Am întâlnit-o pe doamna Olga Delia Mateescu la teatru… Teatru despre care a spus, întotdeauna, că poartă mirosul rolurilor vechi, emoția actorilor și chiar povestea mamei sale… Am avut bucuria să vorbim despre scenă, despre destinul teatrului, despre Oameni, amintiri și despre scris, într-un interviu emoționant.  

 

 

• Mă bucur foarte tare că am ocazia să povestim, mai cu seamă pentru că știu că povestea dumneavoastră de viață este specială. Vreau să o derulăm chiar de la început. Știu că v-ați născut pe 6 noiembrie 1949, în Livezile, Bistrița Năsăud.

Da, pe vremea aceea se numea Iad acea comună unde tatăl meu era medic. Abia terminase facultatea la Cluj și fusese repartizat acolo. Venise cu mama în acea comună. M-am născut acolo, probabil în spitalul de la Bistrița, unde medicul… nu era. Povestea tatăl meu că s-a urcat pe bicicletă, s-a dus să-l cheme. A venit medicul, dar nu pe bicicletă, ci pe jos. Așa că tata a ajuns primul când m-a născut mama. Cam asta este povestea din Livezile. Un început tumultuos…

 

• Așa avea să fie și parcursul dumneavoastră, de fapt. Ştiu că părinţii s-au despărţit când aveaţi trei ani…

Da. Mama era actriţă, tot la Cluj. A făcut Conservatorul de la Cluj. Eu nu ţin minte, de fapt, când s-au despărţit. Eram prea mică.

 

• Spuneaţi cândva, într-un interviu, că singurătatea mamei aţi perceput-o prea târziu.

E adevărat. Mama a ştiut întotdeauna să fie o femeie foarte veselă şi foarte dinamică. A făcut pe placul meu foarte multe lucruri în viaţă. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, era în mijlocul stagiunii undeva într-un teatru din Moldova. Mai mulți actori doreau să se mute în alte orașe. Și mama m-a întrebat unde să meargă ea. Mi-a spus să aleg eu între nişte oraşe. Colega mea de bancă era din Bucureşti – eu făceam şcoala atunci aici, în oraş…

 

• Erați crescută de bunici…

Am fost crescută de bunicii mei, da. Colega mea de bancă urma să se mute la Reşiţa. Ca urmare, criteriul meu a fost: „Mamă, hai la Reşiţa pentru că Adriana merge acolo”. Un criteriu foarte valabil şi pentru mama mea, care a ales acest oraş şi a fost actriţă douăzeci şi ceva de ani acolo.

 

• Aveţi amintiri de la Reşiţa. Locuiaţi într-o cabină de teatru, iar teatrul era reamenajat într-o sală de cinematograf. Dumneavoastră, copil fiind, priveaţi filmul din partea cealaltă a ecranului, deci nu din sală…

Da, era o cabină în spatele ecranului.

 

• Așa aţi învăţat să citiţi invers.

Da, pentru că vedeam filmul de multe ori. Lăsam deschisă uşa cabinei. Am învăţat, într-adevăr, să citesc invers. Şi am văzut așa, invers, câteva filme pe care mi le amintesc şi acum, aproape fotogramă cu fotogramă.

 

• Vă imaginaţi atunci că, la un moment dat, veţi fi dumneavoastră pe ecran?

Pe ecran, nu! Dar pe scenă, da! Mi-am dorit de mică să fiu pe scenă, pentru că, văzând-o pe mama mea nici nu se contura în mintea mea alt mod de viaţă decât acela din teatru. Pe parcurs am avut mai multe opţiuni, la care am renunţat, pe rând.

 

• Primele cuvinte pe care le-aţi rostit au fost cele dintr-o replică: „La Poliţiune, vadi, ne Dumitrache”, adică „vardist, nene Dumitrache”… Pentru că mama își dădea licența cu Zița din „O noapte furtunoasă”.

Și repeta acasă, lucru care mie îmi plăcea foarte mult. Ca urmare, aceste replici au fost, într-adevăr, printre primele lucruri pe care le-am rostit când eram mică.

 

• Deși nu știați ce înseamnă.

Nu știam, dar știam că aceste lucruri trebuie spuse într-un moment de cumpănă. Ca urmare, le foloseam ori de câte ori nu-mi plăcea mâncarea sau dacă mă certa cineva.

 

• Mai aveți o amintire care vă leagă de mama și de teatru și care v-a urmărit toată viața. Spuneați că teatrul mirosea a mama, iar mama mirosea a teatru.

Da, e adevărat! Nu am ce să spun mai mult. Nu toate teatrele mai au astăzi acest miros. Dar, mergând în deplasări în diferite teatre, regăsesc acea atmosferă și acel miros tipic de teatru. Încetul cu încetul, într-un teatru se impregnează mirosul grimei, mirosul decorurilor, mirosul costumelor, se impregnează foarte multe descoperiri sufletești ale actorilor. Ele rămân undeva în ziduri, în atmosferă și dau o stare aparte. Lucrul acesta nu l-am simțit numai eu, ci mulți colegi de-ai mei, pentru că, discutând de-a lungul anilor, mi-am dat seama că mulți au această senzație când intră într-un teatru care miroase a… teatru.

