Gigi Căciuleanu este un coregraf al metaforelor. Este un artist care pune, în arta sa, iubire, pasiune și disperare. Uneori este un neînțeles, alteori un Creator. Însă el, Gigi Căciuleanu este, de fapt, un român care s-a internaționalizat în companiile de dans ale lumii întregi!

EVELINE PĂUNA: Credeți că românii vă cunosc cu adevărat?
GIGI CĂCIULEANU: Îmi pare bine pentru că facem acest interviu. Mi se pare foarte important să mă pun pe masa de disecţie în fața oamenilor, ca să mă cunoască şi pe dinăuntru, nu numai pe dinafară!…
E.P.: Spuneaţi odată că sunteţi un om „alternativ”. Spuneaţi că „oamenii mai acătării sunt alternativi” şi că „dacă ai fi asemeni celorlalţi ai fi plictisitor şi atunci eşti condamnat la complexitate”.  A fi alternativ e o povară grea?
G.C.: Nu… Vorbeam despre „a fi altfel”! Pentru un artist e foarte important să nu fie precum ceilalţi. Dacă Picasso ar fi pictat ca toată lumea… nu ar mai fi fost el. În dans, lucrăm în grup. Şi atunci ne obligăm „să facem ca cineva”. Or, un creator care „face ca cineva” nu mai e creator, este un „aranjeur”. Creaţia este un lucru foarte dificil. Plecatul, în fiecare zi, de la pagina albă este o regulă pentru mine. Când încep un spectacol este ca şi cum nu aş fi făcut nimic până atunci. Iau totul de la capăt. Chiar şi viaţa mi se desfăşoară, pe undeva, de la capăt. Parcursul meu în viaţă?! Parcă nici nu l-aş fi avut… am impresia, dimpotrivă, că viaţa mea începe în clipa în care încep o nouă piesă.
E.P.: Cei care sunt alături de dumneavoastră în proiectele profesionale trebuie să fie oameni la fel de frumoşi, oameni la fel de bogaţi sufleteşte. Ceilalţi, din jurul dumneavoastră, sunt oameni care trăiesc într-o astfel de complexitate? Vă simţiţi înţeles de cei din jur?
G.C.: Eu plec de la principiul că publicul este o entitate inteligentă şi informată. Mai inteligentă şi mai informată decât mine… Pentru că publicul este format din „mai mulţi”… Sunt nu-ştiu-câte perechi de ochi care se uită la mine, nu-ştiu-câte creiere care mă percep, nu-ştiu-câte minţi care mă procesează. Sunt entităţi care încearcă să se identifice cu omul de pe scenă.

„DANSUL, PENTRU MINE, ESTE O FORMĂ DE A TRĂI”

