Fănuş Neagu spunea odată: „Mă întreb dacă Iolanda Balaş ştie că ceea ce o ţinea în zbor deasupra ştachetei era numai respiraţia noastră întretăiată de spaimă şi de speranţă”. Iolanda Balaș s-a mutat la stele pe 11 martie 2016. Ne rămâne imaginea sa și vor dăinui cuvintele prin care a povestit despre cum a reuşit să doboare 14 recorduri mondiale şi să fie neîntrecută în 140 de întreceri consecutive, despre copilăria modestă, despre iubirea vieţii sale şi despre cum e să supravieţuieşti trecerii în nefiinţă a celui care pentru tine înseamnă TOTUL.
EVELINE PĂUNA: V-aţi născut pe 12 decembrie 1936, la Timişoara. Tatăl român, mama de origine maghiară. Ştiu că aţi avut o copilărie modestă. Imediat după război, mama era singură şi avea grijă atât de gospodăria dumneavoastră, cât şi de încă alte câteva. Tatăl fusese plecat pe front şi era dat dispărut. Cum a venit vestea aceasta în familia dumneavoastră?
IOLANDA BALAȘ SÖTER: Pentru noi, în afară de faptul că erau anii grei ai războiului, în afara faptului că totul era pe cartelă, pe puncte…pe lângă toate aceste greutăţi care înconjurau familia, am mai primit şi vestea că tata nu apare. Tata a fost încorporat prin 1942-1943, apoi a venit în vizită, într-o permisie, ca militar. Eu, atunci, copil fiind, nu l-am mai recunoscut. M-am speriat şi am fugit… Nu mai era tatăl meu, pe care-l ştiam de dinainte de a pleca, pentru mine era o persoană străină. După război, când aşteptam să vină tata, el n-a mai apărut! Atunci am aflat prin Crucea Roşie că foarte mulţi prizonieri, mai ales cei care aveau o specializare, au fost duşi în Rusia să lucreze, ca o despăgubire de război. Mi-am dat seama că e un moment critic pentru familie, în sensul că am crescut fără tată atunci când poate aveam mai mare nevoie de el decât oricând. Noi, totuşi, am sperat că poate într-o zi se va întoarce….
E.P.: Aveaţi să vă revedeţi părintele peste timp?
I.B.S.: Nu. Tata a dispărut, iar noi nu l-am mai revăzut niciodată. N-am mai aflat nimic despre el de atunci… Această conjunctură nefericită ne-a făcut să ducem o viaţă cât se poate de modestă.
E.P.: La zece ani aţi câştigat primii bani. Vindeaţi ziare după ce ieşeaţi de la şcoală. Aţi vândut ziare timp de doi ani, ajutând o bătrână care vă lăsa dumneavoastră cei câţiva bănuţi în plus pe care vi-i dădeau trecătorii. Strigaţi cât se putea de tare, pentru a atrage atenţia trecătorilor…
I.B.S.: Femeia care vindea ziare la colţul străzii în Piaţa Dragalina, acolo unde am locuit, în cartierul Iosefin, m-a rugat: „Iuli, dragă, nu vrei să mă ajuţi să vindem ziare?”. Ea îşi vedea de treburile ei, iar eu, cât m-a ţinut gura şi cum am putut eu să urlu, am început: „Cumpăraţi Luptătorul bănăţean, Temesvarerzeitung”… Ajungeam acasă cu câţiva bănuţi, dar eram mulţumită că ajut şi eu în casă, cum pot.
E.P.: Pe timp de iarnă, mama dumneavoastră trebuia să cureţe trotuarul de troiene. Vă trezeaţi în zorii zilei, pentru a o ajuta. Cu toate acestea, primul pardesiu l-aţi primit târziu, cumpărat de mama „pe cartelă”. Ştiu că seara îl agăţaţi în faţa patului pentru a adormi cu privirea la el, într-atât vă era de drag.
I.B.S.: Pardesiul acela, dintr-o stofă ordinară, pentru mine era o comoară extraordinară.
E.P.: Spuneaţi că oamenii care, peste timp, ajung importanţi trebuie să fi avut o copilărie modestă sau să fi ştiut de mici ce înseamnă greutăţile…
I.B.S.: Aşa este. Mereu am spus că, pentru sport, să se caute copii modeşti, care au o viaţă grea…
E.P.: Sportul a intrat în viaţa dumneavoastră atunci când o familie de atleţi din Timişoara, familia Lupşa, v-a văzut jucându-vă în curtea casei. Aşa se face că ei v-au dus la Clubul Electrica.
