MIRCEA VINTILĂ: „MIRUNA A RĂMAS UN CÂNTEC FRUMOS”

EVELINE PĂUNA: Povestea dumneavoastră începe la școala de muzică, la clasa de violă. Cum ați ajuns să faceți viola?
MIRCEA VINTILĂ: Totul a început în casă la mine, în cartierul Cotroceni, acolo unde m-am născut și am crescut. Totul s-a întâmplat spre binele meu și spre bucuria mea, atunci când nașul meu m-a învățat să cânt la vioară. Tatăl meu mi-a cumpărat o vioară, iar nașul meu, care era dirijor într-o orchestră simfonică, mi-a predat primele lecții de vioară.
E.P.: Dar cum ați ajuns la violă?
M.V.:
Am ajuns la violă pentru că la Școala de Muzică Nr. 3, o școală de desen și de muzică, nu mai erau locuri la vioară. Și atunci… am dat examen pentru violă. Acolo am avut un profesor excepțional – profesorul Florin Ionescu Fulger, care mi-a predat orele și alături de care am absolvit clasa de violă la școala elementară.
E.P.: Dar cine v-a spus că acela ar fi drumul? Părinții, cumva? În afară de nașul, cel care v-a introdus în lumea muzicală, părinții aveau vreo legătură cu universul artistic…?
M.V.: Părinții, da! Părinții au cumpărat pentru mine și pentru sora mea o vioară și o pianină.
E.P.: Ce profesii aveau părinții?
M.V.: Părinții mei erau angajați la stat, cum era toată lumea în acea perioadă.
E.P.: Deci nimic artistic…
M.V.:
Nimic… Mama mea și tatăl meu cântau foarte bine… Am fost într-un turneu în America și cineva m-a întrebat despre mama mea, cu care a făcut liceul. Mi-a spus că era de o frumusețe rară și avea o voce extraordinară. Mi-a făcut plăcere, la o distanță atât de mare de România cineva să îmi povestească atât de frumos. Totuși, n-a cântat niciunul: nici sora mea, nici părinții mei… Aveau voce, dar nu au profesat în domeniul artistic.
E.P.: Vreau să rămânem încă puțin la anii copilăriei, pe strada Dr. Lister…
M.V.: Chiar pe strada Dr. Lister.
E.P.: Ultima casă pe stânga.
M.V.:
Da!
E.P.: Ce înseamnă „rusa”?
M.V.:
„Rusa” era un fel de fotbal…
E.P.: Deci vă mai amintiți…
M.V.:
Da, da! Jucam de la o poartă de la o casă la altă poartă, la altă casă. Și, după câte știu eu, aveai voie doar două lovituri să dai, lovituri cu piciorul…
E.P.: Jucați fotbal și împărțeaţi timpul între minge și vioară?
M.V.:
Da. Jucam fotbal, iar casa mea era gard în gard cu stadionul „Parcul cu platani”, unde juca o celebră echipă pe vremea aceea, „Progresul Bucureşti”. Era un stadion foarte frumos. Şi, de multe ori, săream gardul şi la meciuri, dar săream gardul şi jucam şi fotbal, jucam şi handbal, am făcut şi atletism…
E.P.: Dar v-a cam plăcut să săriţi gardul. De ce? Pentru că, după şcoala de muzică pe care aţi urmat-o în prima parte a formării dumneavoastră profesionale, aţi mers la Liceul Lazăr, de lângă Cişmigiu… unde iarăşi săreaţi gardul…
M.V.: Dar nu gardul, săream pe fereastră, ca să ajungem în Cişmigiu.
E.P.: De ce nu aţi continuat şcoala de muzică?
M.V.:
Nu am continuat! Nu ştiu… A fost… Mă rog, atunci şi eu şi părinţii am spus că mult mai important este să dau la un liceu… fiind şi foarte aproape de casă, un liceu celebru, Liceul Lazăr… Am dat examen şi am intrat. Un liceu formidabil!
E.P.: Atunci v-ați gândit că muzica se va fi încheiat pentru totdeauna în viaţa dumneavoastră? Odată cu Liceul Lazăr?
M.V.: Nu! Pentru că eu am primit cadou şi o chitară!
E.P.: Când?
M.V.:
În perioada când am intrat la liceu. O chitară spaniolă.
E.P.: Deci aţi trădat vioara, apoi aţi trădat viola şi aţi ajuns la chitară.
M.V.:
Am ajuns la chitară.
E.P.: Cum de nu aţi mai trădat chitara?
M.V.: Nu am mai trădat chitara pentru că în acea perioadă, o perioadă formidabilă pentru muzică, au apărut nişte formaţii celebre, cum erau „Beatles”, „Rolling Stones”, „Kings”, „Who”, formaţii celebre. Fiecare dintre noi îşi dorea să cânte şi să-şi facă o formaţie. Având chitara, tot primită cadou, tot naşul meu m-a învăţat să cânt. Dar el m-a învăţat să cânt ciupit, m-a învăţat chitară clasică. Noi auzeam la posturile de radio, atât cât puteam, sau la posturile pe care noi le prindeam şi le căutam, auzeam acea muzică teribilă scoasă de formaţiile de afară şi bineînţeles că fiecare îşi dorea să-şi cumpere o chitară, să-şi facă o chitară electrică. Tot tatăl meu s-a interesat şi mi-a făcut primul corp de chitară. Mă rog… o formă foarte ciudată, aşa mi-a plăcut mie atunci… Și primul grif de chitară, chitară electrică. Nebunia care era?!… Că naşul meu mă învăţa să cânt la chitară stil clasic, iar eu doream să cânt cu pană. Îl enervam îngrozitor, dar, mă rog, asta era dorinţa noastră şi bucuria noastră: să cântăm într-o formaţie.
