Ca jurnalist, a câştigat detaşat toate pariurile profesionale din cariera sa. Ca Head of Community Relations & Social Affairs în cadrul Petrom, a demonstrat multe şi are, încă, nenumăraţi aşi în mânecă. Cei mai mulţi o ştiu pe Mona Nicolici de la televizor. Eu am urmărit-o discret, săptămâni la rând, în sala de balet de la Operă, unde orice brand şi-a construit până acum a fost eclipsat de remarca simplă, „mama Mariei”. Apoi am cunoscut-o la birou, unde este cea mai artistă dintre corporatişti. Mona Nicolici poartă în priviri demnitatea de a nu face televiziune cu orice preţ, dorul de telespectatorii ei şi vise care, încă, au tot timpul să se împlinească!
EVELINE PĂUNA: V-aţi născut pe 16 ianuarie 1968, la Turnu Măgurele. Ce şanse erau atunci pentru un copil din provincie?
Mona Nicolici: Nu cred că am gândit vreodată astfel. De când am început să conştientizez care e treaba cu viaţa mea şi cu mine, mi-am dorit să fac ceva deosebit. Mie mi s-au întâmplat lucruri deosebite chiar dacă eram un copil născut şi crescut în provincie. Drumul meu în viaţă a fost destul de dinamic. Mama mea era din Vaslui, tatăl meu era din Breaza. Părinţii mei m-au conceput în oraşul Victoria, m-am născut în Turnu Măgurele, am făcut şcoala şi liceul în Slobozia şi apoi am ajuns în Bucureşti. Atunci când mă întreabă cineva de unde sunt, eu nu ştiu să răspund. Am plecat în Bucureşti căutând acel lucru deosebit pe care să-l fac în viaţă. Mă gândeam ce aş putea să fiu ca să fac ceva deosebit.
E.P.: Ce profesie aveau părinţii?
M.N.: Tata era maistru şi lucra în zona de instalaţii chimice, de aceea s-au şi mutat aşa de des. Practic, tata era şantierist. De câte ori se deschidea un şantier undeva, îşi lua familia şi se muta. Mama a lucrat împreună cu el, în acelaşi domeniu. Însă ei, mai mult decât orice, au avut o poveste de dragoste foarte frumoasă. S-au întâlnit, fiecare fiind căsătorit şi având o familie. S-au îndrăgostit, au lăsat tot ce făcuseră până atunci, mama a luat-o pe sora mea, pe fiica ei şi au plecat şi m-au făcut pe mine. Dacă ar fi să asociez un cuvânt familei mele, acela ar fi „iubire”. Ei s-au iubit foarte mult, ne-au iubit pe noi foarte mult, noi ne-am iubit… Cred că de la ei am luat ceea ce mă duce pe mine mai departe şi acum în ceea ce fac – să dăruiesc iubire celorlalţi şi să şi primesc, dacă se poate. Asta e mai greu…
E.P.: Aţi avut vreun vis? Să vă faceţi balerină sau actriţă, poate…
M.N.: Am avut, da. Mi-am dorit să fiu profesoară. Probabil ca toţi copiii, la un moment dat. Am vrut să fiu profesoară de limba română pentru că m-a descoperit în şcoala generală o profesoară de română care m-a iubit foarte tare şi care m-a ajutat şi m-a învăţat ce înseamnă să scrii. Probabil a descoperit la mine o sensibilitate aparte. Am concurat la tot felul de competiţii naţionale, am luat tot felul de premii. De aici a venit pasiunea pentru scris şi, la momentul respectiv, dorinţa de a deveni profesor. Acesta era orizontul meu la acel moment. Am avut norocul, în şcoala generală, să particip la mai multe festivaluri. Eram copilul talentat la toate: eram în cor, făceam dansuri populare, recitam şi probabil că eram şi telegenică pentru că unul dintre regizorii care veniseră acolo de la Bucureşti, m-a remarcat şi m-a învăţat foarte multe lucruri. Atunci, la un festival, a fost primul meu contact cu televiziunea. Şi cred că atunci, undeva în sufletul meu, a încolţit ideea de a face televiziune.
E.P.: Şi ideea de a da la Facultatea de Instalaţii?
M.N.: Nu, pentru că atunci când am hotărât să dau la facultate, aveam ceva opţiuni. Una dintre ele era Teatrul. Doar că nu am avut curaj şi mi s-a părut că e mult prea greu să vii din provincie şi să răzbeşti.
