Orice dans, chiar și cel al cuvintelor, începe cu o invitație. Mi-a acceptat-o! Am pornit pe acorduri de studii chopiniene, în timpul cărora povestea ne-a purtat către perioada de început. Apoi am rememorat perioada când se împărţea între iubirea de călătorii lungi, scris și televiziune. Am privit cu tristețe desfăşurarea relanti a partiturii cântecului de lebădă al fostului TVR Cultural. A urmat incursiunea prin perioada actuală, răsfoind cărțile tipărite, dar și vorbind despre proiecte. Mi-a mărturisit că personajele sale dansează tocmai pentru că ea, în realitate, e stângace. Însă dansul de cuvinte al Danielei Zeca Buzura este coregrafia perfectă, care te conduce către definiția omului frumos. Alles Walzer!

• Cu mare bucurie v-am făcut această invitație, mai cu seamă că, în mintea mea, v-am asemuit mereu cu o prințesă. Însă chiar mie mi-ați spus, cândva: „Nu am visat să fiu prințesă. Am avut o luciditate excesivă față de mine însămi, în primul rând, care nu mi-a îngăduit să fiu un personaj cu virtuți supranaturale”.

Nu cred că am nici dorinţa, nici timpul să mă simt prințesă sau regină…

• Faptul că, de atâtea ori ați fost nevoită să fiți sinceră în fața publicului, v-a afectat cumva modul de a fi sau, poate, chiar exercițiul de sinceritate față de dumneavoastră?

Poate că da, cu mult timp în urmă, la începutul activităţii în televiziune. Dar am uitat acest lucru, pentru că, acum, acest exercițiu al sincerității este, pentru mine, un modus vivendi. Aștept să-l aplic, mi se pare esențial să-l practic, așa încât nu-l mai simt ca pe un exercițiu, ci ca pe un mod de a fi.

• V-ați născut la șase luni și trei săptămâni. Atunci a avut loc primul miracol din existența dumneavoastră…

Da, aşa este. De miracol am aflat din evocările celor care l-au trăit, fiind alături mine atunci. Tatăl meu construia o platformă industrială la Monte Carlo. Era legat de ceva vreme de acel proiect, urma să se întoarcă în țară la sfârșitul anului în curs. Mama primise, în sfârșit, după îndelungi cereri, confruntări și așteptări, permisiunea să plece trei săptămâni să-și vadă soțul plecat de aproape un an. Oficialii de atunci s-au gândit că se va întoarce cu bine, că nu va îndrăzni să rămână acolo pentru a-și duce sarcina la capăt. Nu erau griji că s-ar putea întâmpla ceva. Ei bine, s-a întâmplat. M-am născut eu!

• Deci nu v-ați născut în România!

Nu. Povestea aceasta este foarte interesantă pentru că, multă vreme, am avut foarte multe probleme cu actele de identitate – care nu erau românești – la grădiniță, la școală și la facultate, în mod special. Era foarte exotic să ai înscris în acte, ca loc de naştere, un astfel de oraș.

• Ce scria în certificatul de naștere?

Monte Carlo.

• V-ați întors vreodată la Monte Carlo?

Da, cu studenții mei, în 1997. A fost un moment foarte frumos! Ei participau la un festival de jurnalism. Am ajuns cu ei pe Coasta de Azur și am trăit un moment fericit, pentru că au obținut cel mai mare premiu pentru reportaj. Așa m-am întors la Monte Carlo şi n-am avut niciun moment sentimentul de déjà-vu.

• V-ați fi dorit ca povestea vieţii dumneavoastră să înceapă acolo și să și continue acolo?

Nu, acum nu mi-aş dori, pentru că lucrurile s-au schimbat mult. M-am obișnuit cu altă poveste. Viziunea și limba mea sunt românești, spiritul meu este sută la sută românesc. Desigur, ideea că aș fi putut să locuiesc undeva pe riviera Mediteranei m-ar fi încântat, din multe puncte de vedere.

• Să scrieți, acolo, cărți de succes…

Dar cum aș fi scris, în ce limbă? Nicio limbă, dintre cele pe care le cunosc, nu-mi este atât de la îndemână. Nu pot să visez în altă limbă, orice aș face, așa cum visez în limba română! Astfel că Monte Carlo, Buenos Aires sau chiar Paris ar fi fost același lucru: o destinație și atât! Probabil că totul s-ar fi transformat într-un exil interior dureros, din cauza căruia aş fi suferit toată viața. Abia acum conștientizez asta, pentru că, la douăzeci de ani, toată energia mea era canalizată spre ideea de a pleca din România. Abia atunci când am început să scriu, când am devenit conștientă de această vocație, mi-am dat seama că aş fi făcut o greșeală enormă, care m-ar fi costat un preț mult prea mare.

• Aveți să mulțumiţi cuiva pentru faptul că sunteţi în viaţă, deşi aţi venit pe lume prematur?