E.P.: Dar, peste timp, naşul dumneavoastră a apucat să vadă că aţi devenit un nume al muzicii din România?
M.V.: A apucat, da, a apucat! S-a bucurat teribil. A încercat foarte mult să lucreze şi să-l înveţe să cânte pe nepotul lui, dar nu a reuşit aşa cum a reuşit cu mine. Nu avea… S-a ocupat de medicină şi nu s-a ocupat aşa cum m-am ocupat eu de muzică. Nu avea bucuria asta, să fie pe scenă şi să cânte în faţa oamenilor şi să fie alături de prieteni.
E.P.: Vă doreaţi să cântați pentru un public numeros?
M.V.: În acea perioadă, noi cântam în spectacole în diferite cluburi şi dorinţa mea şi a celorlalţi colegi ai mei era să cântăm într-un loc mare, pentru un public numeros. Mă tot gândeam atunci trecând prin faţa „Sălii Palatului”, dacă o să ajung vreodată să cânt acolo…
E.P.: Şi, când aţi ajuns prima dată pe scena „Sălii Palatului”, v-aţi amintit gândul acela? Ce-aţi simţit?
M.V.:
Nu, nu mi-am amintit gândul, pentru că… nu ştiu… mi s-a părut normal după o activitate atât de mare şi după dorinţa de a fi pe scenă şi dorinţa oamenilor ca să mă vadă… mi s-a părut normal să fiu pe o scenă şi să pot cânta.
E.P.: Dar cum se vede publicul privit de pe scenă? Dumneavoastră sunteţi în lumina reflectoarelor, iar publicul este o mare de ochi care vă urmăresc, o mare de oameni plină de emoţie care aşteaptă de la dumneavoastră lucruri minunate… Cum se vede invers? Dacă am fi o cameră de luat vederi şi am sta pe scenă, ce am vedea?
M.V.: Ştiţi ce s-a întâmplat?!… De la început am spus că dorinţa mea este să nu fiu lăsat să stau singur pe scenă. Spectacolul trebuie să fie un spectacol total. Aşa spun şi acum: nu mă lăsaţi să stau singur aici pe scenă, încercaţi să cântăm, să dansăm, să aplaudăm, să ne simţim bine, să fie o seară frumoasă, o poveste frumoasă pe care o spunem şi să ne simţim bine cu toţii.
E.P.: Şi am văzut că publicul vă ascultă, de fiecare dată. Dar mai am o curiozitate: vă plăcea muzica, eraţi talentat, începuseţi deja să compuneţi şi să vedeţi cam ce se întâmplă în zona în care aveaţi deja concerte. Ce-aţi căutat la Facultatea de Construcţii? La Institutul de Construcţii? Sunteţi inginer, de fapt. Stau de vorbă cu un inginer.
M.V.: Tot aşa, pentru că era aproape de casă, era un loc minunat, la Facultatea de maşini şi utilaje pentru construcţii, așa se numea în acea perioadă…
E.P.: Era o meserie sigură?
M.V.:
Era o meserie sigură. De fapt, la Institutul de Construcţii au dat examen mulţi dintre colegii mei care au fost în „Sfinx”, în alte formaţii, „Formaţia fără nume – FFN”, prieteni adevăraţi şi prieteni de cartier, locuiau cu mine pe aceeaşi stradă. Fiind şi foarte aproape şi fiind un loc minunat – era foarte aproape de Facultatea de Drept, cu un parc foarte frumos… Facultatea se ţinea în fostele grajduri regale, aşa era înainte. Dar un loc minunat. S-a terminat cam greu, dar, mă rog…
E.P.: Cum adică aţi terminat cam greu?
M.V.:
Ei, un pic, aşa se obişnuia. Mai puteai să rămâi și repetent!
E.P.: Ați rămas repetent?
M.V.: Am rămas, bineînțeles că am rămas!
E.P.: Asta e o ştire!
M.V.:
E o ştire, da, dar n-am rămas numai eu, am rămas mulţi. Nu l-am bătut pe Bibi Ionescu, celebrul chitarist bas de la formaţia Sfinx, care, în acea perioadă, a reușit să stea nouă ani în facultate. A repetat fiecare an! A fost o perioadă în care puteai să repeți fiecare an!
E.P.: Și să mergi încet dar sigur!
M.V.:
Ușor, da… Dar după ce am intrat și eu în facultate, mi-aduc aminte că nu puteai să rămâi decât de două ori repetent.
E.P.: Deci câți ani ați stat în facultate?
M.V.:
Cred că cinci sau șase ani! Nu l-am bătut pe Bibi Ionescu!

 

vintilaarhiva

 

E.P.: Cum era atunci? Erați vedeta anului? Cum erați în facultate?
M.V.: Nu, nu, nu! Eram la început atunci, în perioada de tatonări. Foarte aproape de facultate era Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, iar în cealaltă parte, aproape în același parc, era Facultatea de Drept. Deci Casa de Cultură a Studenților, unde eu am și debutat cântând „Cântărețul cu chitara”, adică acompaniat doar de chitara mea, într-o duminică dimineață, pot să vă spun asta…
E.P.: Dar apropo de cartierul acela, de care se leagă, iată, foarte multe amintiri ale dumneavoastră… V-ați mai întors vreodată pe strada Dr. Lister, ultima casă pe stânga?
M.V.: Tot timpul m-am întors, pentru că a fost una din cele mai frumoase perioade, perioada copilăriei…
E.P.: Ce s-a întâmplat cu casa, mai există?
M.V.: Casa nu mai există, s-a dărâmat și s-a construit o altă casă acolo.