E.P.: Privind retrospectiv, cu mintea de acum, aţi alege la fel?
M.N.: Dacă aş da la Teatru?! Am această dilemă pentru că fiul meu îşi pune această întrebare – dacă să dea la Teatru. Cumva, totul s-a transmis către copiii mei şi amândoi fac teatru, amândoi sunt artişti. Băiatul cântă la chitară, fata face balet… Vlad chiar îşi pune această problemă şi nu ştiu ce să îi răspund. Cred că răspunsul, acum, ar fi da, dar nu neapărat ca singură opţiune în viaţă. Ce am învăţat eu este că nu trebuie să te laşi condus pe un singur drum. Trebuie să îţi creezi mai multe opţiuni ca să devii o persoană complexă şi ca să îţi dai ţie mai multe şanse.
E.P.: Când aţi decis atunci că nu daţi la Teatru, v-au spus părinţii ceva? V-au influenţat în vreun fel?
M.N.: Nu.
E.P.: V-aţi fi dorit să spună ceva, să vă influenţeze?
M.N.: Nu ştiu să răspund la întrebarea asta pentru că eu nu sunt uşor de influenţat şi pentru că, într-un fel, am regrete că nu m-au îndrumat… Tot ce am făcut eu, am făcut singură. Nu pentru că ei nu m-ar fi susţinut – ei erau de acord cu tot ce făceam eu. Dar erau deciziile mele. Mi-am dorit mult să cânt la pian, să învăţ să cânt la chitară…
E.P.: Şi ar fi avut părinţii bani?
M.N.: Nu, tocmai. Despre asta e vorba. Nu aş fi avut bani. Şi mergeam la o prietenă din bloc care avea pian şi lua lecţii de pian şi învăţam singură. Sau mă învăţa ea. Ăsta e unul dintre regretele mele.
E.P.: Când eraţi copil voiaţi să creşteţi şi să fiţi bogată?
M.N.: Da. Când eram mică voiam să fiu mare, să fiu „cineva”. Să fiu pe cont propriu. De altfel, acesta a fost un lucru care m-a ghidat toată viaţa: să nu depind de nimeni, din niciun punct de vedere. De fapt… din punct de vedere financiar, pentru că emoţional întotdeuna depinzi de cineva şi eu mă leg foarte mult emoţional. Am învăţat şi de ce să mă leg şi de ce să nu mă leg, ştiu să renunţ la lucruri. Am renunţat la lucruri în viaţa mea… pur şi simplu.
E.P.: La visul cu actoria aţi renunţat? E o renunţare?
M.N.: Nu ştiu ce să spun. Cred că niciodată nu e prea târziu pentru aşa ceva.
E.P.: Dacă ar veni un regizor şi v-ar spune că vă vrea într-un film?
M.N.: Sunt foarte bună, să ştii! Aş accepta. Îmi plac provocările de orice fel şi sunt făcută astfel încât să găsesc mereu ceva nou în viaţa mea. Nu pentru că mă plictisesc repede de lucruri, ci pentru că întotdeauna îmi doresc mai mult – să mă dezvolt mai mult, să experimentez lucruri care să-mi dea satisfacţie, să las ceva în urma mea… Cam aşa sunt, un pic nebună, recunosc!
E.P.: Deci a fost să fie, până la urmă, Facultatea de Instalţii.
M.N.: Facultatea de Instalaţii a fost tot dintr-o ambiţie. În copilărie mi-am dezvoltat foarte mult simţul artistic, în şcoală eram în trupa de teatru, în liceu mi-am format primul grup satiric.
E.P.: Aţi fost Miss Boboc?
M.N.: Am fost Miss Boboc, da. În facultate. Sau şi în liceu… nu mai ţin minte. Dar în ciuda faptului că eram foarte bună pe partea umanistă şi eram, aşa, o micp artistă – lucru pe care l-am dus mai departe indiferent ce am făcut. Ambiţia mea a fost să dau la liceul cel mai bun şi la singura clasă de matematică-informatică. Deci eu mergeam la concursuri de literatură şi m-am hotărât să dau la matematică. Era singura clasă din judeţ, erau 36 de locuri şi noi eram generaţia „ceauşeilor”. Eram foarte mulţi! Extrem de mulţi! Erau clase de la A la Z. Concurenţa era extrem de mare. Mai mult decât atât, în clasa aceea primii intraţi erau cei din zone favorizate de politica de atunci. M-am ambiţionat şi am intrat. La sfârşitul liceului am decis să dau la o facultate tehnică, în Bucureşti.