Da, cred că bunicului meu dinspre mamă, care era un preot cunoscut din Ardeal şi fusese chemat de mama la spital. Mi s-a spus că mă aflam undeva într-un incubator şi, în România anilor ’70, pentru un astfel de copil – care stă într-o cutie de sticlă și nu știi dacă respiră sau nu mai respiră –, aceasta semăna cu o condamnare la moarte. Însă acest preot din Sibiel i-a spus mamei: „Nu-ți face griji, o să trăiască, o să fie bine!” N-a fost o încercare de consolare, a fost o exprimare a credinței. Cred că lui îi datorez această hotărâre, transmisă mie în mod direct, astfel încât am vrut să trăiesc și am reuşit!

• Oare de ce v-ați grăbit?

Habar n-am! Cred că ceva m-a chemat.

• Obișnuiți să spuneți că stângăciile pe care le aveți, fie la șofat, fie la dans sunt, poate, din cauza faptului că v-ați grăbit să veniți pe lume.

Sunt sigură!

• Ați sărit coarda în fața blocului, v-ați jucat „De-a v-ați ascunselea”, știți să săriți elasticul?

Nu, n-am făcut toate acestea, pentru că am fost o ființă foarte fragilă. Multă vreme, am fost un copil pândit de tot felul de probleme.

• Nu cumva stângăciile vin din lipsa jocului şi a tot ce implică el, inclusiv genunchii juliți?

Eu cred că vigilența exagerată a părinților, care se uitau la mine ca la o comoară, mi-a răpit foarte multe experienţe, pe care mai târziu nu le-am mai putut recupera. Probabil că am încercat să le trăiesc în cărți, pentru că, în cărțile mele, toate femeile, tinere sau de vârsta a doua, dansează, sunt exuberante. Jocul cu elasticul nu l-am probat şi, pentru că nu l-am experimentat, nici nu l-am descris în cărţile mele. Însă, toate femeile din cărțile mele dansează, ceea ce mi se pare o formă supremă de libertate și de joc.

• Ați dansat cu tata și l-ați călcat pe picioare!

Da, nu mi-a plăcut deloc. Atunci și-a dat seama că a greşit, dar era cam târziu, căci eram deja adolescentă şi eram destul de închistată în unele gesturi și mișcări.

• Când s-a stins tatăl dumneavoastră?

Sunt cincisprezece ani de atunci. Tata nu a apucat să se bucure de realizările mele, dar a fost ferit și de tristeţea cauzată de problemele cu care am luptat, de momentele mai dure și mai neplăcute din viaţa mea. E adevărat că n-a văzut triumfurile mele, dar sunt, în aceeași măsură, liniștită că n-a fost părtaș la bătăliile destul de încrâncenate pe care a trebuit să le port, uneori fără să vreau.

• Ce ați fi vrut să spună tata despre dumneavoastră acum, când sunteți o femeie care a reușit atât pe plan profesional, cât și personal?

Aș fi vrut să spună: „Ei, uite că se poate să mă și înșel!”, fiindcă avea câteva puncte de vedere în care credea că are dreptate sută la sută. Unul dintre acestea era că trebuie să fiu inginer, că trebuie să-mi aleg o profesie practică, sigură…

• Cu câștig imediat!

Nu neapărat. Nu știu dacă se gândea neapărat la câștig, cât la stabilitatea socială şi, mai ales, la respectul de care el s-a bucurat continuu în profesia sa și care i se părea esențial, mai ales pentru o femeie.

• Mama ce profesie avea?

Mama a fost, toată viața, un om al cifrelor, fără să aibă vocația lor, căci este o persoană extrem de sensibilă. Înainte de mariajul ei, a învăţat într-un un pension de fete foarte simandicos, în care lucrurile nu decurgeau deloc în felul în care a evoluat ea, mai târziu. Practic, eu am fost singura care a știut că, sub această aparentă neutralitate – ca să vorbim în termeni eufemistici – ascundea o fragilitate, nu știu dacă de prințesă, dar, în orice caz, de copil întârziat. Și, uneori, am avut impresia că mi-a transmis şi mie această indecizie și fragilitate. Noroc că tatăl a pus atâta hotărâre, încât lucrurile s-au mai amestecat.

• I-ați întrebat vreodată pe părinții dumneavoastră de ce vă numiți „Daniela”?

Da, fiindcă bunicul meu, preotul, spunea că numele acesta înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu”. Din acest motiv, nici nu am un alt prenume, sunt Daniela și atât. Mie, ca oricărui copil alintat, dar și ținut departe de credința adevărată în anii aceia întunecați ai lui Ceaușescu, numele acesta mi se părea banal. Pentru că nu mi-au descifrat niciodată energia conţinută în acest nume, mi se părea că sunt o mie și una de „Daniele” pe lumea aceasta, care seamănă între ele, şi, din păcate, am fost foarte nemulțumită o vreme.