E.P.: Am o vorbă în care cred. Anume aceea că „viitorul are întotdeauna o aripă în trecut”. De aceea aş vrea să ne întoarcem spre copilăria dumneavoastră, pentru că spuneaţi aşa: „foarte multă vreme, când eram mic, am refuzat categoric să dorm noaptea cu bluza de la pijama pentru că eram ferm convins că trebuia să-mi crească aripile, iar pijamaua le împiedica să o facă”. Şi acum dormiţi fără pijama. Aripi nu v-au crescut! Sau, cel puţin, fizic nu se văd!
G.C.: Nu se văd… dar eu cred că noi toţi umanoizii suntem, pe undeva, nişte îngeri. Avem aripi, dar nu se văd. Eu dansez foarte mult, iar dansul, pentru mine, nu e „a dănţui”.
E.P.: Dansul înseamnă „a prinde aripi”?
G.C.: Dansul înseamnă a te exprima prin mişcare. Mişcarea din dans este altfel, este proiectată. Aşa cum braţele se proiectează în nişte aripi ale îngerului, aşa şi proiecţia mişcării se duce peste mişcare şi se vede şi în afara, dar şi înăuntrul dansatorului. De aceea dansul, pentru mine, este o formă de a trăi. Şi viaţa este o formă de a dansa!
E.P.: Aş vrea să ne mai amintim de ceva din copilăria dumneavoastră. De bunica, o fire foarte specială. Era rusoaică şi avea înclinaţii spre artă. Din cauza unor probleme financiare a pierdut pianul, dar continua să descifreze partituri lovind cu degetele în lemnul mesei, întocmai de parcă ar fi fost clapele unui pian…
G.C.: Au trebuit să vândă pianul pentru că au rămas fără bani. Bunica cumpăra partituri şi le citea cum ar citi cineva un roman de Agatha Christie. Ea citea paritura şi o şi cânta pe masă, neavând pian. Erau partituri grele… Bunica era rusoaică, dar vorbea nu-ştiu-câte limbi. Făcuse şcoala pe undeva prin Elveţia.
E.P.: Erau oameni bogaţi cei din familia dumneavoastră?
G.C.: Erau oameni nobili. Tatăl bunicii fusese general în armata ţarului. Şi era un erou al războaielor ruso-turce. A fost decorat cu Crucea Sfântul Gheorghe, pe care bunica, săraca, a îngropat-o în grădină… După aceea a venit Revoluţia, care a răsturnat totul. Bunica a fugit în Basarabia şi acolo s-a căsătorit cu un basarabean – un român care nu era rusofon. Deci am avut întotdeauna în familie aceast amestec de limbi. Cealaltă bunică era grecoaică, din Atena. Eu nu am cunoscut-o, dar mi-ar fi plăcut să ştiu şi greceşte…

„VIAȚA A FĂCUT SĂ TREBUIASCĂ SĂ ȘI TRĂIESC ÎN FRANCEZĂ. DUPĂ ACEEA, A TREBUIT SĂ RETRĂIESC ÎN SPANIOLĂ”