E.P.: Vă trebuie la ceva informaţia pe care aţi căpătat-o în facultate?
M.N.: Foarte mult m-a ajutat. Extrem de mult. Se spune că nimic nu e întâmplător, dar ce am învăţat în facultate pe mine m-a ajutat foarte mult să devin mai structurată în gândire, să am logică şi să fiu foarte ancorată în realitate. În timp asta m-a ajutat. În ceea ce fac acum, pentru că lucrez într-o companie de petrol şi gaze, mă ajută. Dacă n-aş fi făcut Facultatea de Instalaţii – n-am practicat niciodată meseria asta – cred că mi-ar fi fost mult mai greu.
E.P.: Şi în facultate bănuiesc că eraţi tot frumoasă. Când s-a îndrăgostit cineva de privirea dumneavoastră? Sau poate mai devreme de facultate…
M.N.: Nu ştiu cât de frumoasă, dar eram la fel de artistă. Prima dragoste a fost în liceu. De fapt, prima dragoste a început undeva… în clasa a VII-a şi a continuat până în timpul facultăţii. A fost o prietenie foarte lungă, foarte frumoasă. Neşansa noastră a fost că ne-am cunoscut de prea mici… şi aşa s-a întâmplat. Dar am rămas prieteni şi acum şi ţinem legătura şi acum, din când în când.
E.P.: Cum aţi simţit anii aceia, ai facultăţii?
M.N.: Eram tot artistă. Prezentam festivaluri studenţeşti, am fost într-unul dintre cele mai renumite grupuri satirice la vremea respectivă. Eram un fel de dizidenţi în zona aceasta – făceam nişte lucruri absolut nebune. Ne-au dat jos de pe scenă, a fost un megascandal, la un moment dat, cu spectacolul nostru. Am avut tot felul de evenimente artistice spectaculoase în timpul facultăţii. Am luat chiar Premiul I pe ţară cu un recital de poezii. Deci mi-am dus mai departe lautura aceasta artistică atât de tare încât rectorul nostru, la momentul respectiv, m-a chemat, după un scandal în care ne-au scos de pe scenă, şi mi-a spus „tu ce vrei să te faci – inginer sau artistă?!?”. Şi i-am spus „şi una, şi alta”.
E.P.: Aţi aşteptat un moment al destinului care să vă îndrepte spre altceva?
M.N.: Nu. Eu am făcut lucrurile aşa cum au picat, cum mi-am dorit, cum s-au întâmplat. Şi m-am bucurat de ele fără să mă gândesc foarte, foarte departe. Însă după ce am terminat facultatea…
E.P.: Şefă de promoţie?
M.N.: Nu. Deloc! N-am fost şefă de promoţie, coroniţa s-a oprit undeva prin clasa a VII-a. Am suferit întotdeauna că nu eram comandant de detaşament, ci doar de grupă. Dar în viaţă nu despre asta e vorba. Eu copiilor mei nu le-am cerut vreodată să fie olimpici, premianţi sau nişte mici genii. Dimpotrivă. Cred că mai important este să te pregăteşti pentru viaţă, să vezi cum să iei oportunităţile care apar şi să le foloseşti. Trebuie să poţi să relaţionezi cu oamenii. Oamenii îi aleg pe cei care au carismă, pe cei care ştiu să se descurce într-o situaţie, nu neapărat pe care care ştiu să facă integrale sau care au premii.
E.P.: Ce s-a întâmplat după ce aţi terminat facultatea?
M.N.: Împreună cu unul dintre colegii mei, care auzise că se dă concurs la Televiziunea Naţională, imediat după Revoluţie, m-am înfiinţat la poarta televiziunii. Eram cu CV-uri în mână, sperând noi că lumea se va schimba rapid şi că e şansa vieţii noastre. N-a fost aşa pentru că nu cred că CV-urile noastre au trecut de poarta televiziunii, la momentul respectiv. Nu am primit niciun semn, dar a fost prima încercare.
E.P.: Primul mare eşec?
