Nu port bijuterii. Am sertare doldora de zornăieli care m-au încântat atunci când le-am cumpărat, dar pe care le-am uitat a doua zi. Întotdeauna am iubit argintul mai mult decât aurul. Poate pentru că simt mereu nevoia să-l consolez pe cel de pe locul doi. Platina mi s-a părut a fi aur neasumat, deci n-am trecut-o în clasamente. Argintul va sta întotdeauna în urma aurului, în ochii lumii și ai bursei de valori. El a pierdut din start o competiție în care nu avea șanse să iasă câștigător pentru că nu s-a „născut” aur.
Am gablonțuri cu rolul de a atrage priviri prin strălucirea lor, atunci când ochii mei nu scânteiază. O vreme, am purtat brățări pe care nu le scoteam de la mână. Multe, fiecare cu povestea ei. Adunate în crâmpeie importante din viața mea, de la oameni dragi. Apoi, după ce timpul le-a dat și mai multă valoare, mi-a fost teamă să nu le pierd. Era ca și când aș fi mers asumat în fiecare zi cu riscul de a pierde un simbol. Și le-am dat jos. Când porți oamenii în suflet, e greu să-i mai porți și în bijuterii.
Am un al treilea piercing în ureche, din vremea când credeam că nu-mi ajung podoabele… Acum nu mai port cercei. Nici inele. Nici brățări.
Prietenii mă-ntreabă de ce. N-am un raspuns. Uneori, pur și simplu, n-am timp sa-mi accesorizez ținutele, alteori îmi atârnă de gât povara atâtor zile încărcate încât n-aș mai suporta alte mărgele. Inele nu port, tocmai pentru ca degetul meu inelar să aștepte cu patimă verigheta. O perioadă, am purtat un inel cu design de logodnă, pe degetul care încătușază iubiri, tocmai pentru a scăpa de poziția incomodă de a refuza compromisuri.
O vreme umblam pe tocuri și în rochii. O vreme mă îmbrăcam pentru ceilalți. Apoi, când mi-am dat seama că mă cunosc, mi-am dat voie să fiu comodă în fața mea și-a lumii. M-am iertat de ferchezuieli inutile.
Și-am renunțat și la bijuterii. Încheieturile mâinilor îmi sunt neîncătușate, urechile poartă semnul găurilor neacoperite de cercei, ca o mărturie a faptului că, din când în când sunt cochetă. Iar inelarul meu nu și-a găsit încă bijuteria supremă a dragostei, care să-l înnobileze. Așa că e liber să poarte inele din păpădii, așa cum ne făceam în copilărie. Pe care, da, o adiere de vânt le spulberă.
Primul inel pe care l-am primit de la un băiat a fost o verighetă din plastic roșu. Am primit-o când aveam vreo cinci ani, de la Vlăduț. El avea șase ani. A spus că o să ne căsătorim. Era primul din grupul meu de prieteni care mergea pe bicicletă cu două roți. Apoi s-a mutat din cartier și-am rămas cu un inel atât de mic încât mă întreb acum cum pot încăpea în el atâtea amintiri. Și zâmbesc. Ce ușor ne era în copilărie să facem planuri pentru totdeauna și cât de greu ne e când cunoaștem viața!
Apoi am primit lănțișoare, cercei, brățări, pandantive-clișeu cu inimi. Inimi săgetate, babane, strălucitoare, oxidate, bătute în cristale… Am primit și inele, dar – ce să vezi – nu mi s-au potrivit pe deget. Și nici dăruitorii lor în inimă.
Acum câteva zile am făcut ordine în cutiile cu bijuterii. Am găsit, printre ele, un lănțișor cu pandantiv. L-am pus la gât și, de atunci, nu mă mai despart de el. Nu este din argint, dar are strass-uri. În seara aceasta, în timp ce liftul mă urca către casă, l-am privit în oglindă. Și m-am întrebat de ce îl port.
Văzându-l în oglindă l-am găsit mai frumos decât atunci când îmi cobor eu ochii să-l privesc… Și m-am întrebat de ce umblu prin lume cu o gaură în inimă. Pandantivul este o inimioară cu strass-uri care reflectă lumina. Insă inima nu e întreagă. Îi lipsește o bucată rotundă. De ea se ține strașnic o za puternică, care nu e închizătoarea, ci doar prelungește lanțul. Inima asta, seamănă cu mine. Strass-urile reflectă lumina, întocmai cum mie îmi place să arăt frumusețea oamenilor pe care-i întâlnesc și îi cuibăresc în suflet. Spre exterior trimit Lumină. O lumină care nu te lasă să vezi că inima nu este întreagă. Ajunge inimii strălucirea ei. Ajunge inimii strălucrirea ei?! Ajunge inimii strălucirea ei?
Inima mea are o gaură de care se ține strâns zaua de încredere că povestea îmi va continua frumos, până la închizătoarea lanțului. (Înțelegeți metafora…) E o gaură pe care au făcut-o oameni dragi care, la un moment dat, au ales drumuri prea complicate, sau care s-au ascuns mișelește în spatele unor situații. Sau care au trădat încrederea și prietenia pentru mai binele unei clipe. Inima mea are o gaură, pentru că locul acestor oameni nu s-a șters, întocmai cum urma unui țăruș înfipt nu se vindecă ușor. Dar inima mea are o gaură și pentru că n-ai venit. Sau poate ai venit, dar n-am avut timp să văd că ești lângă mine. Iar când am avut eu răgaz să ridic privirea, peisajul n-a fost interesant. Totuși, eu cred că nu ai venit până acum. Au venit alții, deghizați în tine. Te-aș fi recunoscut. Iubirea cea mare nu trece niciodată! Pentru tine mi-aș fi plecat fruntea, să-mi pun la gât numele tău, gravat discret pe spatele unui medalion. Te-aș fi lăsat să mă tragi de urechi cu cercei, ca pedeapsă că m-am lăsat greu cucerită, mi-aș fi încătușat mâinile cu brățările masculine pe care le-aș fi luat de pe încheietura ta, îmbibate cu amprenta ta și ți-aș fi dat inelarul, să-l domolești cu inelul pe care până acum nu mi l-am dorit.
Nu port bijuterii pentru că scânteia din ochi le-ar eclipsa acum. Sunt fericită, știi? Dar dacă vezi că umblă prin lume o fată cu o gaură în inimă, fă-i brățări din palmele tale. Oprește-o și smulge-i medalionul. Pune-i, în schimb o inimă de tinichea, plină de dragoste. E prea mult aur în verighete pe care unii le poartă degeaba. Dă tu sens bijuteriilor!