 

• Aveați să vă revedeți tatăl, după momentul acela când părinții s-au despărțit? Ați avut o legătură și cu el? Cu Igor Volosievici?

Da. Tata era ieșean. Venea în fiecare vacanță sau mergeam eu la el la Iași, în vacanță. Îmi petreceam acolo, la Bojdeuca lui Creangă sau sub Teiul lui Eminescu foarte mult timp. Visam, recitam.

 

• Ce a însemnat figura tatălui pentru dumneavoastră?

Ciudată întrebare… De fapt, dacă ne gândim la paternitate, mai legată sunt de bunelul meu, adică de soțul bunicii, pentru că ei m-au crescut. Figura paternă cea mai importantă din viața mea este el, Ioan Rădulescu se numea. El și bunica mi-au impregnat o serie de gânduri despre viață, niște lucruri care m-au format. Tata fost un om extraordinar de cult, un om plin de simțul umorului, un medic extraordinar, o persoană de un farmec absolut deosebit, meteoric în viața mea. Dacă stau să mă gândesc îl vedeam constant, dar în vacanțe. Era mai plin de farmec decât ați putea crede că ar putea fi chiar Florin Piersic. Când mergeam cu el prin Iași, tata îmi spunea toată istoria caselor și a celor care au fost, de la istoria Curții Domnești până la cea a Palatului Administrativ. Îmi povestea despre vechii boieri ai Iașului. Când mergeam la Bolta Rece era de ajuns să intre acolo, că nu comanda nimic, imediat veneau bucatele pe masă. Acolo, la Bolta Rece, este o parte care nu e arătată tuturor – un colțișor intim în care stăteau deoparte Creangă cu Eminescu. Mi l-a arătat și pe acela. Imediat masa se umplea nu numai de bucate, ci si de prieteni de jur împrejur. Tata era un bon-viveur, un descendent – așa zic eu – al vechilor bon-viveuri ieșeni. Asta e figura tatălui meu. Mama era o femeie extraordinar de frumoasă, brunetă, cu ochii negri. Era o actriță foarte foarte sensibilă, de o frumusețe aparte pe scenă și o grație desăvârșită. Cu ea am amintiri frumoase din Reșița, pentru că acolo am stat lângă ea, n-am mai stat lângă bunici. De fapt, toată deschiderea mare către literatură, către artă, către teatru, către pictură, către operă, muzică – este o bogăție pe care mi-a dat-o ea.

 

• Ați fost și prietene, ați avut-o pe mama ca prietenă, confidentă?

Da. Am fost foarte bune prietene. Problema era, de exemplu, că prietenia noastră era destul de tumultoasă, pentru că nu aveam aceleași păreri. Știu că, la un moment dat, m-am revoltat foarte tare împotriva poeziei lui Arghezi și am venit la ea trântind…

 

• Era vorba despre estetica urâtului?

Am venit trântind și bufnind că asta nu e poezie, că poezia înseamnă frumos și că nu înțeleg de ce e numit poet Arghezi. Țin minte că am discutat până dimineață, ea explicându-mi mie estetica urâtului, citindu-mi din Baudelaire, arătându-mi, de fapt, că poezia are și alte criterii decât cele pe care le acceptam eu. La acea vreme eu nu acceptam decât… Eminescu, dar Minulescu mi se părea poetul de dat ca exemplu.

 

• Ați mai avut o problemă cu mama și la admiterea în facultate, pentru că v-ați dorit Teatrul, iar mama v-a pus pilele… invers. Adică a vorbit cu toată lumea culturală ca nu cumva fiica ei sensibilă să ajungă actriță. De ce credeți că nu vă lăsa mama să faceți teatru?

Da, așa este… Pentru că știa pe pielea ei ce pățește o actriță în decursul anilor, în teatru. Acum sunt de acord cu ea. Deși și fiica mea a devenit actriță… Rolurile feminine sunt de patru ori mai puține decât cele masculine. în toată dramaturgia universală. Eventual e un rol feminin și sunt patru roluri foarte bune masculine. Sigur că, încetul cu încetul, se mai schimbă această proporție, dar, dacă e să te gândești, la un moment dat bărbații actori sunt mai avantajați din start, din repertoriu. Pe de altă parte, fetele sunt mult mai atrase de scenă, ca urmare sunt mult mai multe actrițe decât actori. Și, desigur, concurența este mare. Desigur, vârsta, la un moment dat, își spune amprenta, rolurile, de la un moment dat, se răresc… Deși dramaturgia – ca și viața – conține toată paleta de personaje pe care o poți întâlni în viață. În al doilea rând, se pare că nu orice gen de om poate suporta atâta introspecție, atâta descoperire, atâta problematică de sine, cum îți oferă teatrul. Cred că trebuie să fii dăruit. Cred că trebuie să ai har ca să continui să fii pe scenă cât poți de mult.

 

 

• Și, în același timp, trebuie să ai tăria de a te lupta cu o lume care te pune să îți aperi postul într-un teatru… Și actorii plătesc taxe, nici pe dumneavoastră nu vă iartă facturile.

