dacă trăiai în altă ţară?
Nu ştiu… poate că, din punctul de vedere al alpinismului, ar fi fost mai bine. În alte ţări, alpinismul este un sport mai popular, decât în România. Nu este asta o problemă. Şi eu încerc să promovez circuitul „7 munţi din Grădina Carpaţilor”. Este vorba de 7 munţi din România şi încerc să aduc mai mulţi oameni să vadă ce fac eu, ce înseamnă muntele pentru mine. - Cum încerci tu să faci această promovare?
Încerc să vorbesc despre acest lucru de fiecare dată când am ocazia şi aştept oameni la clubul Montan Altitudine unde persoane specializate fac această promovare. - Ce echipament ai? Se spune că rucsacul tău cântărește 20 de kilograme.
Da, este vorba de bocancii de mers la altitudine, colţari, pioleţi, coardă, ham, geacă şi pantaloni de puf… - Este ceva ce-ţi trebuie şi nu ţi-ai permis sau nu au putut părinţii să-ţi asigure?
Din punct de vedere al echipamentului, nu pentru că asta înseamnă siguranţa pe munte. Dacă nu ai cu ce să te asiguri, indiferent cât ştii, nu poţi face performanţă. Am avut tot ce mi-a trebuit în materie de echipament. - Care ar fi cea mai frumoasă experienţă? Să nu o numim pe cea mai importantă, ci pur şi simplu pe cea mai frumoasă, cea care te-a bucurat pe tine.
Pot să spun că a fost expediţia din Antarctica. A fost „nouă” din toate punctele de vedere. A fost prima expediţie mare fără tata, într-o echipă internaţională cu Alex Abramov din Rusia, Mario Trimeri din Italia, Scot Williams din America. Am fost într-un loc unde nu mai fusese nimeni, unde nu ştiam cum o să fie şi ….era Antarctica, gheaţă peste tot, condiţii noi. - Când ai plecat prima dată fără tata şi cum a fost?
La 14 ani am fost într-o expediţie în Georgia, pe Kazbek, la 5047 de metri. Nu pot să zic că mi-a fost frică, am fost cu colegi de la Clubul Montan Altitudine, mai mari ca vârstă. Ştiam ce am de făcut, ştiam ce vreau şi mi-am atins scopul. - Care ar fi omul de pe această planetă care te-a impresionat cel mai mult şi pe care l-ai luat, în parte, ca model?
Nu am luat vreodată pe cineva ca model. Întotdeauna am vrut să fiu ca mine, să fac lucrurile cât de bine pot, nu neapărat să fiu eu model pentru alţii, dar să fiu un model pentru mine. - Dar, spune-mi o persoană de care ţi-a fost… drag că ai întâlnit-o? Care te-a inspirat într-un moment în care poate aveai nevoie de asta.
Nu pot să spun un singur nume, dar sunt, în general, oamenii pe care i-am întâlnit pe munte, care au aceeaşi pasiune ca şi mine şi văd muntele în acelaşi fel cu mine.
- Spuneai: „în relatările din presă am fost întâi copilul care face lucruri ciudate”, la rubrica social, apoi ai trecut spre ştiri şi monden şi deabia după trei ani de expediţii ai trecut la rubrica de sport. Cum a fost să-i înveţi pe români că eşti o sportivă şi nu o curiozitate?
Acest lucru a venit cu timpul. A trebuit întâi să observe ce fac, să le explic eu mai mult ce înseamnă pentru mine aceste lucruri. - Dacă ai primi invitaţia din partea unei ţări să mergi în expediţii şi în loc de steagul României să pui steagul acelei ţări, ai face acest lucru? Pentru că eşti la vârsta la care unii tineri din România îşi asumă plecarea peste hotare şi o carieră acolo. Tu ai face treaba aceasta?
Eu pun steagul României pe vârf şi fac poze cu el ca să transmit oamenilor de acasă, din România momentele de acolo, să împart cu ei fericirea de acolo. Nu ştiu de ce aş pune steagul altei ţări! Dacă nu m-ar susţine? - Să presupunem că te vor susţine şi că-ţi pun la dispoziţie tot ce ai nevoie… că te-ar adopta o altă ţară.
Nu, nu cred. România e acasă. - Eşti vegetariană de când te-ai născut?
Da. - Nu a fost o opţiune, a fost o realitate pe care ai văzut-o în familie?
Părinţii mei au devenit vegetarieni cu doi ani înainte de a mă naşte eu. Nu am fost obligată să nu mănânc carne, nu m-a atras. - Călătoreşti şi în alt mod? Mergi la plimbare? La muzee? La Disneyland ai fost?
Am fost o dată cu bunicii mei la Paris, pe la 7 ani şi am fost şi la Disneyland. Sincer, mai mult îmi plac nişte munţi înalţi decât Disneyland. - Dar, dacă ai avea nişte bani pentru o vacanţă de vis, cum i-ai folosi?
Aş pleca la Polul Nord. - Eşti foarte încrezătoare şi sper ca lucrul acesta să nu piară odată cu vârsta, cu timpul, când poate îţi vei da seama că, în România, lucrurile se mişcă uneori mai greu. Spuneai, la un moment dat, că alpinismul este un sport al întrecerii cu tine însăți. Este foarte frumos ce ai spus!
Da, nu este o competiţie cu altcineva, sau o luptă cu muntele. Mie nu-mi place exprimarea „a cuceri un vârf”. Mergi acolo, eşti prieten cu muntele, atingi un vârf, nu cucereşti un vărf. - Cine face fotografiile în toate aceste expediţii? Ai şi fotografia ca pasiune?
Facem fotografii şi eu şi tatăl meu, de asemenea şi ceilalţi colegi din echipă. Facem fotografii ca să ne amintim de acele momente, nu ca o altă pasiune. - Sora ta e mai mică, iar acum este „sor’-mea. Este posibil ca, peste ani, să devin eu… sora ei. Este posibil ca şi ea să ajungă faimoasă”, spuneai…
Da. Ei îi place foarte mult escalada. Merge la concursuri, este campioană balcanică. A început căţăratul de mică, pentru că noi mergeam la antrenamente la sediul clubului Montana Altitudine, unde avem şi panou de căţărat, iar ea ne însoţea pentru că nu avea cu cine să rămână acasă. Aşa a început să facă şi ea antrenamente cu noi. - Ţi-a spus vreodată că eşti modelul ei?
Nu, nu mi-a spus niciodată, cel puţin nu cu aceste cuvinte… - Te rog să le transmiţi un mesaj românilor, celor pentru care pui steagul României atât de sus, de fiecare dată.
Sper să vadă şi ei ce înseamnă muntele, poate pentru unii dintre ei înseamnă acelaşi lucru ca şi pentru mine. Ne vedem pe munte!
Martie 2012