• Putem considera că cititul a fost ca o rugăciune, în viața dumneavoastră?
  

Da, cred că da. A fost, în primul rând, o mare dorință, poate puţin trufaşă, fiindcă mi se părea că toți cei care citesc în preajma mea sunt oameni importanți. Aveam cinci ani atunci când bunicul m-a învățat să citesc. Dar, până s-o facă, am exersat pe două cărți: pe „Pinocchio” și pe „Motanul încălțat”. De aceea, pentru mine, această carte de succes a lui Collodi, „Pinocchio”, a fost cu totul emoționantă și este una de care o să-mi aduc aminte continuu. Până să învăț să citesc, n-aveam răbdare, eram atât de grăbită, încât mi se părea că treaba merge destul de greu cu cititul și, mai ales, cu scrisul! Cititul ca cititul, dar dificultatea de a lega între ele sunetele și de a le și scrie de mână mi se părea ca urcarea pe un munte. Și, în graba aceasta, puneam cartea invers și toată lumea se distra. Nimeni însă nu îndrăznea să-mi spună: „Vezi că nu așa se ține, trișezi!” Pentru că, ținând cartea deschisă invers și luând postura unui cititor atoateștiutor, inventam, de fiecare dată, altă poveste, pretinzând că o citesc. Și asta li se părea tuturor o comedie, care nu merita să fie întreruptă. De fapt, toată lumea intra în mirajul acestei minciuni de câteva clipe: fiica lor citește! Am avut foarte multe exotisme, stângăcii, exasperări… De pildă, până în clasa a doua nu am înțeles, în mintea mea, că numeralele compuse trebuie citite de la stânga la dreapta. Și, când vedeam un 43, de pildă, mă gândeam îngrozită: „Oare se citește «patruzeci și trei» sau «treizeci și patru»?” Pur și simplu nu înțelegeam care e regula și de ce trebuie să fie așa. Iar la tabla înmulțirii și a împărțirii a fost de-a dreptul exasperant pentru toți ai mei, pentru că își făceau tot felul de probleme, îngroziţi că aş avea simptome de retard. Ce făceam?! Luam tabla înmulțirii și o recitam… în … rime. De pildă, ziceam așa: „3X3, 23”, căci mi se părea că sună bine. Foarte greu m-am lăsat convinsă de ideea că este un tabel de valori pe care trebuie să-l memorezi și să-l știi astfel toată viața.

• Fără alte interpretări!

Nu am vrut să înțeleg sub nicio formă aceasta şi – acum îmi dau seama – pentru părinţi cred că a fost groaznic să constate că au un copil care nu înțelege nici în ruptul capului de ce trebuie să spui: „3X3 fac 9” – care nu sună a nimic! –, și nu „3X3 fac 23”, care sună de-a dreptul muzical! Ei bine, asta a durat doi ani: cu pedepse, cu rugăminți, cu treceri de la zâmbet la lacrimi, până când, în sfârșit, am înțeles și am capitulat, dar a fost dificil!

• Lupta aceasta cu cifrele ascunde și pasiunea dumneavoastră de a opri timpul în loc. Voiați să vă faceți medic specialist în Geriatrie, la un moment dat…

Da, pe la 13 ani mi s-a părut că sunt foarte mulți bătrâni extraordinari care ar merita să fie salvați. Nu îndrăzneam să gândesc că ei vor muri vreodată. Pentru a împiedica asta, credeam că trebuie să ai o putere de dincolo de fire, care nu i se dă unui copil. Însă mă gândeam că ar putea fi posibil cumva, grație medicinei, științei, în orice caz. Voiam ca acești bătrâni, care erau bunicii mei sau vecinii cumsecade care mă lăsau să mănânc zmeură din grădina lor sau alţii ca ei, să fie salvaţi. Aș fi vrut să-i salvez și, uneori, să-i întineresc. Nu ca să arate bine, din cochetărie, ci ca să nu mai aibă dureri de spate, să nu mai meargă încovoiaţi, să nu mai fie neputincioși.

• Până la urmă, n-ați mai vrut să deveniţi medic pentru că ați vrut să ajungeţi „autor cu operă”. Când a fost asta, tot la 13 ani?

Nu. Mi s-a părut că un medic ar putea să fie copleșit de atâta suferință, că, poate, nu are atâta tărie ca să vadă atâţia pacienți suferinzi în fiecare zi. Și, după un an sau chiar doi, am hotărât altceva. Mi s-a părut că cea mai interesantă profesie, de care nu te plictisești, care-ți deschide toate zările, este jurnalismul. Pentru că te întâlneşti cu întreaga omenire, cu oameni de toate vârstele, de toate convingerile. Dintr-o dată, s-a născut în mine o utopie a profesiei, văzută, fotografiată de sus, ca un miraj extraordinar, gata să mă primească. Și am trăit în acest miraj vreo cinci sau şase ani, deși, în momentul în care mi s-a născut în minte această decizie, nu puteai ajunge jurnalist decât dacă frecventai o școală de partid, care era ceva odios. Dar nu conta, eu visam mai departe și mi se părea că e mai interesant decât medicina, deși eram nemulțumită că visul meu n-avea finalitate. Probabil că acest lucru mi s-a transmis de la tatăl meu, care era tot timpul interesat de rezultate. Spunea că, într-o activitate, nu contează nici scuza, nici abaterea, căci virajele nu se văd, însă contează cum s-a încheiat acțiunea.