Doamne, Dumnezeule! Dacă ajungem la punctul acesta de vedere, al finanțelor, să știți că, după părerea mea, este chiar rușinos… pentru că sunt actori din teatru – așa numiți „tineri”. Ei sunt de 10-15 ani în teatru, dar au un salariu rușinos de până în 1.200 de lei. Au copii, au facturi. Noroc că acum au alternativă – mai pot face altceva. De asta se plânge toată lumea că actorii aleargă de colo-colo, ba la film, ba la o reclamă, ba la nu știu ce alt mod de a face teatru…

 

• Teatrul independent este o variantă…

O variantă interesantă, după mine. Dar eu am avut un noroc foarte mare. Sau noi, cei din generația noastră. Nu am avut alternativă şi, ca urmare, au fost zeci de ani în care nu ne-am gândit decât la teatru. La teatru şi la CAR. Că făceam CAR-uri, să putem plăti câte ceva.

 

• Să nu ne îndepărtăm de examenul de admitere. Primul examen de admitere, când v-aţi dus îmbrăcată elegant, pe tocuri de opt centimetri şi aţi fost prima dată la coafor.

Şi, cu bunul simţ cu care am fost înzestrată de bunicii mei, am acceptat să mi se construiască un coc în creştetul capului. Ca urmare, cred că aveam pe puţin doi metri şi nu mă simţeam chiar încântător, dar am apărut aşa, convinsă că acea coafeză are dreptate. Nu avea!

 

• Mama v-a sprijinit?

Mama nici nu era de faţă, Doamne fereşte! Eu am hotărât că aşa trebuie să fac.

 

• Şi aţi picat…

Am apărut pe scenă – vă daţi seama cum arătam – mieunând o poezie sensibilă de Magda Isanos. Era normal să nu…

 

• Respingerea de atunci v-a condus spre Filologie. Ați fost admisă acolo.

Noi, la Reșița, eram patru prietene care ne pregăteam pentru latină. Ne plăcea foarte mult latina și chiar literatura antică, ne plăceau miturile Greciei Antice. Mai mult, aveam o profesoară foarte bună, Doamna Tirie, care ne pregătea și pentru facultate. Deci, aveam o alternativă în caz că nu intru la Teatru. De altfel, trebuie să vă spun că pentru Teatru nu m-am pregătit deloc. Eram convinsă că, în momentul în care apar, toată lumea leșină de plăcere când mă vede și intru prima. Dimpotrivă, nu s-a întâmplat așa și, ca urmare, a trebuit să dau la latină și greacă veche, unde am intrat trei din cele patru fete de la Reșița.

 

• Da, dar v-ați dus încă din momentul acela la Teatrul Studențesc „Podul”. 

Da! Acolo am făcut parte din prima echipă a teatrului studențesc „Podul”. Erau deja acolo Tedi Şugar, Grigore Popa şi Magda Bordeianu. Ei puseseră deja în scenă un spectacol, iar Magda Bordeianu cred că a fost prima care, la acea vreme, – era 1968 sau 1969 – a rupt bariera între public şi spectacol, imaginând o sală în care orice spectator putea să-şi ia un cub și să se aşeze unde doreşte, iar spectacolul putea avea loc printre public. Noi toţi am avut acolo o perioadă foarte frumoasă. Era un pictor, Ione – Ion Munteanu, foarte talentat, student la pictură, care a pictat coridorul de acolo în alb şi negru, foarte frumos. Coridorul Podului. Am făcut curat, stăteam la reflectoare, reparam reflectoarele. Erau unii, de la alte facultăţi, care scriau piese. Ne adunam, citeam. A fost un atelier.

 

• În următorul an ați intrat la IATC. Când aţi înţeles ce înseamnă teatrul?

Înţelesesem eu, dar nu ştiu de ce credeam că propria mea personalitate se vede fără să mă chinui. Şi nu este aşa!

 

• De ce aţi vrut să vă faceţi cosmonaut sau arheolog? Adică aveaţi treabă fie cu adâncimile profunde, fie cu înaltul cerului!

Dar e acelaşi lucru! E un anume gen de aventură. Şi teatrul e tot un fel de aventură. Niciodată nu ştii – ca să folosesc un limbaj mai vulgar – în ce te bagi, unde intri, ce-o să iasă din acel spectacol. Nu poţi, când începi să lucrezi ceva, să spui că va fi o capodoperă sau nu. E o necunoscută, de fiecare dată. Eşti în cosmos sau undeva în adâncurile pământului. Trebuie să sapi şi să vezi cu atenţie şi cu mare migală ceea ce descoperi, să nu strici ceea ce există acolo undeva îngropat sau, dimpotrivă, să-ţi dai drumul în eter.

 

• Ce a spus mama când i-aţi spus că aţi intrat la Teatru?

S-a speriat! Era mulţumită, da, dar speriată.

 

• Primul spectacol la care a venit în sală să vă aplaude?

