„Nu mai dau interviuri. Stau să mă întreb care sunt motivele insistenţei tale… să vânezi un Puric!?” – mi-a spus, după ce am realizat, în sfârşit, interviul pe care mi-l promisese cu un an înainte. De atunci aşteptasem… toţi sfinţii. Pentru că, de fiecare dată, Dan Puric amâna întâlnirea cu mine după sărbătoarea creştină a fiecărui sfânt din an. Ne-am întâlnit în cabina sa de la Teatrul Naţional. Şi, timp de câteva ceasuri, am vorbit despre o lume guvernată de moguli, despre iertare, politică, bani, Revoluţie, părinţi, Eminescu, Vulcănescu, Noica, femei, televiziune şi Becali. Ce au în comun toate acestea? Gândurile unui Puric care continuă să măture poteca spre Dumnezeu!
EVELINE PĂUNA: Vorbiţi în pilde. Deşi aveţi puțin peste 50 de ani. Cum este Dan Puric la această vârstă?
DAN PURIC: Timpul meu este un timp al unei vârste prelungite. Max Reinhardt a avut o expresie extraordinară: „Artistul îşi ia rucsacul copilăriei în spate şi porneşte la drum”. Diferenţa dintre mine şi colegul meu de la Royal Shakespeare Company este una ontologică. În sensul că el n-a fost utecist, n-a fost membru de partid şi nu i s-a propus să fie informator. Eu, când eram prin liceu… A venit unul la mine, a zis să semnez o hârtie din aia cum că ajut statul. Nu ştiam ce presupune şi am semnat-o. Pesemne că pe la CNSAS, pe la securiştii ăştia, există şi asta – că Dan Puric a fost securist… M-au şi turnat. Pentru că eu, la 17 ani, îl imitam pe Ceauşescu. Strângeam două clase într-una şi dădeam decoraţii. Ei bine, colegul meu de la Royal Shakespeare Company sau de la Comedia Franceză nu a cunoscut lucrurile astea. El nu a avut momente de cronofagie, şedinţe de partid cu monstruleţi din ăştia care acuma ne şi conduc. Că… copiii lor ne conduc…
E.P.: Care este primul lucru pe care i-l spuneți unui tânăr care este de-o seamă cu Revoluţia?
D.P.: Să fie de-o seamă cu Revoluţia, să nu fie de-o seamă cu lovitura de stat! Tânărul să îşi asume frumuseţea sufletească a celui care a fost pe stradă şi nu cinismul şi criminalitatea celor care au folosit lucrul ăsta ca pe o lovitură de stat. La Revoluţie au trecut pe lângă mine nişte puşti de vreo 14 ani care strigau „unde este, băi nene, unde este ăsta (n.r. – Ceauşescu), că îl terminăm!?”. Cu nişte bolovani în mână, n-aveau nicio inhibiţie. Era un fel de cruciada copiilor! Copilul ăla avea un alt fel de cortex decât al meu şi vroia să arunce peste gard toată mizeria comunismului. Numai că în spate stătea Securitatea şi n-a fost aruncat decât un biet reprezentant al comunismului, şi nu sistemul. Și de aceea copilul acela a ajuns victima societăţii de azi. Ăla de 14 ani a suportat mineriada şi m-am întâlnit cu el la 30 şi ceva de ani în Australia, în Germania, fugit. Era trist. Îşi dorea să se întoarcă în ţară dar ştia că nu mai are nicio şansă. Țara nu mai era a lui! Nici nu au fost în stare să facă un monument… aici la Universitate…. eu l-aş face în aşa fel încât să îngenuncheze toţi. Nicolae Iorga spunea aşa: „odată cu tine mai mor încă o dată toţi morţii tăi”. Iar eu adaug că odată cu tine trăiesc încă o dată toţi morţii tăi. N-ai cum să trăieşti izolat când ştii că tineretul nostru a murit acolo… N-ai cum. Morţii te trăiesc!