• Visul pentru jurnalism a venit după absolvirea Facultăţii de Litere, nu?

Nu, visul pentru jurnalism era copt în mintea mea în momentul în care am optat pentru Litere, fiindcă nu puteam să fac altfel. Nu aveam un dosar favorabil pentru Școala de Jurnalism de la „Ștefan Gheorghiu”. Bunicul meu fusese deținut politic, mama avusese mari probleme în viața ei profesională, din cauza tatălui său. Deci eu nu aveam vreo șansă să fiu eligibilă pentru această profesie, pentru că erau alte rigori. Și, atunci, singurul drum apropiat de această
opțiune erau studiile de filologie.

• Apoi aveați să mergeți la Jurnalism.

Da, deja căzuse comunismul în toată enclava estică. La Jurnalism am intrat, cu examen de admitere, în septembrie 1990. Deja lucrurile se schimbaseră.

• Primul serviciu a fost la catedra unui liceu…

Da, s-a întâmplat asta datorită șansei-miracol numită Revoluția din 1989.

• Vă împărțeați între acest serviciu şi studiile de jurnalism?

Da. Mă împărțeam între studiile de jurnalism și noua mea slujbă de la Radio România, fiindcă luasem un examen pentru un post la Radioul public. Eram foarte mândră de asta, aveam liberă cabina dimineața, pe la opt și jumătate. Mă duceam să realizez această rubrică și, după aceea, la Liceul „Dimitrie Bolintineanu”, unde primisem repartiție guvernamentală. Am făcut parte din ultima generație de absolvenţi care a primit repartiție la terminarea facultăţii.

• Ce predați?

Limba română. Am alergat așa vreo trei ani și jumătate și nu oboseam deloc. Mă gândesc și acum, cu mirare și cu o curiozitate la care n-am răspuns, cum de puteam, cum de reușeam?

• Ați mai ști să manevraţi butoanele la radio?

Acum, nu, căci totul s-a schimbat. Acum sunt altfel de butoane. După digitalizare, de câte ori merg acolo, invitată la colegi, am această nedumerire că e un alt radio decât acela al meu, pe care l-am iubit foarte mult. Atunci se înregistra şi se corecta cu foarfeca, pur și simplu!

• L-ați iubit, dar l-ați trădat pentru televiziune!

Eu cred că toate iubirile mari se trădează: așa cum un ucenic se desparte de maestru, la fel, și o iubire prea mare, atunci când e nemăsurată și are o văpaie care curge peste margini, se trădează. Cred că singura iubire care poate fi educată să devină fidelă e credința în Dumnezeu, fiindcă e singura care ține de un țel.

• Veți trăda și iubirea pentru televiziune, care văd că dă peste margini?

Eu cred că ea a dat peste margini, dar rutina domesticește tot. Adică, e țintuită acolo, nu mai am ce să fac, chiar de-aș vrea s-o trădez. Oricum o trădez la sfârșitul fiecărei zile, atunci când mă arunc în literatură cu poftă, cu încredere, cu un fel de energie care nu e specifică televiziunii, ci literaturii!

• Când TVR Cultural şi-a încetat activitatea, televiziunea v-a trădat?

Da, înainte ca eu s-o fi trădat! Și cred că nu s-ar putea spune că am trădat-o în felul în care am fost eu trădată. A fost o trădare nemeritată nu numai pentru mine, ci şi pentru toți ceilalți. Nu eram singură în acest proiect, erau foarte multe nume din toate generațiile, care au fost uimite de această lovitură care a fost, pur și simplu, o manevră politică, rapidă, necruțătoare, o operaţie executată pe viu! Nici nu merită damnată sau dezbătută peste măsură pentru că, asemeni oricărui simptom al vremurilor noastre, este un derapaj și atât.

• Ați fost în conducerea TVR Cultural.

Da, opt ani și jumătate. Practic, eu nu am simțit că mă aflu la conducere, ci că drumul meu, pornit pe jos, de departe – ca al celor desculți –, de la profesia de reporter, a ajuns, treptat și cu răbdare, la ceea ce trebuia să ajungă. Nu am avut niciodată orgoliul poziției și sper că sunt persoane care pot confirma asta. Nu m-am desprins de sol, gândindu-
mă: „Vai, acum am ajuns în vârful piramidei!” Nici vorbă!