E.P.: Și puteți trece prin zona aceea fără nostalgii care să vă copleșească?
M.V.: Trec. Și de câte ori trec, dacă sunt cu cineva, povestesc despre tot ce s-a întâmplat în acel cartier, pentru că s-au întâmplat foarte multe lucruri. Și a fost o perioadă teribilă în care erau foarte mulți copii pe acea stradă, ne jucam făceam lucruri împreună, petreceam, făceam petreceri teribile!
E.P.: Știu că era și o cofetărie interesantă acolo!
M.V.: Era o cofetărie care și ea s-a dărâmat, deci nu mai există!
E.P.: Unde venea Corina Chiriac să-și cumpere prăjituri!
M.V.: Da! Venea cu taximetrul și lăsa taximetrul acolo…
E.P.: Și o admirați!
M.V.: Bineînțeles! Era doamna Corina Chiriac! Venea cu taximetrul și era un cofetar teribil acolo și numai de acolo cumpăra prăjituri. Și atunci când era invitată pe undeva… cumpăra tort.
E.P.: Dar ca inginer – pentru că până la urmă sunteți și inginer – care este cel mai important proiect pe care l-ați făcut?
M.V.: Sunt două proiecte importante… Eu am fost repartizat la Siriu, unde se construia un baraj. Am fost la prima fază la Siriu, la deschidere de șantier. M-am și prezentat, adică am fost foarte corect atunci, pentru că mai încercau… domnule, să încercăm să ne mutăm în cu totul și cu totul în altă parte. Nu! Eu m-am prezentat acolo pe șantier. Și se construia un mare baraj, barajul de la Siriu, o zonă absolut superbă! Mergeam, mă plimbam, pentru că este o zonă minunată și este minunat și acum, când mai trec – este o variantă să ajungi spre Brașov – trec pe acolo și am și cântat odată, după…
E.P.: Eram convinsă că v-a inspirat!
M.V.: (râde) …la o Casă de cultură care s-a construit între timp. Și am cântat acolo pentru… cei care au rămas – mulți au rămas dintre colegii mei care au fost repartizați cu mine, au rămas acolo, și-au întemeiat o familie…
E.P.: Și al doilea proiect?
M.V.: Al doilea proiect a fost în București. Tot la deschidere de șantier, la metrou!
E.P.: La metrou?
M.V.: Bineînțeles! Cu caschetă pe cap!
E.P.: Interesant!
M.V.: Am lucrat șase luni la baraj la Siriu, după aceea șase luni în București la metrou și după aceea nu s-a mai putut. La un moment dat, și inginerul șef și inginerul care avea grijă de mine, și maistrul de șantier – fiind la început normal că trebuie să fii dat în grija cuiva care să te învețe ce trebuie să faci… La un moment dat nu s-a mai putut, a fost festivalul „Primăvara Baladelor”, de la Drept, unde prima oară am trecut neobservat, iar a doua oară am câștigat împreună cu Dan Chebac marele premiu. Concertele au început să fie din ce în ce mai multe și a trebuit să iau o hotărâre – pentru că nu se putea, era programul de șantier cu lucru de 10 ore, cu niște răspunderi mari de tot – și a trebuit să aleg în cele din urmă să fiu pe scenă, așa cum mi-am dorit și …
E.P.: Deci puteți să vă amintiți exact momentul în care ați spus: „acesta este drumul!”?
M.V.: Ei – și inginerul, și maistrul și mai mulți ingineri de acolo, m-au chemat într-o zi și mi-au spus: „domnule, trebuie să iei o hotărâre”…
E.P.: Nu poți fi și artist și inginer!
M.V.: Nu aveam cum să fiu și acolo și acolo. Mi-au zis „trebuie să te învoiești, să te duci la spectacol, dacă spectacolul nu este în București, trebuie să-ți iei liber trei sau patru zile sau chiar mai mult!”. Și, împreună cu tatăl meu, am fost chemat de ingineri și fără niciun fel de problemă… adică discuția a fost directă… a trebuit să iau o hotărâre!
E.P.: Ce a spus familia dumneavoastră?
M.V.: N-au avut nimic de zis! Aici este nebunia, aici este toată nebunia, pentru că și dragostea lor era atât de mare să fiu…
E.P.: Artist!
M.V.:
…Pe scenă, să fiu artist, încât nu au avut o reacție dură, cum de fapt se obișnuia: „du-te și fă-ți meserie serioasă, ce umbli pe drum!?”.
E.P.: Sora dumneavoastră cu ce se ocupă?
M.V.:
Sora mea a avut un talent special pentru balet și pentru limbi străine.
E.P.: Și și-a urmat visul?
M.V.:
A încercat puțin la pian, dar nu a fost atât de atașată de el pe cât a fost de atașată de literatură și de limbi străine.
E.P.: Ați ales să fiți artist și tot atunci ați ales și muzica folk?
M.V.: Nu…
E.P.: Sau muzica folk nu a fost, de fapt, o alegere, ci a fost ceva atât de firesc…
M.V.: Știți ce se întâmplă… „folk” a fost un cuvânt acceptat de noi. Eu am cântat cu trupa, așa cum își dorea fiecare să cânte. Solist vocal al unei trupe am fost în acea perioadă!
E.P.: Vedetă!
M.V.: Vedetă, da! Și aveam și microfon, un microfon Grundig, făcut cadou tot de tatăl meu. Deci părinții – cât de mult contează și dragostea lor!
E.P.: Până când i-ați avut aproape pe părinții dumneavoastră?
M.V.: Părinții mei au trăit 89 de ani, destul de mult! Atât s-a putut!
E.P.: Care a fost cea mai importantă lecție de viață pe care o aveți de la ei?