„BRUCAN ȘTIA EFECTUL SERULUI”
E.P.: Spuneaţi că românii, „trebuie să recunoaştem cu toată onestitatea, că avem o tradiţie în a ne distruge valorile”. La această trăsătură a neamului nostru au contribuit şi anii de comunism. Cei 20 de ani prezişi de Silviu Brucan au trecut. Am intrat în cel de-al 21-lea… Ce ne facem?
D.P.: El ştie cât a băgat, că el a participat la procesul de comunizare. Deci el ştia efectul serului. Că el a fost participativ. E una dintre persoanele care au acest statut, de mutilare a poporului român, şi a spus-o cu cinism. „Domne, cam atâta vă trebuie! 20 de ani”. Numai că în acei 20 de ani s-au întâmplat lucruri pe care el nu le-a prevăzut. De exemplu, o apropiere fantastică a acestui popor faţă de Dumnezeu. Asta n-a văzut! Exact cum colegii lui, ideologii, n-au prevăzut că puşcăriile vor fi transformate în mânăstiri. Securitatea a distrus şi relaţiile umane. Şi distruge în continuare. În principiu, securitatea statului e… un lucru necesar. Şi sunt cadre tinere azi care trebuie să înţeleagă că cei din generaţia veche îi compromit. Astăzi este tragic că până şi securitatea statului este umilită. Jandarmeria, armata naţională, poliţia… Securitatea ţării este distrusă. Mereu am spus, că dacă nu vă veţi dezice de foştii securişti, nu veţi avea nicio onorabilitate. Voi trebuie să păziţi mioriţele astea care sunt poporul român, nu nişte javre.
E.P.: Amendaţi şi faptul că, din ’89 până în prezent, „nimeni nu-şi cere iertare că a distrus poporul român…” Cine ar fi primul care ar trebui să implore iertarea?
D.P.: Cei care au creat comunismul. Deci cei care trebuie să-şi ceară scuze…
E.P.: Iertare, domnule Puric, iertare, nu scuze…
D.P.: Uite, ai o distincţie excepţională! Aşa este, „scuze pare ceva eufemistic”… Comunismul a cunoscut în România cea mai mare criminalitate. S-a vrut ceva cu acest popor. Şi se vrea în continuare. Acest popor trebuie depopulat, trebuie distrus ca să fie populat cu altcineva. El trebuie să n-aibă demnitate. N-ai voie să-ţi iubeşti ţara! S-a construit încet dar sigur ruşinea de a fi român. Un „intelectual” de astăzi spunea că se uită în istoria poporului român şi nu găseşte niciun act de demnitate. Să înţeleg că ăia care au fost pe la Mărăşeşti sau care au trecut Prutul n-aveau demnitate? Erau din populaţia lui Caragiale?! Adică neamul lui„Mitică”?! Se cultivă excesiv suprapunerea poporului român cu zodia Caragiale. Caragiale a surprins degradarea populaţiei, nu demnitatea poporului român. Nu au murit la cotul Donului de-ai lui Caragiale, domnule!
E.P.: Mai spuneaţi că a fi valoros în România înseamnă să fii inadaptat. Dumneavoastră sunteţi valoros. Deci, şi inadaptat?
D.P.: Societatea trebuie să se ridice! Îl pui pe Eminescu să se adapteze?! Eu la ce să mă adaptez?! Să mă adaptez la un stat de tip mafiot?!
E.P.: Ce face un Puric într-o lume ca a noastră? Cea guvernată de moguli…
D.P.: Eu îmi fac ogorul meu! Îmi fac treaba în faţa lui Dumnezeu. Poporul român va rezista pe feude. Eu, în grădina mea la teatru, acolo la „Rapsodia” ce am făcut de 20 şi ceva de ani?! Creez generaţii de oameni care să aibă o altă atitudine în faţa vieţii şi să nu le fie niciodată ruşine că sunt români. I-am profesionalizat, i-am trimis în lume. Nu m-a ajutat nimeni. Nu m-a ajutat niciodată o instituţie a statului într-un mod coerent.