• Eu încercam să vă imaginez, așa diafană și delicată cum sunteți, ca un mogul cu fustă. Pentru că doar un mogul ar putea ține în mână acum un asemenea instrument de pe piața media, un asemenea organism.

S-a întâmplat altceva în acei ani: m-am desprins complet de mine, cea care cânta la mai multe mâni sau pe mai multe voci, ca să zic așa. În primul rând, mi s-ar fi părut de prost gust ca, lucrând cu artiști de tot felul – muzicieni, actori, scriitori –, să spun, dintr-o dată, „Și eu scriu literatură!”, să-mi arog vreun moft auctorial. Nu, prin învestitură, eu eram manager și atât, şi doar asta am făcut. Dovadă că, între 2000 și 2009, nu am publicat niciun rând. Abia în 2009 am publicat primul roman din „Trilogia Orientală”. Acum nu mai cred că am făcut bine. Practic, am pierdut un timp destul de prețios din timpul meu de scriitor.

• Ați mai putea fi manager?

Da, oricând, dar numai pentru o miză care să merite. Altfel, nu aș da un dram din timpul meu. Asta a fost o surpriză și pentru neprietenii mei, fiindcă nu am doar prieteni. Foarte mulți s-au gândit că, după aproape un deceniu de manageriat, o să fiu derutată, n-o să-mi mai găsesc direcția, n-o să mai pot face nimic altceva.

• Că o să dispăreți, pur și simplu, din universul cultural.

Da, exact.

• Este succesul o răzbunare?

Nu, pentru mine, nu, şi cred că nu ar trebui să fie aşa pentru nimeni. Succesul e o clipă, este ca respirația!

• Neprietenii dumneavoastră au apărut şi din pricina numelui? Pentru că, pentru unii, numele dumneavoastră sună periculos: „Daniela Zeca Buzura”!

Aici este o bifurcație, ea însăși derutantă. De ce? Pentru că, așa cum bine știți, pentru literatură sunt „Daniela Zeca”. Pentru studenții mei, pentru ecran și pentru cărțile de media pe care le-am scris – sunt totuși cinci cărți de media care înseamnă zece ani din viața mea și care figurează în toate bibliografiile universitare – sunt „Daniela Zeca Buzura”. În primul rând, s-a născut întrebarea: „De ce o dată «Zeca», și altă dată «Zeca Buzura»?” De când mă numesc Zeca Buzura, adică de vreo 16 ani încoace, numărul neprietenilor mei a crescut substanțial. Și asta fără ca eu să mă fi străduit în vreun fel. Dintr-o dată, am câștigat și neprietenii lui Augustin Buzura. Am trecut și prin momente hilare. M-a întrebat cineva, când mă aflam într-un lift plin de lume, într-o instituție de prestigiu: „Nu-i așa că socrul tău îți scrie cărțile?” Vorbea serios. Și eu, cu un umor la fel de rece, i-am spus: „Da, bietul de el. Ce să facă? El îmi scrie totul, de la prima la ultima literă, și eu pun doar titlurile!” Toți cei din preajmă au râs, dar persoana respectivă n-a simțit nici ironia, nici gluma. Asta e, cam aici ne învârtim!

• Ați câștigat și prieteni? Acest numele v-a și ajutat?

Da, am câștigat şi prieteni. Am avut tot timpul parte de evocarea unor gesturi făcute de acest mare prozator, care este Augustin Buzura. De aceea eu nu semnez cărţile de literatură cu numele „Buzura”. Cred că e de-ajuns un singur arbore din această familie, care a făcut destulă umbră, încât să nu mai crească nimic în jur. Am avut parte de gesturi sau bucurii de pe urma acestui supranume. Au fost oameni care, întâlnindu-mă, m-au întâmpinat cu evocarea unor fapte rare, pe care le-a înfăptuit predecesorul meu.

• Aveți o căsnicie frumoasă, de mulți ani. Soţul dumneavoastră este „ochiul”, spuneți, nu „vocea”, nu „urechea” cea ascuțită, ci „ochiul”! Este un profesionist al camerelor de luat vederi. Cum v-ați cunoscut?

Acum mulți ani, trăiam în tot felul de iluzii și mofturi. De pildă, era chestia aceasta consacrată, care e aproape un clișeu: că se atrag contrariile. Mie mi se părea așa, o vorbă la îndemână, sau, cum zic bătrânii: „Dragostea e oarbă!” Eu spuneam: „Mie n-o să mi se întâmple vreodată!” Însă s-a întâmplat, în instituția în care lucram de zece ani!

• În Televiziunea Română.

În Televiziunea Română l-am întâlnit pe acest extrem de introvertit Mihai Adrian Buzura, acest ardelean mucalit, care se uită prin obiectivul camerei de filmat sau al aparatului foto și astfel spune ce e el, ce poate să facă, cine este el. În rest, vorbește foarte puțin, enervant de puțin. De obicei, când spune ceva, are cam ultimul cuvânt. Pentru că, oricât ai vrea să nu ții seama, realizezi că vorba lui a fost gândită, îndelung sedimentată, și ajungi la vorba lui, oricât ai ocoli.