M.V.: Au fost atât de apropiați de mine și totul a curs atât de normal și de firesc… Dragostea lor pentru artă, pentru literatură, dragostea lor pentru artistul de pe scenă… încât eu cred că acesta este cel mai important lucru! În orice caz, mediul familial este atât important și contează atât de mult să fie alături de tine și tu să fii alături de ei…
E.P.: Spuneați că prima dată pe scenă la festivalul „Primăvara baladelor” ați trecut neobservat, iar a doua oară ați fost fenomen! Ce se schimbase? Abordarea?
M.V.: Da, vă spun imediat! Dar importantă este Casa de cultură a studenților, acolo unde…
E.P.: Unde ați debutat!
M.V.: …Ca să ne legăm de acea perioadă, de „omul cu chitara”. Acolo am debutat la Cenaclul Atlantida, condus de Radu Anton Roman. Era un cenaclu unde fiecare venea și își prezenta poeziile sau fragmente din cărțile pe care le scria și se obișnuia ca, la sfârșitul cenaclului, cineva să vină și să cânte. În prima ședință a cântat Mircea Florian, un celebru și cunoscut cântăreț și la a doua ședință a Cenaclului Atlantida am cântat eu. Deci aici a fost prima ieșire a mea în public, să-i spunem, în formula cântăreț cu chitara. A apărut Cenaclul Flacăra – tot la a doua ședință a cenaclului am fost invitat și eu și am cântat.
E.P.: Deci la dumneavoastră a doua încercare reușește.
M.V.: Cam la a doua încercare reușesc, da! Și de aici a început nebunia, am început să ne cunoaștem între noi cu toții, și actori și cântăreți, să fim apropiați, am început să facem lucruri împreună și iată că acel festival studențesc, deci organizat tot de studenți… Vedeți, mediul din care au apărut și folkul și rockul, au apărut din mediul studențesc, și cei care cântau în formații rock și cei care cântau acompaniați de chitară. Și am luat premiu la festivalul „Primăvara Baladelor”…
E.P.: Din a doua încercare!
M.V.: Din a doua încercare, bineînțeles! (Râde). Și au început spectacolele, au început turneele, formulele de spectacol, fiecare avea recital pentru că erau buni toți, erau băieți talentați, oameni care aveau de spus câte ceva.
E.P.: Turneele cu „autocarul magic”, așa cum îl numeați dumneavoastră, artiștii din folk… Era vestitul autocar!
M.V.: De la ONT Carpați, așa se spunea.
E.P.: În care noii-veniți în universul muzical aveau locurile în față iar cei cu ștate vechi…
M.V.: Banca repetenților!
E.P.: În cât timp ați ajuns din față până la banca repetenților?
M.V.: Repede, pentru că ne-am ales noi banca și nimeni n-avea curajul să…
E.P.: Cine mai era în acel autocar? Spuneți-le și celor care nu au prins acele vremuri.
M.V.: În acel autocar mai erau: Doru Stănculescu, Valeriu Sterian, Florian Pittiș, actorul Mișu Stan, erau mulți, era trupă tare de tot.
E.P.: Spuneți despre vremurile acelea că ați fost niște „golani frumoși”.
M.V.: Bine, golăneala… și săritul gardului și mâncatul cireșelor din … mi-aduc aminte că în curtea unei cântărețe celebre, Zamora, era un cireș și noi tot timpul…
E.P.: Scria pe el „cireșe otrăvite”! Avea un anunț acolo…
M.V.: „Cireșe otrăvite” dar noi știam dinainte…
E.P.: Privind acum la generațiile rebele de astăzi care vor să demonstreze poate chiar prin muzică ceea ce simt și comparând cu ce se întâmpla în sufletul dumneavoastră atunci, cum s-au schimbat timpurile, oamenii?
M.V.: S-au schimbat foarte multe și e normal să se schimbe! E normal să se schimbe și felul de a apărea pe scenă și, mă rog, trebuie să-ți vină idei tot timpul, trebuie tot timpul să faci un pas înainte și tot timpul să fii în competiție cu tine, nu neapărat cu ceilalți. E bine să fie și competiție, nu e normal să fii numai tu! Pentru că atunci când sunt apariții noi, când sunt compoziții noi, când sunt genuri muzicale care apar și tot timpul este o schimbare și de sunete și de tonuri și de aranjamente orchestrale și de stil și de felul de a cânta, este o competiție dură. Dar mi-ar fi plăcut mai mult… eu am observat la ei, nu sunt așa de prieteni cum eram noi prieteni pe vremea aceea! Dorința noastră era să fim împreună, deci nu să fii singur tu și cu colegii tăi și restul lumii nu mai contează, nu! Noi de-abia așteptam să fim împreună și să cântăm. De multe ori spectacolele ne încurcau pe noi! Așa de multe aveam de povestit și așa de multe lucruri aveam de făcut!
E.P.: Primul disc single pe care l-ați scos a fost „Pământul deocamdată – Mielul”, în 1974.