M.N.: Nu a fost un eşec. Nu a fost deloc un eşec. Eşecul a fost apoi, la Sigma TV, când am dat o probă, pe principiul „să mergem mai departe, să ne încercăm şansa”. Acela a fost primul eşec, pentru că am avut atât de mari emoţii încât nu am putut să scot foarte multe cuvinte şi mi-am dat seama că, de fapt, cea mai mare problemă a mea este să-mi controlez emoţiile. Începusem deja să îmi pierd speranţa, eram, oarecum, la a doua ratare. Dar a venit şi a treia şansă. Şi ea s-a numit Antena1. Nu ştiam nimic despre televiziune, era doar un vis. Nu am fost angajată a doua zi. Mai târziu am aflat că ei dăduseră multe probe şi aveau oameni, dar căutau ceva special. M-am dus să dau o probă pentru radio. Mi-au zis că am cinci minute la dispoziţie să le menţin atenţia. Şi m-au avertizat că 5 minute în radio înseamnă o eternitate. A fost bine, iar după probă efectul a fost „wow, ea e!”.
E.P.: Dacă aţi fi fost acum dumneavoastră în locul celor care v-au ascultat atunci, v-aţi fi angajat?
M.N.: Nu aş putea să spun, pentru că nu exista un termen de comparaţie. Eram toţi foarte tineri, nu erau prea multe repere în televiziune. Oamenii aceia au avut mare curaj. Singur că, la început, eram foarte mulţi şi ne-au triat pe parcurs. A durat până să ajung pe ecran. Am început la radio, făceam ştiri, apoi, când s-a deschis televiziunea eram redactor-coordonator – făceam emisiile şi prezentam. Ca pe vremea Televiziunii Române, când ieşea câte o fată drăguţă şi prezenta programul zilei. Făceam de toate, inclusiv umflam baloane în studio, pentru cine-ştie-ce emisiune.
E.P.: Părinţii, când v-au văzut la televizor, ce au spus?
M.N.: Părinţii mei au fost întotdeauna foarte mândri de mine. Cred că şi ei s-au mirat de parcursul meu.
E.P.: Ştiu că i-aţi pierdut pe amândoi… Cât au apucat să vadă din omul care sunteţi astăzi?
M.N.: Foarte mult. Mult! Tot! Au fost alături de mine şi mi-au văzut toată cariera în televiziune. Mama era cel mai aprig critic al meu. Întotdeauna vorbeam seara despre cum fusesem în ziua respectivă. Tata nici nu îndrăznea să-mi spună ceva.
„NAȘTEREA MARIEI A FOST UN MOMENT DE VÂRF ÎN VIAȚA MEA, CU NIȘTE TRĂIRI FANTASTICE”
E.P.: A fost aceea cea mai frumoasă perioadă din viaţa dumneavoastră? Cea în care părinţii trăiau, aveaţi televiziunea?
M.N.: Nu mi-am segmentat încă viaţa. Viaţa mea a fost şi este frumoasă, cu bune şi cu rele. Am avut momente foarte puternice, pe care le-am trăit foarte intens, care-mi sunt ca nişte repere în viaţă: de la momentul în care am intrat la facultate, continuând cu cel în care am intrat în televiziune, căsătoria mea, naşterea lui Vlad, naşterea Mariei… Naşterea Mariei a fost un moment de vârf în viaţa mea, cu nişte trăiri fantastice. Maria s-a născut pe 11 septembrie 2001, când au căzut Gemenii. Eu, la jumătate de oră după ce am ieşit din operaţie, încă nu eram trezită bine, eram pe telefon cu Aristide Buhoiu, care nu ştiam că eu abia am născut şi stabileam cum să intre în direct prin telefon în emisie. Apoi am intrat în panică, mi-am dat seama cât de grav este ce se întâmplă, nimeni nu voia să-mi spună nimic… Eu nu apucasem să o văd pe Maria şi mă gândeam că începe Al Treilea Război Mondial. Am trecut prin tot felul de stări, a fost un moment foarte puternic. A fost un moment în care eu mi-am făcut nişte promisiuni de care nu ştiu dacă m-am ţinut. Am înţeles atunci nişte lucruri pe care până la acele momente nu le vedeam aşa.
E.P.: Cum a fost despărţirea de postul respectiv de televiziune? Aţi avut, oficial, o ultimă zi la birou?
M.N.: Perioada aceea a fost un reper în viaţa mea, iar despărţirea a fost un moment extrem de puternic. A fost greu. A fost foarte greu!