I.B.S.: Locuiam în acelaşi bloc. Ea era campioana României la săritura în lungime şi la pentatlon, iar el, soţul lui tanti Louise, a fost campion naţional la 100 m şi la 200 m. M-au văzut mai suplă, înaltă, m-au văzut cum mă joc în curtea interioară a blocului şi i-au cerut voie mamei să mă lase să fac sport. Ei m-au dus pentru prima dată pe stadion. După doi ani, deci în 1951, am plecat din Timişoara la clubul CCA Steaua. Dar, până la terminarea liceului, am rămas cu şcoala la Timişoara, însă am fost angajat civil până la terminarea celor zece clase. Îmi amintesc că garnizoana din Timişoara a avut grijă de salariaţii civili şi în fiecare lună, în acei ani grei, primeam Ordinul 50, care însemna o raţie de ulei, zahăr, slănină, făină, orez… Şi mă întorceam tare fericită acasă: „Uite, mamă, ce am adus!”.
E.P.: Aţi considerat sportul drept o salvare din acel mediu?
I.B.S.: Nu, nu ca pe o salvare, că nu muream noi de foame, că mama, săraca, muncea ca femeie de serviciu, călca, spăla, făcea curat, dar a venit ca un ajutor…
E.P.: Când aţi început sportul, visaţi să atingeţi gloria la acest nivel?
I.B.S.: Am avut un noroc extraordinar cu familia Lupşa. M-au invitat la ei într-o zi, spunându-mi: „Vino să vezi Olimpiada de la Berlin”. Aveau un aparat de 8 mm şi au proiectat pe perete Olimpiada din 1936, momentele cele mai importante. Coincidenţă:- 1936, anul în care m-am născut eu. După, Olimpiada nu s-a mai ţinut din cauza războiului… Acele imagini văzute la tanti Louise acasă au avut o influenţă extraordinară asupra mea. Atunci, undeva în sufletul meu mi-am zis că, dacă sportivii aceia au ajuns campioni olimpici, de ce să nu încerc şi eu să dau totul pentru a ajunge, vreodată, la Olimpiadă.
ANTRENORUL, MAREA DRAGOSTE
E.P.: La 16 ani, antrenor vă era Ioan Söter, cel care, peste timp, v-a devenit şi soţ. Când v-aţi dat seama că între copila aflată la început de drum şi celebrul antrenor se înfiripa o poveste de dragoste? Pe Söter l-aţi văzut antrenându-se încă de prima dată când tanti Louise v-a dus pe stadion… când aveaţi în jur de zece ani.
I.B.S.: Poate că atunci, văzându-l la antrenament cum sare şi, mai târziu, văzându-l în competiţii, m-am hotărât să aleg proba de săritură în înălţime. Eu, după terminarea liceului, am ajuns în Bucureşti. Söter era deja aici, terminase stagiul militar. Prima dată, contactul antrenor-elev s-a întâmplat în decembrie 1955, când noi eram în cantonament în Munţii Bucegi şi ne pregăteam pentru JO din 1956, de la Melbourne, din Australia. În 1955-1956, Söter a devenit, oficial, şi antrenor. De atunci, el mi-a îndrumat paşii la antrenamente, la concursuri, peste tot. Ne-am făcut nişte planuri extraordinare împreună…
E.P.: La Melbourne, lui Ioan Söter i-a fost interzis să vă însoţească. Acest lucru v-a debusolat. Vi s-a cerut să schimbaţi piciorul de bătaie, gest care era o sinucidere pentru un sportiv care şi-a format, în ani, un stil. La competiţia de atunci, fără sprijinul lui Söter, v-aţi clasat pe locul al cincilea. Ştiu că la întoarcerea în ţară aţi desenat în caietul de antrenament, folosind o monedă de un ban, cercurile olimpice, iar dedesubt aţi scris „revanşa”. Aţi desenat acest lucru pe fiecare pagină, în fiecare zi, timp de patru ani…
I.B.S.: Nu i s-a dat voie să plece pentru că avea un frate în Australia… Autorităţile vremii ştiau că Söter n-a ascuns vreo clipă acest lucru, dar văzând relaţiile antrenor-sportiv, şi nu numai, şi-au imaginat că, dacă plecăm împreună, rămânem acolo. La Melbourne, am clacat. Am ajuns în Australia ca mare favorită. Făcusem primul meu record mondial la Bucureşti, pe Stadionul Republicii, în 14 iulie1956. Am ajuns acolo, unde era diferenţă de fus orar, de anotimp… Aşa-zisul antrenor care ne-a însoţit era, practic, un om de la Securitate, iar, în momentul în care a aterziat avionul la Melbourne, a şi cerut azil politic. Şi noi am rămas fără nimeni acolo. Lia Manoliu, Ilie Savel, Paraschivescu… Unii mă încurajau. Tudor Vornicu era mare ziarist la vremea respectivă şi a asitat la antrenamentele mele. Lumea a văzut că treaba nu merge; eu, care aveam record mondial atunci la 1,75 m, mă chinuiam la 1,55; nu puteam să sar. Locul al cincilea a fost o tragedie. M-au făcut trădător de ţară. Fusese o presiune enormă… Înainte de competiţie veneau diferite persoane să-mi spună: „Ştii cât a sărit astăzi Mildred McDaniel? A sărit 1,80 metri”… Era un război psihologic.