M.V.: Da. Mare nebunie…
E.P.: A urmat în 1975 „Hanul lui Hanul lui Manuc – Bade Ioane”, în 1976, primul LP, „Crezul meu”
M.V.: Da. Știți ce se întâmplă… atunci doamna Luli Cristea care era la Electrecord și domnul Fredi Negrescu, inginerul de sunet celebru care a fost în vremea aceea în studioul Electrecord unde era un mixer cu șase canale, dar un mixer foarte bun, ei au făcut toate înregistrările tuturor cântăreților și tuturor formaților celebre. Doamna Luli Cristea a insistat: „Hai, treceți să imprimați!”. Că noi eram… n-aveam treabă… eram aiurea, total! Gata să cântăm pe scenă, să fim cu chitara, să compune. Și norocul nostru au fost dpamna Luli Cristea și domnul Fredi Negrescu, pentru că ei au insistat să stăm și să imprimăm aceste cântece, așa cum au fost cântate. Iar cântecele care au fost imprimate atunci, imprimările de atunci au apărut pe un CD și toată lumea a fost impresionată, au crezut că s-au făcut remasterizări, că s-a lucrat pe acestea. Nu! piesele au fost exact așa cum au fost imprimate și cât de mult contează imprimatul pe bandă magnetică, acea căldură, deci, numai banda magnetică ți-o poate da!
E.P.: Dar ce ați spus când ați auzit prima dată o înregistrate cu dumneavoastră?
M.V.:
Eram și bucuros și eram și impresionat, pentru că nu eram obișnuiți. Noi auzeam imprimările doar la radio. Acum a să te auzi și tu, să îți imprimi piesele, pentru început bineînțeles, pe vinil, era o performanță!
E.P.: Cine v-a dat porecla de „Ciocu”?
M.V.:
Copiii din cartierul Cotroceni, de pe strada Dr. Lister. Așa se obișnuia, ca fiecare copil să aibă o poreclă. Mircea, Mirciocu… au prescurtat – Ciocu!
E.P.: Și a rămas o poreclă artistică, pentru că acum artiștii așa vă spun!
M.V.: Da. Dar nu toată lumea! Mai ales persoanele mai apropiate, ei îmi spun, restul îmi spun Mircea.
E.P.: 1992 a fost un an important pentru noi, publicul, dar și pentru activitatea dumneavoastră: Pittiș, Baniciu, Vintilă, Vlady Cnejevici, făceau proiectul „Pasărea Colibri”!
M.V.: Da, a fost un proiect extraordinar! Dar înainte de asta, ca un punct de plecare, pot să povestesc despre cum am lucrat eu cu actorul Florian Pittiș. Ne-am întâlnit pentru prima oară cu foarte mult timp în urmă, cred că în anul 1974. Era un concert al Cenaclului Flacăra la Liceul Șincai și, în timp ce cântam, în dreapta s-a deschis ușa și au intrat în sală Florian Pittiș, Anda Călugăreanu și Dan Andrei Aldea. Ei au avut un spectacol în altă parte și au intrat. Au stat până s-a terminat spectacolul și atunci l-am cunoscut pe Florian Pittiș. Era îmbrăcat într-o ie și blugi, bineînțeles, nelipsiții blugi. Am stat de vorbă și ușor-ușor am început să lucrăm împreună întâi la Cenaclul Flacăra, apoi au fost niște momente teribile realizate împreună: „Lordul John”, la care el făcea pantomimă sau „Balada lui Constantin și Veronica”, unde făcea niște intervenții foarte interesante. Și așa au început proiectul și apariția noastră pe mai multe scene: și în Cenaclu, dar și separat.
E.P.: Iar anul 1992 – „Pasărea Colibri”. De ce 1992, de ce aceste nume?
M.V.: S-a întâmplat în 1992 eu să fiu invitatul lui Florian Pittiș în recital, iar Mircea Baniciu și Vlady Cnejevici cântau separat, fiecare avea programul lui separat. Bineînțeles că stăteam de vorbă, ne întâlneam, povesteam, și ușor-ușor…
E.P.: Cine a zis: „Hai să facem o trupă!”?
M.V.:
De fapt, Pittiș a spus. A fost întâmplare foarte frumoasă. Era un spectacol aproape de sărbătorile de iarnă, un spectacol la Râmnicu Vâlcea în care eram invitați și eu și Florian Pittiș și Mircea Baniciu. Ce se întâmplă… Formația Phoenix cânta la Sala Palatului în București, cu un alt solist vocal. Lumea, cei care erau în sală la Râmnicu Vâlcea, tot spuneau: nu vine domnul Baniciu, că are spectacol la București, ce fac, ne păcălesc ăștia? Nu. Mircea Baniciu a venit la spectacol și el a încheiat în seria de recitaluri, el a încheiat seara și fiind foarte frig și în sală și în culise și pe scenă și oriunde voiai, era frig, Pittiș zice: „hai, măi, să nu-l lăsăm să stea singur pe scenă, uite ce trist e el acolo, îl lăsăm așa în frig? E și supărat, probabil, că nu este alături de cei de la Phoenix, hai să-i dăm și lui o formație, să aibă și el o formație pe scenă”. Formația Phoenix cânta în București cu un alt solist vocal. Și, hai, să cânte și el cu o formație. Și am apărut amândoi pe scenă și am făcut voce, am făcut atmosferă!
E.P.: Și v-a ieșit din prima?… Apropo de a doua încercare…
M.V.: Da! Da! Da! A doua a fost după aceea… că aici începe nebunia! Florian Pittiș a anunțat: „Acesta este Florian Pittiș și formația Pasărea Colibri!”.
E.P.: De ce Pasărea Colibri?
M.V.: Pentru că era o pasăre mai mare, așa cum era formația Phoenix, așa că a zis: „hai, domnule, să fie o pasăre mai mică, așa”…
E.P.: Și așa i-a rămas numele!
M.V.: Și au venit la autograf după spectacol: „Bine, dar Pasărea Colibri când mai vine?”. Și aici începe nebunia, deci dintr-o glumă a ieșit o treabă atât de serioasă, o treabă care a ținut nouă ani și cu un succes formidabil!
E.P.: Cea mai frumoasă amintire din acești 9 ani?