E.P.: Nu numai că nu v-au ajutat, dar v-au şi pus beţe în roate…
D.P.: Dacă este să spun, totuşi, că m-a ajutat cineva şi mă ajută în mod fundamental este domnul Bogdan Hossu. Care mi-a oferit un câmp de manifestare pentru aceşti tineri. Tragedia în România este între potenţialul imens al tineretului şi lipsa câmpului de manifestare. Şi după ce mor îi sunt dator domnului Hossu, pentru că, dacă nu aş avea acel spaţiu, eu nici la metrou nu aş juca. Întotdeauna am făcut naveta prin teatre. Şi în Teatrul Naţional joc aşa, cu îngăduinţă, la Nottara la fel, adică m-au privit aşa… cu toleranţă.
E.P.: Sunteţi un… tolerat…
D.P.: Sunt un tolerat în propria mea ţară! Sunt un supravieţuitor… Supravieţuirea este a omului care are simţul datoriei şi nu-şi găseşte rostul într-o mulţime care nu are acest instinct. Eu nici măcar nu spun de mine că sunt o valoare. Nu îndrăznesc. Dar ştiu că am simţul datoriei. Ştiu că mă port cinstit şi corect. Şi că n-am sprijin…
E.P.: Dar vă simţiţi liber?
D.P.: Liber da, pentru că libertatea mi-o dă Dumnezeu, nu mi-o dă sistemul. Ăştia au dat libertinaj. Şi s-a confundat libertatea cu libertinajul. Noi nu suntem nişte oameni spectaculoşi în dorinţa noastră de a ne păstra identitatea sau credinţa. Noi avem o tandreţe. Noi avem o timiditate. Când Lev Tolstoi a venit în România a zis „ce popor plin de melancolie!”. Eminescu spune – „nu-i nimic mai interesant decât istoria acestui popor decât trecutul lui – un şir întreg de martiri, martiri, martiri”. Pe urmă a fost şi el martir. Ţi-l închipui pe Mihai Eminescu după 1945?! Murea la Aiud sau la Piteşti. Deci dacă până la Eminescu am fost „martiri, martiri, martiri”… Noi avem o anumită surdină a durerii. Ai văzut că noi n-avem nici capacitate de demonstraţie pe stradă?
„NOI CĂRĂM BOLOVANUL LUI SISIF”
E.P.: Este la modă să ne facem bloguri şi să le denumim „România mea”. Cum e România lui Dan Puric?
D.P.: Închisă. Suferindă.
E.P.: Mi-ar plăcea ca în România mea să fie numai Omul Frumos din cartea lui Dan Puric, să fie credinţă şi armonie. Numai că România noastră e invadată de politicienii corupţi, infatuaţi. Eu l-aş vrea pe Puric preşedinte în România mea…
D.P.: (Râde) Cum ar fi să strige ăştia „Puric, Puric, PCR!”. Îţi dai seama că nici greve nu se pot face. Dacă se supără pe mine… „Jos, Puric!”. E o comedie! România suferă. Dar România de astăzi nu suferă cum a suferit România noastră dintotdeauna. Pentru că România de astăzi, trecând prin 50 de ani de comunism şi 20 de ani de globalizare, ca o prelungire a comunismului, a făcut un lucru nepermis. Nu că îmi acuz poporul. Strig chestia asta! O strig public! Aşa cum Sfântul Fanurie a strigat din răsputeri, copil fiind, când a văzut-o pe mama lui prostituându-se: „Mamă!”. În sensul ăsta strig şi eu către propria-mi ţară să nu mai care bolovanul lui Sisif pe care i-l dau duşmanii. Noi ne-am cărat Crucea Cristică! Indiferent dacă ne-a băgat în puşcărie, dacă ne-a dus pe front, am ieşit cu o demnitate fantastică. Noi nu mai cărăm Crucea Cristică. Noi cărăm bolovanul lui Sisif. Ne-au dat nişte găinari de dincolo bolovani să-i cărăm. Şi cu asta ne ocupăm. Sisif e inutil. E tragic, dar e inutil. Hristos ajunge pe Golgote, domnule! Noi tot timpul am spus că istoria neamului românesc este o Golgotă. Trebuie să lăsăm bolovanul şi să ducem crucea.