Primul a fost „Furtuna” lui Ostrovski, unde jucam Katerina şi nu am ştiut că a fost în sală, mi-a spus pe urmă. Bine a făcut! Pentru că îmi aduc aminte că, zeci de ani mai târziu, când jucam „Zbor de-asupra unui cuib de cuci”, a venit tata să mă vadă, Jucasem deja spectacolul de câțiva ani. Eu, ştiind că tata e în sală, am intrat – jucam Miss Ratched, o persoană foarte stăpână pe sine, căreia însă îi tremurau genunchii într-un hal fără de hal pentru că era tatăl actriței în sală.

 

• Vă amintiți de spectacolul „Gaițele” în care erați o puștoaică ce stătea în sală, când mama era pe scenă… Înțelegeați cât din omul de pe scenă e mama și cât este actrița? V-ați împărțit în copilărie foarte clar lucrurile?

Mama, orice juca, trebuia să aibă dreptate. Deci, personajul ei, pentru că era interpretat de mama mea, avea în fața mea orice justificare. Ceilalți greșeau. Ca urmare, actorul care juca Mircea degeaba mă întreba ceva, degeaba îmi dădea bună-ziua, nu-i răspundeam, am fost supărată pe el ani de zile în copilărie.

 

• Mă gândesc la imaginea de mai târziu, mulți ani după, când dumneavoastră erați în sală și vă aplaudați fiica. A fost ca o monedă plătită frumos trecutului…

Da. Chiar mă emoționează, pentru că am pățit cam același lucru. M-am văzut mică, stând în sală, uitându-mă la aplauze, la actorii de pe scenă, iubind-o pe mama și întrebând: „V-a plăcut spectacolul?”. „Da!” spuneau spectatorii de lângă mine… „Dar Vanda v-a plăcut?” „Da!” „E mama mea!”, spuneam eu foarte încântată! De data asta era Irina mea pe scenă, erau aplauze. Dar nu a fost nevoie să întreb ceva, pentru că oamenii de alături au zis: „Extraordinar, ce copii talentați, ce actori nemaipomeniți sunt aici! Absolut  minunați”.

 

• Bunica a apucat să vadă că nepoata e tot actriță?

Nu. Din păcate, nu a apucat! Deși Irina seamănă foarte mult cu mama mea. Și la temperament, la frumusețe…

 

• După absolvirea facultății ați terminat ca șefă de promoție. Împreună cu Mihai Mălaimare ați împărțit titlul! Practic, aveați porțile deschise. V-ați dorit să mergeți la Iași, însă.

Da, dar nu a fost scos post.

 

• Deci ați fost repartizată la Teatrul Național din București. Cum vă amintiți de prima dată când ați intrat în instituția aceasta, în calitate de angajat?

Avusesem o întâlnire anterioară, prin Horia Popescu, care era director artistic, cu maestrul Radu Beligan, care voia să mă cunoască. Eram deja în anul al patrulea. Și, după ce am avut o scurtă conversație, la final mi-a spus: „de acum să intri în acest teatru ca la tine acasă”. Țin minte ca acum.

 

 

• Dar acum intrați ca acasă?

Stați puțin… Nu intrasem în teatru. Nu știam că o să fiu actriță a Teatrului Național, dar acela a fost ca un premiu, ca un mare premiu pentru mine. Mi-ar fi fost de ajuns, ca să fiu sinceră! Dar am devenit actriță la Teatrul Național. Mă întrebați dacă acum intru ca acasă aici?! Nu! Pentru că, de câțiva ani, nu mai am un spectacol pe această scenă și atât de mult s-a schimbat!

 

• Mai miroase a Teatru?

Nu, nu miroase… Încă…

 

• Bunica vă spunea: „Olguța, mamă, să nu faci vreodată ceva ce nu ai putea să spui cu glas tare omului pe care îl iubești”.

Da! Să știți că acest lucru m-a condus în viață și am încercat să-l dau și copiilor mei și mi se pare un lucru simplu de urmat și care te ajută foarte mult. Te oprește, dacă cine știe ce impuls ciudat ai avea … că poți să ai surprize și de la tine, și de la alți oameni, în viață.

 

• Aveți o fiică și un fiu. Băiatul e mai mare.

Da. E mai mare, da!

 

• Cum ați înțeles iubirea, ce valențe i-ați dat?

Iubirea nu se înțelege, iubirea există. Ea pune stăpânire pe tine și în virtutea ei acționezi. Nu cred că trebuie înțeleasă.

 

• Mi-a plăcut că ați spus cândva că, în primii ani, a trebuit să învățați să descoperiți lumea prin iubire, iar mai târziu ați simțit iubirea ca pe un fluviu care v-a cuprins și chiar ați încercat să vă împotriviți, dar sentimentul era mult mai mare decât rațiunea.

Alături de copii poți să redescoperi lumea din nou cu ochii copilului care ai fost și copilului pe care îl ai. E, cum să spun… un dublu cadou. Oamenii, la un moment dat, tind să se limiteze, să se specializeze, mai bine, zis, într-un anume fel. Să zicem, în ocupații casnice, în ocupații profesionale, în ocupații de carieră sau de hobby-uri. Și uiți de restul lumii, uiți ce interesant poate fi un tufiș unde zboară niște gâze, câte se pot întâmpla acolo… și ce valențe poate avea acel tufiș pentru un copil. Pentru că acel tufiș poate fi folosit ca o căsuță de poveste, ca o redută, ca un castel, ca o ascunzătoare, ca un cuib, ca un partener de joc, poți să te lupți cu el ca și cum ar fi dușman. Poți să-i dai atâtea valențe, cu condiția să ai imaginație. Altfel nu vezi decât niște frunze veștede sau pline de praf.