E.P.: De ce-aţi plecat, de ce-aţi mai fi rămas?
M.N.: Exact. Chiar aşa! E un moment despre care atunci am vorbit foarte mult. Lucrurile s-au spus… Cine ştie… ştie. Cine a înţeles, a înţeles!
E.P.: Deci sunt lucruri nespuse. Ce nu s-a spus?
M.N.: Dacă nu s-a spus, mai bine să nu se spună. Da, sunt lucruri nespuse.
E.P.: Şi neuitate?
M.N.: Şi neuitate. Chiar şi de cei care au vrut să le uite! Am avut surpriza ca, în anii care au urmat, oamenii să mă sune, rând pe rând şi să îmi spună că au greşit şi că acum înţeleg.
E.P.: I-aţi iertat?
M.N.: O da, de mult timp! De atunci!
E.P.: Dar n-aţi uitat…
M.N.: Cum aş putea să uit?! N-am cum să uit! Dar eu cred că lucrurile s-au întâmplat şi pentru că aşa trebuia să se întâmple. Dacă mă uit în urmă îmi dau seama că a fost cea mai bună decizie… Practic nu a fost o ultimă zi în redacţie. Eu am născut şi ştiam că lucrurile se vor schimba, dar nu ştiam că va fi o ultimă zi acolo. M-am reîntors spre sfârşitul anului – m-au invitat la o emisiune. Am participat şi am ajutat la realizarea Revelionului din anul acela. Apoi lucrurile s-au întâmplat de la sine. Însă m-am întors acum câteva săptămâni în redacţie şi am avut o revedere absolut excepţională cu foştii mei colegi. Redacţia era altceva… o atmosferă mult mai rece decât o ştiam eu. Poate mult mai profesionistă… sau nu?! Cel puţin din punct de vedere estetic arăta mult mai profesionist, însă foarte mulţi dintre colegii mei au venit să ne revedem.
E.P.: Ca telespectator, vă place ce vedeţi la tv?
M.N.: Nu, şi le-am spus-o celor care m-au întrebat. Mai sunt oameni în televiziune care încă mai întreabă sau care ţin la părerea mea. Mie mi se pare că presa s-a schimbat îngrozitor de mult în rău.
E.P.: Aţi mai avut experienţe în televiziune, la B1 şi Realitatea TV…
M.N.: Da, B1 a fost experienţa imediat următoare după Antena 1. Deşi nivelul televiziunii nu era ca al Antenei 1, la B1 TV am avut cea mai bună experienţă jurnalistică.
E.P.: Aţi plecat pentru mai mulţi bani?
M.N.: Nu. Nu ştiu dacă au fost mai mulţi, nu îmi mai aduc aminte. Niciodată nu am muncit pentru bani.
E.P.: Dar aţi fost bine plătită în presă?
M.N.: Da, am fost plătită foarte bine pentru nivelul acelor ani. Dar eu nu am intrat în televiziune gândindu-mă că o să ajung departe. Asta cred că este problema oamenilor care intră acum în televiziune: tot ce îţi doresc ei este să devină vedete. Eu nu am sperat niciodată că voi fi o vedetă. Cred că traseul meu a fost foarte corect şi foarte bătătorit. N-am ars etape. Probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii încă mă ţin minte.
E.P.: Cum a venit pasul spre Petrom? L-aţi căutat?
M.N.: Nu doar că nu l-am căutat, nu l-am vrut. Luni de zile mi-a apărut în cale, iar eu voiam să mă întorc tot în televiziune. La vremea respectivă aveam discuţii cu câteva televiziuni. În viaţă am avut noroc de oameni care au crezut în mine foarte mult, poate mai mult decât am crezut eu însămi. Venirea mea la Petrom se datorează unor oameni care au insistat cu încăpăţânare nebună că locul meu este aici.
E.P.: Dacă cineva de la o televiziune ar fi insistat mai mult, ar fi fost mai bine acum?
M.N.: Nu. Cu siguranţă nu ar fi fost mai bine. Eu am avut momente în care mă întrebam, având o discuţie pe verticală, de ce mi se întâmplă anumite lucruri. Eram pierdută în spaţiu, nu ştiam încotro să o iau şi care este drumul meu de acolo înainte. Eu sunt construită să mă gândesc tot timpul cu şapte paşi înainte. Şi-am înţeles, la un moment dat. Dacă aş fi rămas în televiziune, nu cred că acum aş mai fi fost acolo. Şi aş fi pierdut foarte mulţi ani în care am construit lucruri importante aici.