E.P.: Au rupt fotografiile cu dumneavoastră din vestiar…
I.B.S.: Da, în satul olimpic… Din mare favorită, deodată, am devenit trădătoare de patrie, s-a spus că am vândut medalia americancei… Nu numai că pierdusem titlul, dar mă durea şi atitudinea alor mei. Cu desenul… devenise deja fanatism. Sar puţin peste timp şi spun că nebunia asta a mea pentru sport a mers până acolo încât, la Revelionul 1959-1960, de 1 ianuarie, am mers să fac antrenament în Pădurea Băneasa, pentru că toate stadioanele şi sălile de sport erau închise. Eram cu Hansi (n.r. – Ioan Söter) şi ne-am întors cu motocicleta. Când am scos treningul, acesta făcuse ţurţuri. Până la revanşa de la Roma, în 1960, au urmat Campionatele Europene de la Stockholm – 1958. Nici pentru acolo Söter nu avea viză, nu avea paşaport, nu putea să plece. Dar, spre satisfacţia noastră, am reuşit să câştig!
E.P.: Ca să puteţi pleca în finala olimpică de la Roma împreună cu Hansi Söter, v-aţi dus în audienţă la Gheorghiu-Dej. Ce i-aţi spus de l-aţi convins?
I.B.S.: Delegaţia olimpică a României plecase deja la Roma, eu am cerut să nu plec, ca să rămân să mă antrenez împreună cu Söter până în ultimul moment. Şi atunci, într-o nebunie, nici eu nu ştiu de unde am avut curajul să fac ultima încercare. I-am spus lui Gheorghiu-Dej că eu nu pot reprezenta ţara care nu are încredere în mine. A avut un şoc. I-am spus toată povestea care ne acuza pe noi că am rămâne acolo. Mi-a spus: „Se va rezolva aşa cum trebuie”. Era vineri. Luni aveam avion de pe Băneasa. Am fost anunţată oficial că plecăm împreună. În mod miraculos, Hansi Söter a primit paşaportul la aeroport.
„DIN DIURNA DE LA ROMA AM CUMPĂRAT PERDELE”
E.P.: După succesul de la Roma, aţi plecat să vă cumpăraţi perdele pentru noua locuinţă. Aveaţi la dumneavoastră 13 dolari. V-au ajuns?
I.B.S.: Tot timpul cât am stat la Roma, eram însoţiţi. Se presupunea că omul respectiv avea grijă să nu mă răpească cineva. Culmea e că ăla care era pus să aibă grijă de mine a rămas, în 1965, în Germania. Dar asta e altă poveste. Atât am primit… aveam vreo 13 dolari – primeam câte doi-trei dolari pe zi. Noi stăteam în cămin, dar cu promisiunea că o să avem o garsonieră. Ne-am dus la un magazin cu preţuri mici, şi de acolo am cumpărat nişte perdele. Am venit acasă şi, după câteva luni, Primăria Capitalei ne-a dat o garsonieră vizavi de Sala Palatului.
E.P.: După patru recorduri mondiale, autorităţile române v-au spus că nu vă pot plăti pentru toate. Doar pentru două. V-aţi simţit nedreptăţită?
I.B.S.: Mi-au spus: „Tovarăşa Iolanda, trebuie să facem economie. Clasa muncitoare face economie”. Ce era să spun?!
E.P.: Timp de zece ani, aţi fost de neîntrecut. Aţi învins în 140 de întreceri consecutive, depăşind propriul record mondial de 14 ori, purtându-l de la 1,75 m la 1,91 m. Doamnă, cum a fost posibil?
I.B.S.: Prin ambiţie, pasiune, dragoste şi muncă. Muncă, fără niciun menajament. Pentru Hansi şi pentru mine n-au existat sâmbete sau duminici! Am făcut schimb de locuinţă, plecând din garsoniera de lângă Sala Palatului în Floreasca, unde stau şi acum, pentru ca să fiu mai aproape de stadion, să mă pot antrena.
E.P.: În 1959 aţi luat distanţă… Când Iolanda Balaş sărea 1,91 m, nicio altă atletă nu trecea de 1,78 m. Cum eraţi privită de celelalte competitoare?