 

• Sunt multe rolurile pe care le-ați interpretat.

Ar putea fi și mai multe, pentru că au rămas extrem de multe nejucate de mine…

 

• Care ar fi punctul de reper al carierei, pe care îl aveți alegând dintre rolurile pe care le-ați interpretat? 

Un rol care mi-a plăcut și care îmi place în continuare și știu că e un rol și un spectacol deosebit, este „Domnișoara Anastasia”, în regia Soranei Coroamă-Stanca. Pentru că acolo, această mare regizoare și scriitoare și om de teatru a alcătuit o echipă absolut deosebită, pornind de la domnul Rotaru, care a făcut decorurile și toată distribuția. Spectacolul a fost atât de bun, încât și acum după – nici nu știu câți – 35 de ani – sunt oameni care îmi spun că își aduc aminte de acest spectacol. Dar mi-a plăcut rolul, a fost unul din rolurile pe care le-am visat, ca actriță. Întotdeauna visezi și vrei să joci niște roluri și tinzi către ele. Un rol pe care nu mi l-am dorit a fost cel din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” – Miss Ratched, pe care l-am luat ca atare. A fost o experiență unică, pentru că am jucat acel spectacol, cred, de vreo … nu știu… cred că au fost peste 1.500 de reprezentații. Mă rog, 12 ani la rând. Echipa era una fabuloasă, a Teatrului Național. Mari actori ai Teatrului Național, care făceau niște roluri extraordinare. Echipă nemaipomenită: Costel Constantin, Florin Piersic, Rauțchi la început, Emanoil Petruț, Motoi, Grigore Gonța, Viviana Livizache. Sunt foarte mulți, foarte mulți și toți făceau niște roluri extraordinare. Cristina Deleanu… Erau absolut minunați toți în tot ce făceau. Uite, Alfred Demetriu făcea un rol deosebit, juca Colonelul Scanlon cu bomba. Cezara Dafinescu făcea iarăși un rol mic, dar foarte bun.

 

• Mă gândeam la roluri și la generația din prezent. Cred că, dacă ieșiți pe stradă și facem un sondaj în Piața Romană, majoritatea tinerilor vă cunosc de la televizor. Sunteți „doamna de la televizor”.

Adică „Otilia”, din serial.

 

• Adică „Otilia”. Proiectele ulterioare teatrului, dacă mi-e permis să spun așa. Știu că au existat chiar telenovele în care ați acceptat să jucați, creditând cu încredere proiectul. Regretați că ați acceptat și acest fel de proiecte, care au fost, la un moment dat, comentate de către criticii specializați de teatru?

Chiar am participat la o discuție cu un critic specializat de teatru și i-am spus foarte clar că este vorba de un rol, un anume gen de a lucra roluri în televiziune, pe care nu vreau să-l pierd pentru că mă interesează foarte mult rolul, nu banii pe care i-aș fi câștigat. Mă interesează să văd câtă disponibilitate și rezistență la efort am. Munca la așa ceva e o muncă de uzină. Am lucrat doi ani la rând câte 14 ore pe zi, fără sâmbătă, cu o singură zi liberă, duminica, înregistrând secvență după secvență. Lucrul acesta să știți că mi-a folosit foarte mult. Am căpătat un anume gen de libertate, am căpătat o – cum să spun – o mai acută introspecție. Personajele din telenovelă au un defect: sunt redundante, lucru care mie nu-mi place. Și atunci căutam fel de fel de motive să justific eventuala lor repetabilitate. Justificată, ea era altfel. Deci găseam alte modalități. Mi-a prins bine din punctul de vedere al mobilității.

 

• Dar simțiți că v-a îndepărtat de teatru?

Păi, în timpul acesta am jucat spectacolele. Nu m-a îndepărtat de teatru. Nu pot să mă îndepărtez de teatru, nici de orele pe care le țineam la UNATC nu m-a îndepărtat. Eu mi-am făcut datoria peste tot, ba, mai bine zis, în afară de un singur spectacol pe care nu l-am putut juca la Alba Iulia pentru că eram bolnavă…

 

• N-ați lipsit niciodată de la gongul de dinaintea deschiderii cortinei. Sunteți actriță Societară a Teatrului Național din București, Profesor Universitar Doctor la UNATC – v-ați dat doctoratul după 1990, ca o nouă provocare profesională. Sunteți un scriitor premiat UNITER și aveți un premiu al Uniunii Scriitorilor din România, unde sunteți și membru. Aveți Meritul Cultural în Grad de Cavaler. Nu vă plac premiile, cu toate acestea, dacă ar fi să alegeți un singur premiu din carieră l-ați alege pe cel de Cetățean de Onoare al județului Caraș-Severin pentru că ați primit acest titlu…

…În școala mea! Mai erau câţiva dintre profesorii mei din acea vreme și mi-a făcut mare plăcere. Eu mi-am pierdut vocea de două ori în viața mea: odată într-o împrejurare tragică și altădată într-o împrejurare plină de bucurie cum a fost asta. În momentul în care m-am ridicat să mulțumesc eram atât de emoționată încât am avut o voce hârâită care se pierdea din când în când așa în acel amfiteatru. Am avut o emoție deosebită, parcă erau și mama şi bunicii lângă mine, parcă era toată viaţa acolo.