E.P.: Simţiţi amestecul acesta de culturi în felul în care gândiţi?
G.C.: Da, fără să vreau îl simt, aşa cum oamenii foarte amestecaţi sunt… „altfel”. Pentru că au avut norocul să-i macine viaţa şi să-i ducă în multe locuri. Ca pe toţi din famila mea, nu sunt unic. Foarte mulţi oameni sunt aşa acum. Fug din Africa nu-ştiu-pe-unde, din Liban, din Rusia…
E.P.: Se dezrădăcinează…
G.C.: Se dezrădăcinează şi se re-înrădăcinează. Eu mă consider român pentru că m-am născut la Bucureşti şi prima mea limbă este limba română, fără a considera limba câinelui. Pentru că, prima limbă pe care am înţeles-o, era limba lui Mollie, căţeaua noastră care avea grijă de mine şi era dădaca mea. Cred că limba mea maternă ar fi mârâitul câinelui care, pentru mine, nu era un mârâit. Eu înţelegeam perfect ce voia ea de la mine. Şi ea mă trăgea de guler şi mă purta de colo-colo şi mă îngrijea. Dar româna este limba mea. Am vorbit însă şi ruseşte, am învăţat franţuzeşte foarte devreme. Viaţa a făcut să trebuiască să şi trăiesc în franceză. După aceea, a trebuit să retrăiesc în spaniolă şi, uite, m-am amestecat şi îmi pare foarte bine.
E.P.: Apropo de filozofia vieţii, spuneaţi, „atunci când murea cineva în jurul meu, toţi spuneau că omul acela a prins aripi şi că a devenit înger”. Bunica v-a devenit înger păzitor? Credeţi în legătura cu lumea de Dincolo?
G.C.: Da… absolut! Nu avem timp să vorbim acum… Dar ştiu că odată chiar m-a salvat. După ce murise mi-a apărut la un moment dat – probabil că o să credeţi că sunt nebun – şi m-a ajutat într-un moment foarte dificil. Mi-a dat o soluţie. Am ieşit din situaţia respectivă. Cu aripi sau fără… nu ştiu. Dar, în orice caz, bunica a fost sigur… Şi cu mama… am poveşti foarte frumoase despre legătura cu mama. Una dintre manifestările mamei a fost o ninsoare nemaipomenită peste Biserica Rusească din Paris. E o biserică pe un deluşor lângă Rue de Crimée, pe undeva prin buricul Parisului. E o bisericuţă de lemn. Acolo este şi Institutul Teologic din Paris, al ruşilor. Şi mama se tot ducea acolo, când venea la mine la Paris. Biserica aceea e foarte specială. Este a Sfântului Sergiu, făcătorul de minuni. Dar acest sfânt vine de dinainte de creştinism, adică, pe undeva, este un fel de sfânt… reîncarnat. După ce mama a murit, am făcut acolo un serviciu religios. Serviciul religios a fost plicticos şi nu ar fi fost deloc pe placul mamei. Dar, după ce am ieşit de acolo, deodată în Parisul ăla unde nu ninge niciodată… ningea cu fulgi mari, ca la Sankt Petersburg. Şi atunci m-am dus alături, într-un bar, am băut o vodkă şi mi-am zis „da, ăsta a fost mesajul mamei, mult mai frumos decât orice fel de habotniceală”.
E.P.: Mama… care v-a dat la balet, la 4 ani, pentru că erați neastâmpărat. Mulți copii nu stau locului… dar nu ajung la balet… De ce v-a dat tocmai la balet și nu la fotbal, de exemplu?
G.C.: S-a împletit fotbalul cu baletul. Mama avusese dorința de a fi balerină, dar nu „se făcea” în familie, la un moment dat, ca o fetiță să devină balerină. Probabil din cauza aceasta m-a dat la balet și nu la altceva…