E.P.: Sunteţi prietenă cu dna Mariana Gheorghe?
M.N.: Într-un fel, da. E foarte mult spus „prietenă”.
E.P.: Ieşiţi la cafea împreună?
M.N.: Nu, deloc, absolut deloc. E un soi de prietenie bazată pe foarte mult respect şi pe dovezi, în timp. Dar este o prietenie profesională. Eu îi datorez foarte mult pentru că, în ciuda faptului că nu mă cunoştea când m-a chemat la interviu…
E.P.: De ce credeţi că v-a chemat?
M.N.: Pentru că a existat cineva care i-a spus „ştiu eu persoana perfectă”. Acest „cineva” nu este o persoană cunoscută, este un om alături de care am lucrat şi care a spus „Petrom-ul are nevoie de dvs”. Omul acesta mi-a spus tot timpul „ce aţi mai vrea să faceţi în televiziune, ce să faceţi mai mult de atât?! Le-aţi făcut pe toate, gata!”.
E.P.: Nu v-a fost teamă că venind aici o să dezamăgiţi?
M.N.: Ba da. De fapt, nu ştiu cât m-am gândit la asta, că o să dezamăgesc. Eu nu prea gândesc în termenii ăştia. Eu m-am gândit ce aş putea să fac aici ca să nu mă dezamăgesc eu pe mine, în primul rând.
E.P.: Printre altele, aţi făcut o ţară, „Ţara lui Andrei”.
M.N.: Da, am făcut multe lucruri, tocmai pentru că Mariana Gheorghe are un fler aparte. Gândim foarte asemănător şi simţim la fel. A avut foarte mare încredere în mine şi a simţit că nu pot să fiu la fel de bună pentru compania asta dacă aş fi înregimentată într-un stil corporatist.
E.P.: Sunteţi artista companiei?
M.N.: Cam da, într-un fel. Dar foarte mulţi ani am plătit pentru asta. Statutul de vedetă se plăteşte foarte scump. Trebuie să dovedeşti de cinci ori mai mult decât alţii. Statutul de vedetă îţi dă şi acea lipsă de încredere din partea oamenilor, care nu te ajută să mergi pe drumul tău la fel de uşor cum merg alţii. Trebuie să dovedeşti de prea multe ori că nu eşti doar o figură pe sticlă.
E.P.: Pe stradă sunteţi, în continuare, „doamna de la televizor”, nu „doamna de la Petrom”…
M.N.: Lucrurile nu ştiu dacă s-au schimbat. Toată lumea spune „uite-o pe Mona Nicolici de la Antena 1, care acum e la Petrom”. E surprinzător şi pentru mine câtă lume ştie unde lucrez acum. Acum am două branduri.
E.P.: Politica. De ce aţi vrut să intraţi în politică? De ce atunci, de ce ca primar la Sectorul 1, de ce alături de respectiva formaţiune politică?
M.N.: A fost o propunere, într-un moment în care trebuia să fac oricum nişte alegeri.
E.P.: Credeaţi că aveţi şanse?
M.N.: Da. Credeam că am şanse. Şi am avut şanse să câştig.
E.P.: De ce n-aţi câştigat?
M.N.: Sunt lucruri care nu se spun… Mai ales în politică!
E.P.: Aţi mai intra în politică?
M.N.: În momentul acesta nu, n-aş mai intra. Eu nu sunt o persoană care caută confortul – adică, dacă aş intra în politică nu aş fi un soldăţel cuminte, care face ce spune partidul.
E.P.: Vă place de cineva din politică?
M.N.: De absolut nimeni. Nu-mi place de nimeni. Poate mai sunt persoane dar, din păcate, nu mai urmăresc, nu am ce să urmăresc. De aceea mi-ar fi plăcut să ies primar, pentru că acolo dovedeşti că faci lucruri. Încă îmi doresc să fiu primar. Şi într-un orăşel mic, mi-aş dori. Să văd eu că pot să schimb lucrurile cu adevărat. Mi-aş dori să fiu director de şcoală, din acelaşi motiv.
E.P.: Aţi pleca de la Petrom?