E.P.: L-aţi descoperit târziu pe Dumnezeu. După ’89…
D.P.: Nu, nu pe Dumnezeu l-am descoperit târziu, că pe Dumnezeu îl simţeam. Biserica am descoperit-o târziu. Aia n-o ştiam. Am luat pomană când eram la liceu şi m-au amendat. M-au criticat în şedinţă UTC că am luat pomană de la o babă prin gard. Am luat colivă şi m-au pârât. Şi ochii ăia albaştri de securistă ai directoarei m-au întrebat „de ce ai luat pomană, tovarăşul Puric?” Pentru că mi-a plăcut!
E.P.: V-aţi născut într-o familie de oameni cu educaţie aleasă. Ambii părinţi medici, în casă se asculta pe furiş „Europa Liberă”… spuneaţi că tata v-a învăţat cum să ascultaţi inima unei femei atunci când a renunţat la stetoscop şi a ascultat cu urechea inima prietenei dumneavoastră din liceu. Dumneavoastră v-aţi învăţat fiul, pe Octavian, să asculte inima unei femei?
D.P.: Octavian… nu ştiu.. Relaţia noastră este şi contradictorie, este şi „conflictuală”. El acum este deja ateizat. Mi-a şi spus că „n-am nicio şansă decât să fiu darwinist!”. I-am spus că poate să stea în copac dar că Dumnezeu, în mila Lui, îl va coborî de acolo într-o zi şi o să-l facă om. Să-i dea libertatea să evolueze nu ca specie, ci ca un bun creştin. Nu pot să-l zdruncin foarte tare pentru că trebuie să-şi trăiască lucrurile astea şi nu vreau să îl inoculez eu cu ceva. Să-i dea libertatea Dumnezeu să descopere… Dar el trebuie să ştie că eu am fost aşa. Eu nu discut mult… Pentru că nici tata nu făcea asta. Tata lua o distanţă de vultur faţă de sistem. Şi avea o calmeţe… Survolul ăsta e bine-venit. Pentru că altfel ai fi prea tocit, implicat. Ai fi baricadist toată viaţa. Iar lipsa mea de adaptare nu e o baricadă revoluţionară! E o diferenţă de atitudine. Respirăm alt aer. Îmi aduc aminte un vers teribil al lui Walt Whitman „învaţă de la păsări să te odihneşti în aer”. Aşa m-am odihnit eu până acum. În aer! E un lucru pe care-l zice Hristos, nemaipomenit: „păsările îşi găsesc cuib, animalele culcuş, numai Fiul Domnului n-are unde să-şi aştearnă capul”. Nu e tragic?! E o neodihnă extraordinară. Eu îl văd pe Eminescu un neodihnit. De o luciditate extraordinară. În România, astăzi, nu ai cum să te odihneşti! Doar să fii un cretin din ăla – mergi în jeep alb, dai drumul la muzică tare… Eu nu vorbesc de reziduuri… Eu vorbesc de substanţă!
E.P.: Cum este femeia care-i stă alături lui Dan Puric?
D.P.: Poate că acum mă contrazic. Dar aspectul ăsta este singurul loc în viaţă unde am putut să mă odihnesc. Atât.
E.P.: Tatăl dumneavoastră a avut de suferit din pricina comunismului. Până să împliniţi șase ani ţinea în buzunarul de la haină o sticluţă cu otravă ca în cazul în care îl prind comuniştii, să se otrăvească pentru că torturile erau prea mari. Când v-a explicat tata politica?