E.P.: Ați fost singurul copil?
G.C.: E complicat… Am fost singur la părinți, dar am fost întotdeauna patru. Două verișoare, un văr și cu mine. Am trait întotdeauna împreună. Eu îi consider ca pe frații mei. Vărul meu, Mihai, a devenit fratele meu pentru că l-au înfiat. Noi am fost întotdeauna patru copii în familie, nu am fost niciodată singur.
E.P.: Vorbeam despre balet…
G.C.: Deci la balet m-a adus mama pentru că nu numai că eram neastâmpărat. Eram imposibil! Știu că bunica mă plătea cu o bomboană ca să stau odată locului. Mergeam ca pe poante, pe vârful picioarelor. Și poate și de asta m-au dat la balet. Ajungând la școala de balet, la Nuți Dona, care era o femeie foarte frumoasă – fusese Miss România – cu o alură îngerească, am început să plâng pentru că m-am speriat. Am văzut atâtea „doamne” de 9 ani… Mi se păreau niște babe, eu având 4 ani. Vedeam numai poponețe la dreapta și la stânga mea, eu fiind agățat de bară. Mă uitam în jurul meu și la dreapta și la stânga erau aliniate niște poponețe de „doamne”. Am început să plâng. Atunci m-a luat în brațe și m-a liniștit, iar eu am cerut-o imediat în căsătorie. Ea a râs și mi-a spus că dansul nu înseamnă să fac ca fetele alea. Eu „să fac” ca și cum m-aș juca cu mingea.
E.P.: De atunci ați mai cerut pe cineva în căsătorie?
G.C.: Pe foarte multă lume. Dar când eram mic, acum nu. Când eram mic am cerut-o în căsătorie chiar și pe una dintre verișoarele mele cu care, la 8-9 ani spuneam că suntem soț și soție.
E.P.: Ce înțelegeați prin căsătorie? Știu că părinții dumneavoastră nu au fost mult timp împreună… Au avut greutăți financiare, trăiau din traduceri din limba rusă…
G.C.: Da. Dar părinții mei s-au iubit. Tata a fost arestat înainte de a mă naște eu, dar după aceea au fost o familie foarte unită…
E.P.: Deci dispariția lui din viața dumneavoastră nu a fost pentru că așa a vrut el, ci pentru că așa a vrut destinul. Arestat… Din pricina regimului comunist?
G.C.: Cum să vă spun?!… Regimul comunist era pentru toată lumea la fel… Viața e foarte complicată. Acum am început să relativizez puțin chestia cu regimul comunist…
E.P.: Bun, dar de ce a fost arestat tata?
G.C.: Tata a fost arestat pentru că atunci se aresta lumea pentru orice. Era într-un moment foarte sensibil. Intraseră rușii și atunci arestau lumea pe capete pentru nimic! Pe tata l-au arestat când eu nu eram născut. Eram în burta mamei. Dar i-au dat drumul… Vreți să vă spun și povestea? Tata era soldat în armata română și era prin Odessa pe undeva… Și la un moment dat, tata, căruia îi plăcea foarte mult vodka, s-a împrietenit cu un soldat sovietic. Și tata l-a ascuns pe acel soldat. Peste ani, când l-au arestat, a spus povestea aceasta și probabil că soldatul acela ajunsese mare și a pus o.. vorbă bună pentru tata. Dar noi când eram copii nu ne dădeam seama de treaba asta… Ce ne dădeam seama era că trebuie să ne ascundem originile „nesănătoase”.