I.B.S.: Pe mine nu mă interesa numai medalia, vizam recordul! Împreună cu Hansi, căutam mereu metode de a ne pregăti, metode folosite în străinătate…
E.P.: Introducerea stilului Fosbury a permis ca atleta austriacă Ilona Gusenbauer să vă depăşească, în 1971, la Viena. Ce presupune, de fapt, stilul Fosbury?
I.B.S.: Regulamentul s-a schimbat. Pe vremea mea nu am avut voie să atac ştacheta cu capul, cu trenul superior, şi să efectuez o rostogolire dorsală. Pe vremea mea am sărit cu foarfecă, având picioarele înaintea ştachetei… La un moment dat, s-a introdus pista sintetică, mult mai eficientă pentru sportivi. Dacă aş fi avut atunci condiţiile de acum, cred că puteam să mai adaug 10 cm recordului meu. Dar, fiecare generaţie la vremea ei…
„DACĂ RĂMÂNEAM ÎN AMERICA, FAMILIA S-AR FI NĂRUIT”
E.P.: Fănuş Neagu scria despre dumneavoastră: „Iolanda Balaş – o viaţă exemplară, un destin consecvent cu miracolul”. V-aţi retras din activitatea competiţională din cauza unor probleme de sănătate. Cât de grave?
I.B.S.: Probleme la tendonul ahilian. După turneul din SUA, din 1965-1966… Am concurat într-un turneu de o lună în America, pe pistă de parchet. Am concurat din două în două zile. La început, mi s-a inflamat tendonul ahilian de la piciorul stâng… Când am venit din SUA, ne-am dus peste tot să vedem ce e de făcut. Am plecat la tratament în Germania, unde mi s-a spus că am tendonul calcifiat şi că ar trebui o operaţie de înlocuire a tendonului bolnav cu un tendon din plastic, dar nu-mi pot garanta că aş mai putea face performanţă. Aşa că, la vârsta de 31 de ani, am fost nevoită să mă retrag. În 1967 am mai încercat şi n-am mai putut… Numai eu ştiu ce am avut în suflet!
E.P.: UCLA v-a oferit o bursă de studiu în valoare de 15.000 $ pe an, cazare gratuită în campus şi un Volkswagen. Aţi refuzat.
I.B.S.: Această cheie şi această medalie (n.r. – îmi arată la gât două pandantive) le am de la UCLA. Mi-au spus să fiu studentă la ei. Le-am spus că nu pot, că antrenorul, soţul meu, e în România. Dacă eu rămâneam în America, toată familia noastră s-ar fi nenorocit.
„MOARTEA SOȚULUI – O TRAGEDIE”
E.P.: Ce frumos spuneţi… soţul meu. Cum era soţul, nu antrenorul?
I.B.S.: Atunci când într-o familie cei doi fac acelaşi lucru, nu se poate să nu existe succes. Dar îmi amintesc şi că mergeam la concerte la Ateneu. Viaţa a mers în continuare, deşi, din păcate, el s-a stins când eu şi băiatul meu, Doru, aveam mai mare nevoie de el… A făcut un accident vascular cerebral. Niciodată n-am căutat să găsim motiv… Deşi, în 1987, el fiind antrenor în lotul naţional şi fiind şi şeful secţiei de atletism de la Steaua, a fost chemat şi i s-au reproşat nişte lucruri nemeritate. Cuvinte ca: „Eşti incapabil! Nu eşti bun de nimic! Te dau afară!”. L-au luat tare de tot. El nu mi-a spus nimic, dar am văzut că era foarte abătut. I-a venit rău, am mers la spital, iar în timp de două săptămâni a repetat accidentul cerebral… Pentru noi, a fost o tragedie… Băiatul a fost marcat, a terminat liceul şi nu a putut să reuşească la admiterea la facultate, a fost luat în armată şi trimis tocmai la Oradea. Mergeam în fiecare lună să îi duc mâncare. A fost un şoc când l-am văzut prima dată – băiatul meu aduna porumbul de lângă graniţa de acolo, l-am văzut în haină militară, legată cu sfoară sub brâu, în noroi până la genunchi…
E.P.: Băiatul dumneavoastră ce face?
I.B.S.: A terminat facultatea, este bine, aştept să se însoare. L-am educat cu modestie, fără să ne afişăm. A făcut şi el sport. Sprint. A fost campion naţional la juniori.
E.P.: După ce aţi văzut câte sacrificii presupune acest domeniu, v-aţi fi dorit ca şi copilul dumneavoastră să urmeze acest drum?
I.B.S.: Nu. Eu am spus că, în primul rând, el trebuie să decidă. Dar n-aş fi vrut să treacă şi el prin momentele acelea grele prin care am trecut eu. Dar şi astea… până la urmă trec. Tot ce este rău şi neplăcut se uită, rămân numai lucrurile frumoase. Pe astea le port şi eu în amintire… Toate lucrurile frumoase!
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Ianuarie 2011