M.V.: Sunt atât de multe… Cred că turneul din America, este într-adevăr un turneu spectaculos, pentru că au fost 22 de spectacole în 40 de zile. Am fost…
E.P.: Cam în ce an?
M.V.: Cred că 1996 sau 1998, nu mai țin bine minte…
E.P.: Pe-acolo!
M.V.: Da. A fost un turneu fantastic, făcut într-o furgonetă „Flower Power” așa cum se obișnuia și cum plecau mulți în acele vremuri teribile în turneu. Am fost în Canada și Statele Unite. Plecam de la -30 de grade în Canada și ne-am dus în Florida la +30 de grade. Dar eu cred că așa performanță nu mai poate fi egalată! A fost un turneu fantastic!
E.P.: De ce s-a stins, după 9 ani?
M.V.: Eu cred că, la un moment dat… a fost și o perioadă de creație formidabilă cu Pasărea Colibri, în afară de cântecele fiecăruia, fiecare avea un repertoriu mare, și Mircea Baniciu, și eu și Florian Pittiș – el făcea o legătură teribilă între două repertorii, având și Florian Pittiș un recital, cânta și el, își alesese foarte, foarte bine niște piese din repertoriul Bob Dylan sau Kings sau Rolling Stones – foarte interesantă legătura pe care el o făcea între noi… era ca o piesă de teatru! Practic, noi nu am fost o formație, am fost un spectacol teribil care avea o forță și un dinamism cum rar se pot pomeni! La un moment dat am simțit eu că este ceva în neregulă… A fost o perioadă de creație formidabilă, pentru că s-au și făcut cântece noi, dar am avut și la un moment dat ideea ca fiecare să-și scoată câte un album și era foarte interesant. Și din acest album să se aleagă câte două piese, deci se reîmprospăta repertoriul tot timpul. Două piese, însemnau opt cântece care proaspăt veneau și făceau parte din repertoriu, alături de celelalte cântece care erau atât de cunoscute. La un moment dat nu s-a mai putut, și Florian Pittiș a fost la radio, era la Radio3Net, se înființase postul de radio Radio3Net. Era destul de greu și pentru el și pentru noi, pentru că trebuia să fie și la radio. Și ușor-ușor s-a stins.
E.P.: Anul 2000 a însemnat anul revenirii dumneavoastră în forță cu proiectul „Solo”, în octombrie.
M.V.: Da, un proiect foarte interesant. Tot de la o glumă… repetam împreună cu niște muzicieni celebri: Gelu Ionescu, alături de care sunt și acum, cu un chitarist Caminschi, un chitarist de excepție și cu alți colegi de-ai mei care în acea perioadă au fost alături de mine – noi lucram pentru album, deci nu avusesem nici o ieșire pe scenă sau vreo cântare. Noi am lucrat numai pentru album. Și-atunci cineva a sunat să mă întrebe dacă nu pot să vin la un concert la Timișoara. Și eu am zis, da! „Domnule, ce faci?”. „Uite, sunt în studio, lucrăm pentru album, sunt cu colegii mei, cu prietenii”. „Vino cu ei, veniți și cântați acolo”. Și așa a fost … deci s-a întâmplat să fie. Haide, repede, plecăm și după ce ne întoarcem intrăm în studio și lucrăm din nou. Și asta a fost prima apariție la Timișoara unde s-au lansat atâția cântăreți celebri și erau trupe atât de valoroase și de iubite!
E.P.: Aveți zeci, sute de piese, dintre toate, dacă ar fi să o scoateți așa dintr-un sertar pe una dintre ele, pe care ați alege-o? Pentru cineva care nu v-a ascultat muzica niciodată!
M.V.: Poate „Făt Frumos”. Este un cântec la care am ținut eu teribil, dar, vedeți… sunt perioade. Perioada de început „Lordul John”, care fost primul cântec difuzat pe posturile de radio și primul cântec care a avut filmare, am apărut eu la televiziune într-o emisiune: „Joia Tineretului” sau „Joia tinerelului” cum îi spuneam noi în acea vreme… „Pământul deocamdată”, care este un cântec al generației. Mulți îl consideră un cântec teribil!
E.P.: E preferatul meu!
M.V.: Care are și acum un succes teribil. „Hanul lui Manuc”. Sunt cântece extraordinare!
E.P.: Apropo de versuri și de piese, există ceva ce-mi place foarte tare. Spuneți așa: „Timpul vieții ni-i scurt / Hai să-l facem curat”
M.V.: „Trăiesc unii din furt / Alții doar din ce-au dat / Sunt săraci și bogați / Lașii scuipă pe bravi / Voi ce-n lună zburați / pân’ la cer vă urcați / pe spinări de noi sclavi!”. Deci eu am făcut acest cântec… aici este important… nu sunt foarte multe, sunt 12 cântece, două cântece sunt scrise dar nu au fost cântate, pe care eu le-am lucrat împreună cu poetul Adrian Păunescu. Deci exact cum stăm noi acum față în față, exact așa au fost lucrate. N-au existat într-un volum de poezii. A existat întâi cântecul și după aceea a apărut dl. Păunescu. A dat și titlul albumului: „Pământul deocamdată”.
E.P.: Dar pentru că „timpul vieții ni-i scurt” și ne propuneți „să-l facem curat”, dumneavoastră v-a ieșit povestea asta?