 

• Partea tristă a vieţii o păstraţi doar pentru sufletul dumneavoastră?

Dacă e nevoie şi vine vorba, mai discut, însă vreau să vă spun că nu sunt de acord cu cocoaşa pe care şi-o construieşte câteodată omul singur. Lucrurile se întâmplă, câteodată, fără voinţa noastră şi, oricât cauţi să nu se întâmple răul, de multe ori n-ai reuşit! În acel moment nu e bine să vorbeşti, după mine. Eu am fost răzvrătită foarte mult după ce mi s-a întâmplat câte ceva, iar după ce am trecut prin aceste valuri mi-am dat seama că eu trebuie să-I mulţumesc Lui Dumnezeu pentru că am avut atâta timp cât am avut acel om pe care l-am pierdut, că l-am avut lângă mine şi că, de fapt, acela a fost cadoul şi că trebuie să fiu… să-l păstrez pentru că m-a format şi mi-a dat în continuare… Mă refer la oamenii dragi pe care i-am pierdut în viaţa mea. Lucru care inerent ni se întâmplă.

 

• Cum e relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu?

Ea există. Nu e genul meu să accept comerţul cu Dumnezeu. Vorbesc despre umilinţă. Umilinţa faţă de Dumnezeu este cea pe care o ai în interiorul tău…

 

• Am vrut să vă întreb şi cu care din eroinele din teatru vă identificaţi, dar am citit undeva că aţi spus că nu vă place să vă gândiţi la asta pentru că ba erau mai frumoase decât dumneavoastră, ba erau mai fragile decât dumneavoastră. Cum vă raportaţi la ideea aceasta de frumuseţe, la valoarea pe care o aveţi… Ştiţi cât sunteţi de valoroasă, de fapt?

Dar nici nu mă interesează lucrul aceasta – cât sunt de valoroasă. Mă interesează să-mi văd de treabă şi să fac cât de bine pot ceea ce mi-a dat Dumnezeu să pot face. Pentru că scrisul, de exemplu, pentru mine a venit ca un dar. Eu nu m-am pregătit o viaţă întreagă să fiu scriitor! A fost…

 

• Dar, regândind acum răspunsul, aţi spune la fel, că există eroine mai frumoase decât dumneavoastră?

Bineînțeles!

 

 

 

 

• Scrisul v-a deschis lumi noi, dar spuneați că scriitorii sunt niște oameni singuratici.

Da! Scriitorul se luptă cumva cu lumea de unul singur! Ca un Don Quijote cu morile de vânt, prin cuvânt. Sub cuvânt se întâmplă enorm de multe lucruri! Cuvântul, astăzi, nu mai are aceeași valoare. Chiar din pronunție. Oamenii se grăbesc, scurtează vocalele, limba noastră devine din ce in ce mai consonantică, nu sunt atenți la definiția cuvântului, folosesc cuvintele greșit și de multe ori vorbesc doar ca să se audă. Important e să te gândești, să ai responsabilitatea cuvântului, pentru că vorba, cuvântul, este un fapt, nu numai o energie. El poate să tămăduiască sau poate să îmbolnăvească pe cineva. Asta o știm fiecare. Fiecare dintre noi a avut, sa spunem, cate un impuls și a spus cuvinte care i-au făcut rău și lui și celui căruia i-au fost adresate. Lucrurile acestea… Nu știu de ce oamenii nu se gândesc la ele, pentru că sunt cele care te formează. Cuvântul înseamnă semnătura minții. Îndeamnă identitate. Nu văd de ce trebuie să împrumuți identitatea altuia sau să te grăbești să o rostogolești pe a ta.

 

• Mă gândesc la poveștile pe care le așterneți dar care, într-un anumit moment, încep să se scrie singure. Pentru că spuneați că, în timp ce scriați, la un moment dat v-a apărut un personaj, un japonez, căruia a trebuit să-i găsiți un rost pe lume, în lumea aceea a scrisului…

Da, am bântuit vreo două zile fără să scriu, pentru că nu știam ce să fac cu japonezul acela… Era un personaj la care nu m-am gândit. Da, mi s-a întâmplat aceasta și când scriam „Manuscrisul din ape”, un roman, ca un anume personaj să facă anumite fapte la care nu m-am gândit și iarăși a trebuit să mă ridic de la masa de scris uimită și chiar să pârăsc acest personaj alor mei, să le spun: „Ia uitați ce a făcut și acum uite în ce situație mă pune, că nu știu ce să fac”…

 

• Ați pedepsit vreun personaj?

Nu pot, nu prea pot.

 

• Scrieți pentru dumneavoastră sau pentru ceilalți?