D.P.: El – niciodată. Nu mi-a spus lucruri vădite. Stătea sprijinit în pat şi citea foarte mult! Eu m-am născut în biblioteci! Tata mi-a povestit istoria.
E.P.: Şi când v-aţi explicat singur politica?
D.P.: În timp. După ’89. Când am început să citesc memorialistică… De asta este tonusul meu foarte tare. Mi-am dat seama că am fost minţit! Păcălit! Că eu provin din alt popor, nu provin de la Marx. Eu nu am ştiut ce s-a întâmplat: când îmi legau cravata la gât…. partizanii încă mureau în puşcărie, îi executau. Şi când m-au făcut utecist Noica avea domiciliu forţat. E o lume paralelă. Când eu eram membru de partid, Ioan Ianolide murea. Am fost contemporan cu voievozii. Eu n-am ştiut! Îţi dai seama?! Şi dintr-o dată s-a întors totul şi am văzut în ce neam superb am trăit. Şi ăştia, securitatea, au ars cărţi de memorialistică, le compromit, le minimalizează… Dau în mine! Intelectualii români au zis că am discursuri naţionaliste şi că sunt clown etnocratic.
E.P.: Daţi un decalog salvator pentru România!
D.P.: Nu trebuie niciun decalog, decât ce a făcut Hristos. E predispoziţia de iubire creştină. Preafericitul Augustin a spus „iubeşte şi fă ce vrei!”. Asta trebuie să facă poporul român! Să se aşeze total cu faţa spre Dumnezeu! Să zică „eu nu îmi declin destinul decât în faţa lui Dumnezeu, că el m-a ţinut în istorie”. Pe când ăştia sărută cizma prefecturii sau a unui preşedinte şi, pe urmă, pupă şi icoana. Cu aceleaşi buze şi cu acelaşi suflet. Adu-ţi aminte că eşti vultur, nu găină de Crevedia! Smerenia… vorba părintelui Iustin Pârvu. „E inflaţie de smerenie!”. Smerenia o ai faţă de Dumnezeu şi faţă de valoare, nu faţă de compromisuri. Dumnezeu este iubitor, dar este şi drepx. Lucrează pe diferenţe. Unde ai văzut tu răul stând de vorbă cu binele?! Mi-a zis un nebun de senator că ce dacă se pleacă din România? I-am zis „domnule senator al melcilor ce sunteţi, e distanţă mare, domne! Vorbiţi cu profesori de psihiatrie din România. Suicidul a crescut. Dumneavoastră sunteţi cumva conştient de fenomenul social, domnule fost securist, actualmente oligarh, că din 10 tineri, nouă pleacă din cauza dumneavoastră? Sunteţi conştient că în timp ce vă număraţi valuta din Elveţia, tineretul nostru… v-aţi întâlnit vreodată cu privirile lor triste, cum m-am întâlnit eu în Occident?!” Atunci devii sabie! Asta se numeşte intoleranţă creştină. Hristos n-a făcut negocieri în templu, să zică veniţi dumneavoastră mâine că facem o negociere de 50%… Să se înveţe intoleranţa! În România nu trebuie dictatură ci trebuie autoritatea valorii! Politica corectă este cea mai mare ipocrizie! Pentru că e profund necinstită!
E.P.: Ce vede Dan Puric la televizor?
D.P.: Reziduuri. Disoluţie morală bine întreţinută. Sunt aceiaşi. Se cheamă numai indivizi de proastă calitate. Interviurile de pe stradă sunt numai cu tipii cu handicap.
E.P.: Într-o emisiune TV vi s-a cerut să-l apăraţi pe Eminescu. Era vorba despre o emisiune în care valorile ţării noastre se confruntau. Paleta pornea de la Eminescu şi se întindea, mult prea generos, spre manelistul Guţă… Ce ar zice Eminescu despre această situaţie, domnule Puric?