• Dar cum v-a convins?

Nu m-a convins. S-a întâmplat ceva de care colegii noștri își aduc aminte cu mult haz. Era ziua de naştere a lui Augustin Buzura. Academia Română îl sărbătorea la 60 de ani şi eu, ca redactor, pe atunci, al Redacției Culturale a Televiziunii Române, am fost trimisă să fac un reportaj. Culmea, când fusesem profesor de liceu, predasem la clasa a XII-a opera scriitorului Augustin Buzura. Pe atunci era inclusă în manuale și o predasem. Aveam o reală admirație pentru el. M-am dus. Ploua, era o vreme tristă, de septembrie. Trebuia să filmez cu fiul lui, Mihai Adrian Buzura, care, auzind că are de filmat pe tatăl său, s-a ascuns, pur și simplu. S-a ascuns, fără să spună nimănui nimic, făcând schimb rapid cu un coleg. A zis: „Nu, nu pot să fac asta: să-l filmez pe tata! Asta nu se face!” Eu n-am știut de această schimbare şi m-am trezit cu un alt coleg. Noi eram așa, ca un fel de Sancho și calul, adică tot timpul ne înțelegeam din priviri, nu trebuia să-i spun: „Faci asta!” Îi spuneam intenția mea și el crea o poveste vizuală. Dintr-o dată, mi-am dat seama că nu-l mai am pe Buzura, nici nu mă anunțase, şi eram nervoasă. Când am ajuns în biroul sărbătoritului, Augustin Buzura m-a întrebat, glumind așa, tot ardelenește: „Dar ce ți s-a întâmplat? Ți s-au înecat corăbiile, draga mea? Sau ai necazuri în dragoste?” Eu am încercat să răspund, cât de cât: „Da. Și corăbiile sunt de vină, și chestia asta cu dragostea, pentru că nimic n-a mers azi. Am o altă echipă”. Și atunci, Augustin Buzura, a spus: „Ce să fac, dacă tu nu-ți dai seama?! Fiul meu mi-a spus odată acasă că, dacă s-ar căsători cu cineva – deci ce formulare! – aceea ar fi numai Daniela Zeca”. Eu, care nu mă intimidez ușor, m-am înroșit atât de tare, încât m-am trezit într-un șoc emoțional pe care nu știu cât am putut să-l ascund. Atunci filmam pe casete beta şi, de emoţie, le-am răsturnat pe mochetă. M-am jenat de colegii mei, care erau în preajmă și care s-au distrat de chestia asta. Cum să mi se întâmple așa ceva?! În primul rând, n-aveam nicio idilă cu tânărul, și deconspirarea unei asemenea poveşti în prezenţa colegilor mi s-a părut inadmisibilă. Când m-am întors la televiziune, Buzura tocmai reapărea din refugiul lui. I-am spus: „Să știi că, pentru ce i-ai spus tatălui tău, nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să lucrez cu tine niciodată! Gata, toată colaborarea noastră s-a terminat!” Și acest mucalit de care vorbeam a zis: „Să știi că e adevărat!” Și, în două săptămâni de la acest „Să știi că e adevărat!”, ne-am căsătorit, adunând toată redacția noastră într-o serbare oarecare. Nu le venea să creadă, totul era prea repede. Se făceau pariuri, spuneau: „Ce fac ăștia, se joacă de-a căsătoria? Pur și simplu, e o farsă!” Cam așa a fost. Pe măsură ce au trecut anii, și-au dat seama că pariul ăla era superfluu, au uitat de el, şi vremurile au trecut peste noi.

• Sunteți un om fericit?

Cred că sunt un om binecuvântat, care a fost dăruit măcar cu luciditate faţă de talanții ce i s-au pus în traistă. Nu m-am gândit vreo clipă la fericire în maniera în care gândim acum, a societăţii de consum, în termenii postmodernității. Atât de mult am muncit pentru fiecare așa-zis câștig, triumf sau succes, încât, atunci când am ajuns la capătul drumului sau la țelul pe care îl vizam, nu mi s-a mai părut o fericire, ci o recunoaștere a efortului depus.

• Un succes la care ați ajuns de curând a fost și finalizarea cărții „La taclale cu idolii”, un manual de jurnalism.

A fost chiar o recompensă. Da, este un soi de manual. Este prima carte din România despre evoluția și teoria dezbaterii televizate și a talk-show-ului. Eu, ocupându-mă douăzeci şi cinci de ani de talk-show-ul românesc, am evitat să dau prea multe nume.

• Vorbiți de Marius Tucă, vorbiți de Eugenia Vodă…

Da, am vorbit doar despre cei care au făcut școală, care au trasat drumuri pe această hartă a talk-show-ului.