Și una și alta. Nu cred că poți să scrii fără să-ți palcă și ție și nu cred că vrei să scrii fără să fie citit și plăcut de cei din jur. Deci, și una și alta. Am încercat să scriu şi la comandă şi s-a putut, ca să văd dacă pot… Aşa.. Dar eu nu scriu, cum să spun, decât când am ceva de spus…

 

 

• Ați scris vreo 15 cărți. Credeţi că balanţa va ajunge să stea în echilibru şi „funcţia” de actor să fie la acelaşi nivel cu cea de scriitor? V-aţi gândit vreodată la ce ați pune întâi pe cartea de vzită…

Nu m-am gândit la lucrul acesta… Depinde cui îi dau cartea de vizită. Dar să ştiţi că nu am carte de vizită. Şi cred că cel mai bun lucru ar fi numele meu. Dar nu mai am carte de vizită pentru că nu prea ştiu ce să scriu pe ea. În afară de numele meu și date de contact, altceva nu ştiu. Nu-mi place să scriu ceva pe o carte de vizită, chestia asta cu manager… Nu mă caracterizează. Și să vă spun de ce. Când eram mică locuiam pe strada Orăscu. O stradă care nu mai e, a fost dărâmată din cauza Casei Poporului. Și acolo stăteau bunicii mei. Era un cartier frumos: Uranus-Orăscu. Acolo, alături de noi era o familie care își pusese pe sonerie cuvântul… „artist”. Mama mea era actriță. Nu și-a pus niciodată pe ușă această etichetă. Dar eram foarte uimită să văd un „artist”. Îl pândeam. Să văd cum arată și, eventual, să văd ce face un artist. Pentru că, dacă și-a pus pe sonerie acest nume, înseamnă că e altceva decât știam eu că ar putea fi. Era mai oficial. Adevărul e că acel om avea o freză dată cu briliantină și cu o cărare într-o parte, umbla îmbrăcat într-un costum, cu pantofi cu scârț și cu o servietă, era o persoană impozantă. Deci nu prea știam ce înseamnă „artist” în accepțiunea aceea. Mărindu-mă, am aflat că rupea lanțuri la circ. Era artist. Nu spun că nu era. Dar diferența între felul în care pleca el de acasă și ceea ce știu că fac artiștii de la circ era foarte mare…

 

 

• La un moment dat spuneați că v-ați fi dorit să aveți bucuria de a trăi pe care o avea mama. Să fiți un om bucuros. Şi dădeaţi o pildă pe care aţi învăţat-o de la un căţel de rasă Collie, care se bucura ori de câte ori veneaţi acasă. Şi ne întrebaţi pe noi, spectatorii, publicul, de ce nu învăţăm şi noi să ne bucurăm când cei dragi intră pe uşă, de ce nu învăţăm să ne bucurăm de lucrurile mici care ni se întâmplă. E o lecţie pe care aţi învăţat-o? Ştiţi să vă bucuraţi?

Da. Încerc acest lucru, pentru că am observat că, în general, eu cel puţin, chiar nu ştiu să mă bucur când mi se întâmplă ceva foarte plăcut. O iau ca atare. Dacă e ceva neplăcut, caut să rezolv. Şi-atunci m-am gândit că bucuria trebuie sărbătorită cu cei dragi. Văzând acest căţel cum se bucura ca şi cum noi veneam dintr-o expediţie din Antarctica, când ne întorceam acasă, am luat hotărârea să ne întâmpinăm unii pe alții cu bucurie.

 

• Există vreun om căruia, poate, nu ați avut răgazul să-i spuneți „mulțumesc”?

Există oameni cărora a trebuit să le spun „mulțumesc” și nu am putut să le spun „mulțumesc”. Ar fi profesorul meu, Meșterul de la IATC, George Dem Loghin, pe care am vrut să-l invit la o premieră când am ajuns actriță la Național, dar deja fugise în străinătate. Și mai sunt oameni cărora, iarăși, nu am putut să le spun „mulțumesc” pentru că au plecat. Dar am căutat să fac niște lucruri care să-i mulțumească… Cum să spun… să acționez și eu ca ei. Să dau altora ce mi-au dat ei mie. Asta ar fi forma mea de mulțumire pentru oamenii cărora nu am putut, din diferite motive, să le mulțumesc.

 

• Din prezentul dumneavoastră, cui ar fi să îi spuneți „mulțumesc”?

Doamne, multor oameni! Dar cred că scenei şi nepoţilor mei!

 

• Cum sunteţi ca bunică? Spuneţi poveşti, jucaţi fotbal?

Da, normal. Joc fotbal dacă trebuie fotbal, mă bălăcesc, dacă trebuie să mă bălăcesc. Nu prea sar în trambulină pentru că mă dor genunchii, dar mă prefac foarte bine că sar.

 

• Irina, fiica dumneavoastră, este actriţă. Fiul cu ce se ocupă?

Fiul este director la o formă importantă de analiză media. Are o profesie în comunicare, o profesie pe care nu am înţeles-o decât după ce i-am citit lucrarea de licenţă şi după ce am văzut ce face la Masterul în Business Administration unde a ieşit primul din promoţia lui.