D.P.: Eminescu este prea trist ca să se mai uite la noi… să-l lăsăm acolo, trist. Şi aşa a murit cumplit de trist… El, cu un act de luciditate fantastică, ne-a văzut şi duşmanii, ne-a văzut şi destinul! De ce crezi că spunea tot timpul „înapoi la voievozi?!” Pentru că erau oameni tari. Dar voievodul la noi nu avea jeep. Era… „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Dar toţi ştiau că e voievod.
E.P.: Clasa politică ne joacă după bunul ei plac. Suntem proşti sau umili?
D.P.: Clasa politică îşi manifestă instinctele ei. Este o fiară, generaţia a doua de securişti. Acum opoziţia îi acuză p”ăştia. Ca şi cum ei ar fi salvatorii… Este ca şi cum două prostituate se acuză – „tu nu eşti femeie cinstită. Trebuie să vin eu pe loc de mamă”. Dar când ai fost, ţi-ai vândut copiii. Ăştia 20 de ani ce au făcut? Populaţia din România e ameţită.
E.P.: În România, valoarea trăieşte gard în gard cu nonvaloarea…
D.P.: Da, dar numai că valoarea sângerează, nonvaloarea nu.
E.P.: Acceptaţi România asta pentru fiul dumneavoastră?
D.P.: Accept să stau aici ca să lupt. Nu trebuie să ne lăsăm… Ăştia sunt o meteorologie a istoriei. Vor trece! Importanţi sunt ţăruşii. Aştia sunt găuri în istorie…
E.P.: Când aţi lansat prima carte, stocurile s-au epuizat. Dar dacă ne întoarcem doar puţin în timp, românii aceştia care v-au copleşit cu aprecierea lor, au trăit şi o perioadă în care v-au refuzat. Chiar dumneavoastră spuneaţi că ţara asta v-a refuzat, v-a fugărit, nu v-a primit prin televiziuni, v-a respins scenarii de film. Când a fost mai sinceră România? Când v-a ignorat sau acum, când vă iubeşte?
D.P.: Cartea a fost cumpărată de oamenii din România pe când scenariile erau ale televiziunilor. Erau nişte administratori securişti… Pe mine poporul român nu m-a fugărit niciodată. Pe mine m-au fugărit instituţiile, tumorile. Metastazele. Nu poporul. Eu am supravieţuit datorită acestei iubiri. Efortul pe scenă… dacă îl racordez la salariul de 250 de euro pe care mi-l dau amărâţii ăştia..
E.P.: Vă mai permiteţi să fiţi artist?
D.P.: Păi da, pentru că un artist nu este salariat. E o datorie faţă de Dumnezeu. Tu trebuie să îl onorezi pe spectator, nu zici „acuma joc de 200 de euro”. Joci inestimabil… din dragoste! Singur în cabina asta am făcut toate spectacolele. Întâi cu oglinda, apoi fără…
E.P.: Şi ce vede Marele Mut când se uită în oglindă?
D.P.: Văd un trup, văd desen, văd energii, mişcare şi poveşti. Şi când termin, îl văd şi pe Dan Puric, transpirat.