M.V.: Da! A ieșit, a ieșit, a ieșit! Eu cred că… știți ce se întâmplă, eu de foarte multe ori încerc să-i surprind pe spectatori, să văd dacă ei își mai aduc aminte de aceste cântec și nu am reușit niciodată, ei au cântat alături de mine. Am avut de curând un spectacol la Sibiu, unde a fost un târg de carte și, după ce am terminat spectacolul, o tânără – cred că avea 9 sau 10 ani – a venit și m-a întrebat: dar „Pământul deocamdată” nu-l cântați? Și eu rămas puțin surprins pentru că terminasem spectacolul, am avut și bisul, și am zis, da, stai puțin. Și atunci m-am dus la microfon și am spus că la rugămintea tinerei eu am să cânt „Pământul deocamdată”. Și a fost atât de bucuroasă! M-a impresionat, pentru că este un cântec apărut în 1974 și au cântat toți împreună cu mine. Piața din Sibiu era plină și a fost o bucurie teribilă.
E.P.: Care este piesa pe care o dați cel mai des la bis?
M.V.: De fapt bisul nu este ce dai, asta e nebunia, că ei încep să-ți ceară, să-ți ceară piese pe care nu le-ai cântat și ei le știu. De fapt nu e o singură piesă, sunt mai multe, sunt 4-5. Spre exemplu la Festival la Gărâna au fost 6 piese. Și mai voiau. Am cântat 6 piese la bis. Nu se poate, că de multe ori mai urmează cineva în spectacol și trebuie să-și facă treaba și cântărețul sau formația aceea.
E.P.: Dar piesa din repertoriul dumneavoastră cu povestea cea mai interesantă, care ar fi?
M.V.: Poate „Dragă Miruna”, un pic așa.. să spunem!
E.P.: Și ne spuneți și povestea?
M.V.: Tot ce se întâmplă acolo este adevărat. E tot în perioada 1974-75 – au fost scrise atunci doar două strofe. „Dragă Miruna îți spun printre șoapte / Îmi place cămașa ta de noapte”… nu te lăsa nimeni să cânți nicăieri… Asta cântam noi în glumă, atunci când aveam petreceri, și în Cartierul Cotroceni și unde eram invitați. A fost un spectacol la Sala Polivalentă și Aurel Gherghel, cel care prezenta în acea perioadă spectacolul, a zis: Cântă și acel cântec, „Dragă Miruna”. „Ce să cânt, că am numai două stofe… nu înțelege lumea nimic”! Ce se întâmplă, la acel spectacol era și Miruna, cu doamna Gheorghiu, mama ei. Și am cântat doar două strofe și a fost nebunia de pe lume, ce urale, țipete, urlete… nebunie ce-a fost! Miruna era disperată. Îmi zice: „măi, aveam impresia că toată lumea se uită la mine, mă cunoaște și se uită la mine”… atât de emoționată era… știind că se cântă, cum ar veni, pentru ea și despre ea! Și doamna Gheorghiu de multe ori spunea: „Nu vă mai las, sunteți niște derbedei!” Un celebru și bun coleg de facultate era Alexandru Andrieș, arhitect, coleg de planșetă cu Miruna. Și ea spunea: „Tu și cu Alexandru Andrieș… eu nu am lăsat-o pe fata mea niciodată să se ducă cu pantalonii rupți la spate… voi sunteți niște golani!” Lăsați, doamna Gheorghiu, că așa s-a întâmplat!
E.P.: Și apoi ce s-a întâmplat cu Miruna?
M.V.: Miruna s-a căsătorit, a plecat în America și… să vezi ce se întâmplă! Am avut turneu în America, am fost de mai multe ori, de patru-cinci ori. Și, uitându-mă pe program, am văzut că este un spectacol în localitatea Hollywood din America. Era localitatea în care locuia Miruna în acea perioadă… Și să vedeți – e ca o întâmplare: măcar o dată să te mai vezi… La un an după ce am fost în turneu atunci, când ne-am întâlnit cu Miruna… a fost un lucru extraordinar – în Florida există un magazin mare de tot, de instrumente muzicale. Și mi-am cumpărat chitară Martin atunci împreună cu ea! M-a dus la magazin și mi-a cumpărat o chitară pe care o am și acum, este una extraordinară. Și, la un an după aceea, Miruna nu a mai fost! A plecat dintre noi! Dar a rămas un cântec frumos și o amintire teribilă, foarte frumoasă!
E.P.: „Miruna a rămas un cântec frumos”!
M.V.: Un cântec frumos, da!
E.P.: Ce se întâmplă în sufletul dumneavoastră dincolo de scenă? Oamenii, publicul se întreabă mereu!
M.V.: Lucruri minunate!
E.P.: Cum e viața dumneavoastră dincolo de scenă?
M.V.: Spun eu că este o lupă dar și o satisfacție teribilă, pentru că ești într-o continuă mișcare. La un moment dat spune lumea: tu ești pe scenă… se întâmplă lucruri minunate și lucruri atât de frumoase! Dar este o muncă teribilă pe care o faci și tu si alții, pentru că ești tot timpul pe drumuri. Jumătate din viață. Nu-mi lipsește nimic! Sunt atât de bucuros și atât de fericit cu ceea ce fac și ceea ce simt și ceea ce trăiesc, încât mie nu-mi lipsește nimic!
E.P.: Cui din viața dumneavoastră aveți a-i spune mulțumesc? Poate fi o persoană care într-un anumit moment a spus ceva care a schimbat un lucru, poate să fie cineva care v-a călăuzit întreaga carieră!
M.V.: Eu cred că trebuie să mulțumesc și să fiu bucuros că s-a întâmplat așa, părinților mei care au fost alături de mine și s-au bucurat teribil de ceea ce am făcut și ceea ce am realizat. Și cred că este un moment important atunci, o întâmplare, zic eu fericită și unică și spectaculoasă și specială în același timp, este întâlnirea mea cu poetul Adrian Păunescu, care a fost atât de naturală și de firească încât au ieșit niște lucruri minunate și foarte importante, pentru că să ai în acea perioadă cronică la spectacol în revista „Flacăra” din acea perioadă, să fii difuzat la radio, la o emisiunea de o oră… Un cântăreț să aibă o emisiune la radio de o oră era ceva de necrezut în acea perioadă. Eu am avut, atunci când s-a deschis Radio Cenaclu am fost invitat la prima emisiune şi a fost o emisiune de o oră, repet.