 

• Seamănă cu mama!

Nu ştiu dacă seamănă. Seamănă. E grozav, în orice caz, munceşte foarte mult. Câteodată mă supăr pe el că are chestii din astea de director şi dacă e ocupat şi nu îmi răspunde…. or eu sunt mama şi nu mi se pare normal să îmi iau audienţă la el. Şi ca urmare nu mai vorbesc cu el un timp.

 

• Ce aţi învăţat de la nepoţii dumneavoastră? Ce aţi învăţat retrăind copilăria alături de ei, privind copiii care se joacă, care nu au înţeles încă, nu s-au lovit încă de nimicurile vieţii?

Am redescoperit poveştile. Ca si tabla înmulţirii și fel de fel de operaţiuni matematice. Mie mi-a plăcut matematica. N-am făcut matematică superioară, dar vreau să spun că atâta câtă am făcut, mi-a plăcut. Deci toate acestea le-am redescoperit și cu copiii şi cu nepoţii. Acum redescoperim poveştile, a treia, a patra oară în viaţă şi mi se pare ciudat că încă mai pot să aflu nişte aspecte pe care nu le-am sesizat până acum. De exemplu, cred că lumea ne-a învăţat să sesizăm mult mai repede acum cruzimea şi violenţa. Şi sunt poveşti care te îngrozesc, în acest moment. Când le spui copilului şi vezi ochii lui limpezi şi încrezători şi îi spui despre capra cu trei iezi care se răzbună în felul acela îngrozitor, din punctul de vedere al adultului este o cruzime şi o violenţă fără seamăn. Din punctul de vedere al copilului e cu totul altceva.

 

• Ați mai avea curajul să le spuneţi copiilor privindu-i în ochi: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”? E o realitate şi a prezentului?

Fericirea este cea care a fost. Întotdeauna. Nu-ţi dai seama în momentul în care eşti fericit. Trăieşti atâta plinătate încât dacă şi conştientizezi parcă se diminuează. Şi atunci fericirea e ceva care a fost. Adineauri, sau atunci. Acum, care ar putea fi fericirea? O anumită măsură… O anumită armonizare. Încetul cu încetul îți dai seama că au fost perioade mai melodioase în viața unui om, deci mai pline de fericire, iar altele mai aspre…

 

• Eu vă întreb acum despre fericire. Ce mi-ați spune, că a fost adineauri sau că a fost demult?

Ei, și aseară a fost când ne-am plimbat – eu împreună cu nepotul meu – pe un berbec printr-un loc de joacă…

 

 

• Ce-i doriți Teatrului? Teatrului în general, de la nivelul experienței pe care deja o aveți, de la nivelul lucrurilor care v-au durut în teatru?

Să nu se lase doborât de vanitate și de orgolii. Vedeți, actorii la un moment dat sunt acuzați că sunt persoane egoiste care se gândesc foarte mult la sine. Te gândești la propria persoană pentru că trebuie să te gândești la fiziologia ta, la gesturile tale, la vocea ta, lucrezi pentru corporalitate, pentru sunet, lucrezi cu mintea, cu emoțiile, cu întregul organism, te pui în fel de fel de situații. E ca o mașină a timpului care te poate arunca din antichitate până în viitor. E ceva absolut fabulos. Și tu, persoana asta, trebuie să fii perfect pregătit să faci parte din toate aceste secvențe ale existenței umane. Deci îți dai atenție sinelui. Câteodată, mulți actori pot să se usuce, să fie – vorba lui Tarkovski – …

 

• Care vă place foarte mult!

…Care îmi place foarte mult, da! „Niște frunze moarte”. Teatrul poate să fie, la un moment dat tributar ideii de șoc, de vanitate, de demonstrație personală. Lucrul acesta nu-mi place în teatru și nu aș dori să văd și nu-i doresc teatrului.

 

• A existat vreun moment în care să se ridice cortina și să simțiți că nu puteți juca până la final, pentru că poate ați jucat rolul acela de atât de multe ori încât l-ați stors din toate punctele de vedere

Da, sigur că da!

 

• Ce ați făcut atunci?

Am zis: „asta sunt, asta am ales, merg înainte!” Și, gândindu-mă la ceea ce am de făcut, am avut norocul să mai descopăr ceva în plus care să-mi dea din nou un imbold și un izvor în plus de unde am mai băut puțină apă rece.

 

• Din punctul de vedere al spectatorului avizat, al omului care știe să înțeleagă un spectacol, dacă ar fi să vă priviți dumneavoastră, pe scenă, ce vă place cel mai mult la actrița care sunteți?

Nu m-am gândit ce îmi place… nu poate să îmi placa ceva la actriță pentru că înseamnă că nu sunt personajul respectiv. Dacă mă convinge acel personaj, înseamnă că a fost bine. Dar nu mă gândesc la actriță. Vedeți, poți să nu te gândești la actriță, ci la propria ta persoană dacă nu joci un personaj. Deci nu actrița mă interesează, ci personajul. Nu pot să mă gândesc la actrița Olga.

 

*Interviu difuzat de Trinitas TV – August 2015