„PENTRU MINE, EXMATRICULAREA DIN ȘCOALA DE COREGRAFIE A FOST CA O MOARTE”

E.P.: Ați fost exmatriculat din Școala de Coregrafie. Ce vi s-a explicat și ce ați înțeles? Erați, până la urmă, un copil…
G.C.: Mi s-a întâmplat asta pe tot parcursul vieții mele. Am luat premiul întâi pe școală și când m-am uitat pe hârtii nu eram trecut nici măcar printre cei care fuseseră promovați. Pe tata tocmai îl dăduseră afară de la serviciu, tot pe motivul că trebuia să intre altcineva în locul lui. Iar la Școala de Coregrafie, dacă am înțeles eu bine, atunci erau niște cote. Trebuia să intre un număr de copii de țărani și muncitori. Ne-au scos ca să-i pună pe alții în loc.
E.P.: V-au scos și, la 12 ani, făceați spectacole de marionete într-un orfelinat de lângă casă, imaginându-vă că sunteți coregraf…
G.C.: Pentru mine, exmatricularea din Școala de Coregrafie a fost ca o moarte. Asta însemna să nu mai fac dans niciodată. Am trăit foarte greu acest lucru.
E.P.: Ce a spus mama, care își dorea atât de mult să faceți dans?
G.C.: Mama s-a dus la școală și a vorbit cu secretara de partid, care era o doamnă foarte bine și pe care a adus-o la unul dintre spectacolele mele de balet și i-a spus că băiatul ei nu poate trăi fără dans. Pentru că, pentru mine, păpușăreala era tot dans, ca la Kleist. Și atunci „tovarășa”, pe care, până la urmă, am iubit-o foarte mult, a spus că mă reintegrează, pe răspunderea ei. Condiția a fost să fiu foarte bun la școală, iar mie nu mi-a fost greu, pentru că îmi plăceau materiile.

„TOATE FEMEILE VIEȚII MELE AU VORBIT CU MINE FĂRĂ CUVINTE”

E.P.: Spuneați odată că „mama vorbea fără cuvinte”. Ați studiat-o? V-a inspirat pentru dans?
G.C.: Toate femeile vieții mele au vorbit cu mine fără cuvinte: Mama, Miriam Răducanu, Maya Plisetkaya, Pina Bausch…  Când ajungeam la lucrurile esențiale, deodată transmiterea se petrecea într-un fel foarte subteran. De la Miriam Răducanu am învățat foarte multe prin contaminare. Am învățat foarte mult și de la soțul doamnei Răducanu, de la care am învățat cultură, pur și simplu.