• Şi Daniela Zeca trasează drumuri acum…

Nu, nu cred, fiindcă jurnalismul cultural e în continuare marginal, discreditat.

• În această carte nu v-ați fi dat ca exemplu de deschizător de drumuri?

Nu, sincer, nu! Adică ar fi fost un act narcisist nepermis și acum şi oricând! Eu cred că tot ce facem, până la urmă, se autentifică în mod real în ceea ce spun ceilalți despre aceasta, nu în ceea ce spunem noi. Important e ca noi să credem că am făcut bine ce am făcut. Dar de aici și până la umflatul în pene – „Ia uitați-vă ce exemplu sunt!” –, mi se pare o cale foarte lungă. Deși realizez și acum un talk-show pe post, primul meu triumf în materie de talk-show a fost, de fapt în 1999 – o, ce mulți ani au trecut de atunci! –, când realizam săptămânal, în direct, tot la TVR 2, o serie tematică care a avut o sută de ediții. Se numea „Față în față cu autorul”. Am reușit, în aproape doi ani calendaristici, să invit în platou pe toţi reprezentanţii de frunte ai literaturii române. A fost reprezentată şi poezia, și proza, și dramaturgia. După aceea, am fost manager, timpul a trecut, lucrurile s-au uitat… Dovadă că, acum, unora li se pare că abia m-am apucat de talkshow. Acum realizez talk-show după normele acestui gen cu plăcere, cu bucurie, și cred că puțin altfel decât făceam în urmă cu 15 ani.

• Din punct de vedere profesional, mai aveți ceva de demonstrat?

Eu cred că demonstrez tot timpul. Nu din alt motiv, ci pentru că, de fiecare dată, încerc – sau așa mi se pare mie – să iau lucrurile de la capăt. De ce? Pentru că eu mă consider un intervievator bunicel și, fiindcă oamenii nu seamănă între ei, inevitabil încep povestea de la capăt, cu fiecare întâlnire, cu fiecare persoană – bărbat sau femeie, tânăr sau mai puțin tânăr –, şi atunci e clar că demonstrez. Uneori demonstrez prin simplul fapt că, necunoscându-l dinainte bine pe interlocutorul meu, încep să-l descopăr în momentul conversației noastre. E o descoperire și o dovadă!

• Cui ar fi să spuneți „Mulțumesc!”?

Din păcate, cei cărora ar trebui să le spun „Mulțumesc!” cu smerenie – și o fac, de fiecare dată, în gând – nu mai sunt aici. Unul este Iosif Sava, care a fost mentorul meu, o eminență de la care am învățat foarte mult: tenacitatea așteptării, perseverența de a cerceta și de a te documenta, maniera insidioasă de dirijor, de chirurg prin care reuşeşti să intri pe sub „pielea” invitatului și începi să cauți pe acolo, fie că el vrea sau nu vrea. Apoi, sunt câțiva profesori iluștri, al căror model a contat. Sunt multe întâlniri esențiale! Uitând pe cineva, practic aș crea clasamente gratuite și nedrepte. Dar Iosif Sava este un reper! Un grup, în fața căruia mă înclin, e format din studenții mei din fiecare an. Ei învață, probabil, de la mine câte ceva, dar şi eu învăț enorm de la ei. Învăț mai ales să stau cu nările deasupra apei. Fără studenții mei n-aș fi știut niciodată cu exactitate, ca acum, care e temperatura momentului. Ei mă învață, generaţie după generație, cum stau lucrurile, ce s-a mai schimbat în timp ce eu eram prea obosită, prea neatentă sau poate că îmbătrânisem și nu mai țineam pasul. Ei mă obligă să țin pasul. Al treilea grup căruia trebuie să mulțumesc, şi îi mulțumesc de fiecare dată când pot, este publicul meu. Sigur că acesta pare așa, cumva risipit, dar este vorba de 25.000 de persoane care mi-au cumpărat cărțile, mă refer la cele de beletristică. Sunt zece cărți acum, dar „Trilogia Orientală” practic mi-a schimbat destinul. În 2009, când s-au vândut primele patru tiraje din „Istoria romanțată a unui safari”, mi-am dat seama că am trecut din acest previzibil traseu al televiziunii – pe care mărșăluiam de ceva vreme – în cel al literaturii, care mi-a adus un public nou, care faţă de ceea ce fac are o reacție deosebită de cea cu care mă obişnuisem când apăream pe ecran. Și acestor cititori ai mei, care rup din timpul și din banii lor ca să cumpere o carte, trebuie să le spun „Mulțumesc!”

• Aș mai aminti eu de cineva: de bunica dumneavoastră!

Da. De fapt, merită amintite cele două bunici, însă am fost legată în mod special de bunica mea maternă.

• De la bunica ați moștenit distincția aceasta și rafinamentul?

Aș vrea să fi luat măcar jumătate din acestea!