M.N.: Nu ştiu, sunt foarte imprevizibilă. Aş face orice lucru care mi-ar da satisfacţie şi siguranţă. Şi care mi-ar da şansa să arăt oamenilor că se poate schimba ceva. Asta a fost şi provocarea foarte mare aici, la Petrom. Era o companie despre care toată lumea spunea că e un mamut industrial, în care nu se întâmplă nimic altceva decât că se măresc preţurile la carburanţi. Am crezut foarte mult că lucrurile se pot schimba şi s-au schimbat.
E.P.: De unde vă alimentaţi maşina?
M.N.: De la Petrom.
E.P.: Ce maşină aveţi?
M.N.: Un Volksvagen Golf 5.
E.P.: Deci nu e o sufragerie pe roţi?
M.N.: Nu. este o maşină mică, cu un consum foarte mic. O iubesc extraordinar de mult. O conduc, e ca mănuşa mea. Toate maşinile pe care le-am avut în timp, au devenit una cu mine.
E.P. : Câştigul dumneavoastră este însemnat?
M.N.: Nu, nu este atât de însemnat, pe cât îşi imaginează lumea.
„INVESTESC ÎN EDUCAȚIA COPIILOR MEI”
E.P.: Investiţi mai mult în şifonier sau în bibliotecă?
M.N.: Investesc mai mult în educaţia copiilor mei, în momentul acesta. În şifonier, mai puţin, pentru că nu am fost o mondenă niciodată. Nu-mi plac evenimentele mondene. Chiar am fost invitată, de curând, la o gală şi am avut o problemă: nu mai am haine decât de birou… acum sunt preocupată de educaţia copiilor mei şi de carte, în principal.
E.P.: Vlad… primul copil…
M.N.: Da. Apariţia lui a fost ceva deosebit, primul copil îţi dai seama! Maria a venit într-un moment neprevăzut, nu o planificasem, deşi vorbeam, de multă vreme, despre al doilea copil. Mai ales Vlad îşi dorea foarte mult. Maria a venit într-un moment în care chiar nu ne aşteptam. Am ştiut că apariţia Mariei o să-mi schimbe viaţa şi am ştiut că va fi un copil special. Eu am visat-o pe Maria când eram însărcinată cu ea în 5 luni. Am văzut-o. Pe ea, am văzut-o, ca într-un ecran de televizor. Am aşa un oarecare regret, nu ştiu de ce spun asta acum, pentru că Vlad s-a născut văzându-mă pe mine la televizor. Vlad a trăit cu mine toată perioada aceea, Maria nu a avut şansa asta. Maria ştie, dar nu are sentimentul pe care l-a avut Vlad şi de care îşi aminteşte de foarte multe ori. Îmi amintesc, că era mic şi eu plecam, mă duceam să intru în emisie şi, când mă vedea la televizor, îmi spunea tatăl lui că începea să plângă şi să mă strige. Am o relaţie foarte aparte cu amândoi copiii.
E.P.: Mergeţi la şedinţele cu părinţii?
M.N.: Da, întotdeauna.
E.P.: Sunteţi mamă full time? Cum reuşiţi?
M.N.: Sunt mamă full time. Am fost întotdeauna şi sunt. Am momente în care simt că sunt epuizată. Cel mai mult mă încarcă tot întâlnirea cu oamenii. Oricât de obosită aş fi, de multe ori spun Stop! şi merg să întâlnesc oamenii din proiecte, sau să mă duc să văd oamenii din ţară. Asta îmi dă timp şi să mai gândesc şi să mă relaxez şi să mă încarc. Nu sunt genul static, care să doarmă. Colegele mele, care sunt mult mai mici, mă întreabă „Mai poţi?”. Eu aşa mă încarc. Şi mă încarc foarte mult şi acasă.
M.N.: Îmi doresc să am aceeaşi energie şi să fac lucruri care îmi plac şi care îmi dau satisfacţie. Să fiu fericită din când în când şi să nu-mi apară prea multe riduri.
E.P.: Ce v-ar face acum să spuneţi „Clipă, eşti atât de frumoasă, opreşte-te!”
M.N.: Dacă aş putea să mă teleportez de aici într-un parc plin de flori şi de pomi înfloriţi. Mi-e teamă că o să treacă primăveri pe lângă mine şi că nu o să mă bucur de ele. Chiar ieri mă gândeam la asta. Ăsta ar fi momentul în care aş spune Stop!
Intreviu publicat în Revista Tango / Marea Dragoste – Aprilie 2013
Foto: Arhiva personală