E.P.: Dar cum se face că nu ați ajuns un produs al Școlii de Coregrafie, un balerin „de serie”?
G.C.: Am avut noroc. Am avut noroc s-o întâlnesc pe Miriam Răducanu la 14 ani, să hotărăsc eu că vreau să fac acest lucru și nu altceva. Miriam Răducanu a avut acea inteligență de a mă trimite să învăț carte, să învăț dans clasic, caracter… tot ce pot în dans. Eu am vrut să plec la un moment dat. Cred că eram în școală când avusesem un spectacol la Teatrul Mic, pus în scenă de Penciulescu și unde Doamna Papa, Miriam, dansa niște lucruri minunate. Și eram și eu pe acolo. Mă luase ca profesionist. Eu doar asta voiam să fac, dar ea a avut inteligența să mă îndrume să merg și în Uniunea Sovietică.
E.P.: Ați avut o bursă la Bolshoi…
G.C.: Da, am avut o bursă de care am profitat foarte mult. Începuserăm deja „Nocturnele” la Țăndărică și trebuia să le întrerup ca să plec. Am întrebat-o pe Doamna Papa ce fac și mi-a spus că da, e bine să mă duc la bursă. La Moscova am învățat foarte mult „circ” – spectaculozitate și vituozitate. A fost o experiență foarte frumoasă, pe care am și folosit-o.

„DACĂ V-AȘ SPUNE CE VISEZ, CRED CĂ AȘ FACE FERICIT ORICE PSIHANALIST”

E.P.: De ce nu ați rămas acolo? Se spune că e patria baletului…
G.C.:  În Rusia?! Doamne-ferește! N-am rămas în România, cum să rămân în Rusia? Eu nu voiam să fac balet, eu voiam să fac dans și în continuare nu fac ceea ce face toată lumea pentru că nu cred că este interesant. Și altcineva face asta mai bine decât mine – ei fac lucrurile lor mult mai bine decât aș fi făcut-o eu. Norocul meu a fost că am putut să învăț dansul cult, nuanțat și metaforic precum și libertatea lui Miriam Răducanu, dar și dansul tehnic. Mă învârteam foarte bine, dansam Bufonul din „Lacul lebedelor”. Ăla îmi plăcea mie. Pentru că în Bufonul din „Lacul lebedelor” l-am băgat și pe Shakespeare.
E.P.: Și, în plus, era simbolul bufonului!
G.C.: Sigur, simbolul bufonului, care e o minune. Când eram mic, la un moment dat voiam să fiu clown și matematician. Eu cred că dansul m-a ajutat să fiu ambele. Bineînțeles că matematica s-a dus mult mai departe decât ce știam eu, dar logica ritmică, logica melodică, logica nebuniei, logica visului… Și matematica e un vis! Dacă nu ar visa un Bolyai sau un Einstein… dacă nu i-ar fi căzut mărul lui Newton, poate nu s-ar fi găsit o grămadă de formule…
E.P.: Și lumea ar fi arătat altfel astăzi.
G.C.: Da. Pe undeva logica visului se împletește și cu nebunia realității.
E.P.: Ce visați?
G.C.: Dumnezeule mare! Dacă v-aș spune ce visez cred că aș face fericit orice psihanalist.
E.P.: V-ar plăcea să trăiți într-o lume a viselor? Ar fi mai frumoasă decât cea în care trăim în realitate?
G.C.: Trăiesc într-o lume a viselor. O provoc mereu. Orice spectacol este o lume a viselor. Orice piesă nouă este un vis nou și o împletire de vise care nu au o istorie. De aia nici nu-mi place narațiunea. Eu cred că poezia este ceva mult mai concentrat decât un roman. Chiar dacă Anna Karenina este o minune. Dar cred că este o minune tocmai prin faptul că are momente foarte poetice. Am în minte, de exemplu, momentul în care ea merge cu trenul și ceea ce se petrece în sufletul ei este spus nu prin cuvinte ci prin felul în care-și scoate romanul din poșetă, cum are poșetuța roșie…
E.P.: O coregrafie a detaliilor, până la urmă…
G.C.: Ca o mașinărie de ceasornic, unde lucrurile se pun AȘA și nu ALTFEL, ca într-o simfonie. Un unghi are un singur moment care trebuie să cadă undeva anume. În muzică, un mi bemol e un mi bemol. O mișcare e o mișcare, acolo unde e. Numai că suprapusă cu o altă mișcare, se schimbă. Așa cum în poezia lui Arghezi, Minulescu sau Sorescu cuvântul ăla e pe lângă cuvântul ăsta și nu altfel. Îmi descriu o lume!
E.P.: O lume în care nuanțele contează.
G.C.: Nuanțe chiar foarte umbrite. Umbră și lumină, ca atunci când te uiți la sculptura unui Henry Moore, de exemplu, unde vezi scobiturile în marmură. Golurile au o viață. Așa contează și ceea ce nu se vede în dans. Acea împletire de găuri de covrig dă un dans care poate să-l emoționeze tot atât de bine pe un copil, pe un academician, pe un țăran…
E.P.: Și fiecare să înțeleagă altceva…
G.C.: Fiecare să-nțeleagă altceva în superficial, dar să înțeleagă cam același lucru, dacă se duce la esențe. O prăbușire în sine este valabilă pentru oricine. Fiecare dintre noi trece prin momente în care i se năruiește lumea-n el. Boom! Asta n-ai cum să explici în cuvinte!
E.P.: Când vi s-a năruit lumea?
G.C.: De foarte multe ori!
E.P.: Ultima dată?
G.C.: Acum câteva zile.  Cred că tuturor ni se întâmplă treaba asta. Avem impresia că, la un moment dat, nu mai putem să plecăm. Și, dimpotrivă, ne împingem și zburăm. Și atunci, într-adevăr, avem aripi.
E.P.: Cine v-a năruit lumea, acum câteva zile?
G.C.: Tot felul de lucruri extra-artistice. Alea-ți năruiesc lumea – niște bolovani ai vieții, pe care îi simțim cu toții. Important este ca atunci când ți se prăbușește un bolovan în cap să ieși din această prăbușire și să te înalți cât te-or tine balamalele. Asta-i dansul, asta-i frumusețea mișcării. O mișcare care să mă ducă la niște esențe de a fi sau a nu fi, ca la Shakespeare, care, în câteva cuvinte a spus toată filozofia vieții.