E.P.: Care este relația dumneavoastră cu Dumnezeu? Cum vă raportați la valorile acestea?
M.V.: Eu sunt un creştin-ortodox. Cred că legătura mea cu divinitatea este o libertate interioară extraordinară, o depăşire a egoismului care este de multe ori în oameni!
E.P.: Vă imaginați vreo clipă despărțirea de scenă?
M.V.: Nu! Dar la un moment dat se va întâmpla, bineînțeles! Bineînțeles că se va întâmpla așa ceva, dar… Cineva m-a întrebat odată, ce facem că suntem… (bătrâni?). Nu, eu nu mă las, e o luptă totală și mi-a făcut plăcere teribilă să fiu pe scenă, şi să fiu alături de colegi şi alături de public și alături de oameni, încât cu greu te poți despărți. La un moment dat se va întâmpla, dar…
E.P.: Ați schimba ceva din deciziile pe care le-ați luat de-a lungul timpului, ați face altfel?
M.V.: Nu, pentru că s-au întâmplat destul de multe de-a lungul timpului și multe lucruri nu s-au întâmplat, pentru că, mă rog, aşa erau situaţiile, de multe ori stau şi îmi aduc aminte că Dorin Liviu Zaharia, cel care a scris în 1967 „Vinovații fără vină” – deci să ținem minte 1967 – mi-a spus la un moment dat: Hai să facem un disc împreună și să se numească „Calea Moșilor”. Da, sigur că da! Dar nu s-a întâmplat. Nichita Stănescu, la un moment dat, mi-a spus: „Ai magnetofon?” Și i-am spus: „Da, Nichita”. „Păi vii cu el la mine, dai drumul acolo, tu cânţi la chitară și eu improvizez”. „Da, Nichita, ce idee!”. Şi nu s-a făcut. Sunt niște lucruri care… la un moment dat am stat şi m-am gândit dacă după atâta timp… la un moment dat asculţi imprimările de atunci şi vii cu o creație nouă, o creație uluitoare… Putea să fie, pentru că se puteau întâmpla lucruri minunate. La un moment dat te întrebi dacă îţi pare rău. Nu, nu are cum să-ţi pară rău! Nu a ieșit pur şi simplu, nu are cum să-ţi pară rău! Ideea care a fost atunci – şi a lui Nichita Stănescu și a lui Dorin Liviu Zaharia sunt extraordinare. Dar nu s-a întâmplat! Pentru că fiecare avea o alergare și o luptă continuă!
E.P.: De aici încolo ce vă propuneți: pe când un nou album?
M.V.: Trebuia să apară. Acum sincer îți spun, trebuia să apară de mult. Împreună cu colegii mei am hotărât să începem să … A apărut un cântec foarte interesant, primul promo de pe album: „Musette” care a și fost premiat de Radio România Actualități! Un succes frumos, cu un videoclip frumos!
E.P.: Cum dumneavoastră vă ies lucrurile din a doua încercare, deci: pe când albumul?
M.V.: Ha ha! Din a doua încercare! Sper ca în primăvară. Dacă apare în primăvară este un lucru foarte bun! Acum se lucrează la al doilea cântec promoțional al albumului și cred că până în primăvară o să-l termin!
E.P.: Când priviți deseori cerul, spuneți vreodată: ce cer noros? Apropo de piesă…
M.V.: „Cecer Noros”, da! Tot dintr-o glumă, Cătălin Țârlea, cel care a scris textul „Cecer Noros”. Domnul Baniciu îmi spunea, de multe ori: „Măi, de câte ori aud buletinul meteo și spune un cer noros iarăși îmi aduc aminte de cântecul tău”.
E.P.: A existat?
M.V.: Nu, a fost o glumă, sunt nişte nebunii teribile care se petrec în acest cântec. Eu l-am descoperit întâmplător într-un volum de poezii, la fel cum am descoperit şi „Bricheta lui Fănel” şi la fel cum am descoperit și „Dramă de cartier”, o surpriză pentru multă lume, pentru că eu cânt alături de un rapper. Şi lumea nu erau obişnuită cu astfel de cântări, dar nu a deranjat pe nimeni, nici eu nu am devenit cântăreț de rapp și nici Cornel Barac nu a devenit folkist. A fost ca într-o piesă de teatru.
E.P.: Va rezista muzica folk de aici înainte? Când există atât de multă muzică comercială ce ne asaltează la radio!
M.V.: Depinde de foarte multe lucruri.
E.P.: Depinde de noi, publicul sau de artiști?
M.V.: De artişti! Publicul este mare iubitori şi participă, deci sunt săli pline. Sunt, vin la spectacole, vin la festivaluri, dar depinde de artist. Cum se prezintă, ce cântă! Pentru că una era în anii 70 să cânţi acompaniat numai de chitară – aşa erau vremurile atunci, era o nebunie, perioada Flower Power – şi alta este acum, când au apărut atât de multe genuri muzicale, trebuie să faci faţă și tonurilor, și sunetelor, să faci faţă şi orchestraţiilor moderne. Dacă ai o voce bună, ai un cântec, o linie melodică frumoasă și niște cuvinte care spun ceva, eu cred că succesul este asigurat!

mircea-vintila-3

 

 

Emisiune difuzată de postul de televiziune Trinitas TV – septembrie 2015

Top