• Bunica a murit, cerând șampanie.

Da. Pur și simplu. După o viață de integritate morală – eu nu știu dacă o să am șansa să mi-o păstrez până la capătul drumului –, ea era o persoană cochetă, n-am văzut-o niciodată cu părul în dezordine. Uneori am pândit momentele ei de nesiguranță și de derută, sau momentele în care nu ar fi fost aranjată, cum zicem noi femeile, şi nu le-am găsit niciodată. Până la 87 de ani ai ei, eu nu le-am văzut. Și, în ziua în care a murit, avea un păr spectaculos, alb ca zăpadă. Și l-a pus pe bigudiuri, s-a pieptănat, s-a parfumat și, după aceea, stând așa între perne, a oftat ușor și mi-a zis: „Știi ce? Aș bea niște șampanie cu tine!” Mie mi s-a părut un capriciu de femeie în vârstă, dar i-am adus șampania, am băut împreună, am vorbit puţin, ne-am zâmbit. Părea că e tihna unei după-amiezi oarecare, dar, la două ore de la acest moment, s-a stins. Și, după acel moment aparent frivol, în care bunica şi nepoata beau șampanie într-o după-amiază, am iertat toate regulile ei exagerate, toate momentele în care mă punea să învăț limba franceză, să-mi tai unghiile scurt, să nu-mi atârne părul pe față. Le-am iertat pe toate și m-am trezit, dintr-odată, foarte singură. Am regretat enorm că n-am conștientizat fiecare moment prețios pe care l-am traversat împreună cu ea și căruia nu i-am găsit caratele atunci, la momentul potrivit, din păcate.

• Nu-i un miracol că Daniela Zeca Buzura, din mâna aceea de om care s-a născut la Monte Carlo, a ajuns un nume prezent în bibliotecile noastre?

Este un dar. Cred că e plină lumea de astfel de daruri și nu avem decât să ne bucurăm de ele.

• Daruri minunate, pe care le culegeți şi în călătoriile dumneavoastră. Scrieți întotdeauna după o călătorie?

Nu neapărat. Fac, ca orice om, și călătorii în care sunt neatentă sau în care sunt doar turist.

• Chiar voiam să vă întreb: nu e obositor ca, ori de câte ori călătoriți în destinațiile importante, să notați totul?

Secretul este, de fapt, că sunt o sedentară. Ce atâtea călătorii? Călătoriile care sunt relatate în „Trilogia Orientală” au fost dincolo de mine, au fost niște chemări. Acum le privesc ca fiind din alt timp.

• Dar v-ați bucurat de moment, de clipă?

Atunci, nu numai că m-am bucurat, dar am trăit un amestec terifiant de fascinație și teamă. Gândiți-vă: să fii în Iranul anului 2011, incognito, și să nu știi dacă poţi să te mai întorci!

• Gândindu-mă la emisiunea „Jurnal de front”, pe care ați realizat-o până de curând, vreau să vă întreb: dacă ați avea ocazia să fiți singurul jurnalist care dă o știre dintr-o zonă de conflict şi şi-ar risca viața, ați face-o?

Eu cred că orice corespondent de front, dacă moare în timpul misiunii și știrea se transformă într-un anunț despre moartea lui, îşi greșeşte misiunea. El e mesagerul și e obligatoriu să se întoarcă viu! Așa mi-am spus și când am fost în Iordania, în Magreb, în Emirate; în Iran, cu atât mai mult. M-am gândit, tot timpul, că vreau să atrag spre mine, să absorb și să respir alteritatea și viața celor cu care mă întâlnesc, dar fără să o livrez total pe a mea. Căci atunci, unde e farmecul? Ar fi numai un fapt divers, care ar ține prima pagină o zi sau două, atât! De fapt, mesagerul, în vocația lui de mesager, trebuie să se ducă și să se întoarcă, așa cred.

• În momentele de taină, care e legătura pe care o aveți cu Dumnezeu?

Această legătură este zilnică. Nu sunt atât de pioasă pe cât aș vrea, dar, la începutul fiecărei zile, spun doar atât: „Doamne, îndură-mă și azi!” Este o vorbă pe care am preluat-o de la bunicul meu. Cred că este o implorare scurtă, în care, mai mult cu gândul decât cu vorba, Îi spun ce aș vrea să-I spun. E și un șiretlic aici, destul de reprobabil. Adică e ca și cum i-aș spune: „Ai grijă, Doamne, că cine știe ce mai fac și astăzi. Tu iartă dinainte!” Dar zic, de fiecare dată „Îndură-mă și azi!”, gândind că, dacă am spus cu smerenie, duc cu mine milostivirea și protecția Lui, și că, dacă greșesc, mă va privi cu îngăduința pe care numai El o poate avea.

Interviu publicat în volumul „Să cultivăm recunoștința!” – Editura Trinitas, a Patriarhiei Române – octombrie 2016