„BĂ, DĂNUȚ, TU NU MIROȘI A JIGODIE”
E.P.: Îmi place teribil o imagine redată de dumneavoastră. „Mai demult erau cruci de lemn şi suflete de aur, acum sunt cruci de aur şi suflete de lemn”. Imaginea aceasta mă duce cu gândul la personaje din România. Nu mai departe de dl. Becali – are la Palatul de pe Bd. Aviatorilor o ditamai cruce de aur. Domnia sa declară că şi sufletul e aidoma când, din boxele maşinii luxoase, ţipă un CD chinuit cu Sfânta Liturghie”…
D.P.: Eu cu Gigi am avut nişte întâlniri. Întâmplătoare. Odată a fost într-o conferinţă în care m-au chemat să vorbesc despre ortodoxie şi comunitatea europeană şi am fost lângă el şi la tv ne-au dat unul lângă altul, au tăiat sonorul şi au spus pe internet că, în sfârşit, acest nenorocit (care eram eu) ia bani de la Gigi Becali. Acest reacţionar legionar de Dan Puric… în sfârşit se vede cine îl plăteşte. N-am spus nimic. Mi-a convenit, pentru că o lună de zile mă salutau altfel în teatru! Lumea dădea telefoane să îmi ceară bani. Şi vedeam ce fel de lume îmi dă telefon. Lucrurile s-au retras. Pe urmă m-am întâlnit direct la Palat, unde m-a chemat…
E.P.: Ce imagine… un Puric la palat…
D.P.: Mi-a zis „bă, eu sunt Războinicul Luminii, sunt primul din ţară. Te-am văzut cum vorbeşti la televizor, sunt al doilea!” Ştie ierarhia. Mi-a zis „bă Dănuţ (după ce mi-a zis domnul Puric… 5 minute), tu nu miroşi a jogodie”. Miroase oamenii. Nu m-am împăcat cu el pentru că eu nu pot să fac afaceri. Mi-a zis „vreau să cumpăr 10.000 de cărţi”. Păi de ce, Gigi? „Păi ca să te ajut”. Păi Gigi, nu mă ajuţi decât dacă iei o carte pe care ţi-o dau eu cadou şi o citeşti. „Bă Dănuţ, ştii de ce nu citesc eu cartea aia?! Că tot ce ai scris tu acolo mi-a zis mie tata la oi”. După ce a pierdut o sumă mare la casino i-am reproşat că sminteşte lumea. „Bă Dănuţ, eu am fost supărat şi de aia am jucat. Dar îţi spun o chestie, eu am luat banii de la dracu” şi i-am dat înapoi tot lui!”. Un preot spune… „şi dacă cineva vă face un rău, să nu-l daţi dracului, că de acolo vine. Trimiteţi-l la Dumnezeu!”. Asta mi-aş fi dorit să o ştiu mai din timp, să i-o spun lui Becali.
E.P.: Dar preşedintelui României ce i-aţi spune?
D.P.: Dacă m-ar chema… i-aş spune că mă doare. Că România este o ţară distrusă. I-aş spune că s-a luptat pentru libera circulaţie, dar nu pentru fuga din ţară! Că nu s-a luptat pentru libertinaj şi proxenetism, ci pentru libertate. Aş fi nedrept să torn pe un om rezultatele a 20 de ani de vânzare de ţară. I-aş spune cât de tare mă doare România.
E.P.: Aţi fost solicitat să predicaţi în biserică. De câteva ori. În Parlament niciodată. V-aţi duce?
D.P.: M-aş duce, depinde şi de cum ar suna invitaţia. Dar eu nu cred că această invitaţie…
E.P.: …ar veni vreodată…
D.P.: Pentru că ei nu au nevoie de aşa ceva. Ei au nevoie acolo de un discurs în buclă. S-ar uita la mine ca la o chestie exotică… Dacă m-aş duce în Parlamentul României din 1928-30 atunci da, că ai avea cui să vorbeşti. Oamenii sunt închişi acum, nu m-ar înţelege. Le-aş vorbi despre nişte lucruri spre care ei nu mai au accesibilitate – dragostea de ţară, responsabilitatea… Spaţiul politic este un spaţiu foarte viciat. Un om care intră cu o dragoste fantastică în politică nu poate să fie decât martirizat. Nu poate să cunoască decât condiţia martirică. Nu că nu-şi iubesc ţara. Nu mai pot să şi-o iubească. E ca o telenovelă din aia proastă. N-o mai crezi! Este exodul creierelor, al sufletelor. Nu poţi să responsabilizezi acum un preşedinte de ţară pentru tot. Doar pentru anumite afirmaţii!
„NU MAI AVEM CONDUCĂTORI”
E.P.: Aţi votat la prezidenţiale?
D.P.: Nu. Nu mai votez de ani de zile. Eu nu intru în păstrăvării electorale.
E.P.: Părintele Atanasie de la Petru Vodă v-a spus că un conducător nu se alege, un conducător se impune. Aţi remarcat printre politicienii puterii un conducător?
D.P.: Nu. N-au stofă. Dar nici nu se mai poartă… la nivel european sunt administratori. Mă gândesc la condiţia martirică a acestui neam. Dacă vrei un exemplu de conducător ţi-l dau pe Constantin Brâncoveanu. Eu nu dau nume de politicieni pentru că vreau ca interviul ăsta să aibă rezistenţă în 50 de ani. Iar cititorul de atunci, de ce să caute la subsol să vadă cine au fost ăştia!? Îţi dai seama că Antim Ivireanu a făcut limba liturgică românească?! Realizezi?! S-a însfiinţit limba! Colosal! Prin îmbisericirea ei. Când l-au decapitat pe Brâncoveanu n-au decapitat domnitorul, ci sute de ani de cultură. Şi prin Eminescu… El în 15 ani de scris ne-a făcut limba română. Din dragoste. Iubind-o pe Veronica Micle, a dilatat limba! Tot timpul mă leg de Eminescu pentru că l-au distrus! Nu pot să leg imaginile între febrilitatea, neodihna lui şi de ăştia de la cafenelele de aici care scriu. Un filozof român „notoriu” a scris că Mircea Vulcănescu n-are operă! Şi eu am fost acolo pe valea aia cu porci care dădeau cu râtul în capete de sârme şi am văzut o cruce de lemn pe care scrie Mircea Vulcanescu. Matei Brâncoveanu… ştii că i-a fost frică înainte de moarte şi i-a prins căpşorul taică-su şi i-a zis… „neam de neamul nostru nu s-a îndoit! Stai tare!”. Atunci s-a întors către călău şi a spus „loveşte, vreau să mor creştin!”. Între copilaşul ăsta şi Vulcănescu este coloana infinită a martiriului românesc. În Coloana Infinitului pe care a făcut-o Brâncuşi sunt profile de coşciug. Iar ultimul e deschis. A rămas deschis. Jertfa e deschisă, vă aşteaptă. Tu vezi că Brâncoveanu te doare ca şi cum a murit ieri?! El nu mai este un fapt istoric. Aici este simţirea creştină.
E.P.: Se spune că un om nu a trecut degeaba prin viaţă dacă scrie o carte (dumneavoastră aţi scris deja câteva), face un copil (îl aveţi pe Octavian) şi sădeşte un pom. Aici nu ştiu câţi pomi aţi sădit, dar ştiu că voiaţi să ridicaţi o Mânăstire…
D.P.: Am şi început. La Aiud, Schitul Sfintei Cruci, pe Valea Robilor. Acolo i-a ingropat la juma’ de metru ca să-i mănânce porcii. Toată intelectualitatea, tot ce am avut mai bun a fost distrus acolo. Râpa aia e în incidenţa unor blocuri socialiste unde se cântă manele. Se mai taie şi porcul, de Crăciun, au făcut şi un cimitir civil peste… ca să nu apuci să-i dezgropi. Au lucrat extraordinar de bine. Acolo am zis să fac o mânăstire de pomenire şi un centru de martirologie. Deocamdată se face fundaţia, cred că din primăvară se va face şi construcţia, cu toate că e nevoie de bani. Mulţi. Ar trebui să fie politică de stat Aiudul, Piteştiul, Gherla. Asta i-aş spune dlui preşedinte – „Haideţi să refacem, în plină criză, centrele de martirologie. Să vedeţi cum se ridică neamul! Să ne vadă îngenuncheaţi în faţa trecutului! Nu vă fie frică, domnule preşedinte, să vă aplecaţi în faţa voievozilor. Nu vă fie frică!”
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Octombrie 2010