„EU NU AM PLECAT CA SĂ-MI IAU MAȘINĂ SAU BLUGI, PENTRU CĂ MAȘINĂ NU AM NICI ACUM, IAR BLUGI AVEAM ȘI ATUNCI”

E.P.: Când ați plecat din România definitiv…
G.C.: Mi s-a prăbușit și atunci o lume.
E.P.: De ce ați plecat și când s-a întâmplat, exact?
G.C.: Atunci pleca lumea, din diferite motive. 1973 era. Eu nu am plecat ca să-mi iau mașină sau blugi, pentru că mașină nu am nici acum, iar blugi aveam și atunci.
E.P.: A fost o plecare sau o fugă?
G.C.: A fost o rămânere. Eu am plecat pentru un festival și am hotărât să rămân. Nu este la fel ca o fugă. Alții au fugit peste Dunăre și s-a tras cu pușca în ei. Eu am plecat pentru un concurs și mi-au spus că, dacă încă o dată iau premiul întâi la acel concurs – ceea ce e foarte rar – să mă hotărăsc să rămân acolo. La un moment dat eram foarte țintuiți locului. Nu puteai să te duci să dansezi acolo unde erai invitat.
E.P.: Dacă n-ați fi plecat atunci… Dacă n-ați fi RĂMAS atunci, noi mai stăteam astăzi de vorbă aici? Ați mai fi fost coregraf, ați mai fi fost o legendă a României?
G.C.: Nu știu dacă sunt o legendă a României…. Habar n-am ce-ar fi fost. Eu cred că viața se bifurcă… Vă pot răspunde cu o metaforă. Când mă duc la statuia Aviatorilor din București… Niciodată nu am știut că este cineva care se prăbușește. Dintotdeauna, uitându-mă la acea statuie, am văzut-o invers. Am văzut pe cineva care se ridică în spirală, deschide aripile și pleacă. Ani de zile am gândit așa. Acum, când m-am întors mi s-a spus că este statuia lui Icar, care cade. Ei bine, atunci mi s-a prăbușit o lume, pentru că toată viața mea acea statuie era pe dos. Am învățat un lucru – să nu mă las! Eu nu știu ce este aceea o depresie, de exemplu. Adică îmi cade bolovanul în cap, ca tuturor. Eu nu sunt o excepție. Dar contează ieșitul din bolovan…
E.P.: Spuneați cândva că sunteți un om care trăiește „câș”.
G.C.: Da, orice artist trăiește câș. Eu le spun dansatorilor că o coregrafie este drumul cel mai lung dintre două puncte. Ceea ce mă interesează pe mine în dans este exact ceea ce mă interesează în viață – o aventură personală. O aventură a corpului care se prăbușește. Revin la prăbușiri pentru că prăbușirea îți dă posibilitatea să te înalți. Prăbușirea în sine nu-i interesantă, ca și înățarea în sine, care nu este interesantă. Acei chinezi care vorbesc despre Ying și Yang au știut ei ceva! Dar această dualitate a umbrei și a luminii care cobviețuiesc… Lumina, totuși, pare mai interesantă.
E.P.: Lumina și întunericul sau lumina și umbra? Pentru că acolo unde este umbră, cu siguranță este și o sursă de lumină.
G.C.: Cu cât e valea mai adâncă, cu atât este umbra mai întuneric. Dar nu cred că există întunericul total, iar Lumina totală nu o experimentăm decât atunci când ne ducem Dincolo. Cred că trăim în niște nuanțe, totuși. Oricum, un cer senin tot timpul este plicticos. Dar un cer cu un teatru de nori, cu o coregrafie de gri, alb și negru mi se pare mai interesant. Mai ales că norii se mișcă, dansează și niciodată nu sunt la fel. Problema cu dansul este că ne-am obișnuit cu niște automatisme. Adică faci mișcarea aia, așa. Ei bine, eu asta încerc să sparg. Mișcarea respectivă a fost bună atunci și s-a schimbat în secunda următoare. Eu știu că atunci când norii s-au despicat și din cămilă au devenit o inimă pe cer, acel moment de tranziție este cel care are realitate. El este cel interesant, nu numai pentru mine, dar și pentru spectator. Așa a fost și cu plecarea mea. Spectatorul nu vine la teatru ca să se plictisească. El a venit la teatru ca să participle cu mine la o aventură. Dansul îți permite o aventură, îți permite ce se întâmplă la Bursă – cade și se ridică. De ce joacă lumea la Bursă?! Dacă ar rămâne căzută nu ar mai fi de interes. Lumea joacă tocmai ca să se ridice.

„PINA BAUSCH MI-A DAT PRIMA BUCATĂ DE PÂINE”

E.P.: Ați rămas la Nancy, în Compania Pinei Bausch? Ea v-a invitat acolo?
G.C.: Compania Pinei Bausch era atunci la Essen, în Germania și ea tocmai trecea spre Wuppertal. Pina mi-a dat prima bucată de pâine. Mi-a dat un contract. Ceea ce este nemaipomenit pentru un tânăr. Eu plecasem ca dansator, iar Pina mă văzuse la acel concurs ca fiind coregraf. Ea m-a invitat ca profesor.
E.P.: Aveați salariu mare atunci?
G.C.: Nu, foarte mic. Aveam 1.000 de mărci, ceea ce era puțin pentru Germania, dar enorm pentru mine.
E.P.: Ați avut vreodată un salariu mare?
G.C.: Niciodată pe cât aș fi vrut. Mi-ar fi plăcut să am un salariu foarte mare. Salariul meu nu s-a putut compara niciodată cu salariul unui fotbalist. Dar salarii corecte am avut, da! Și chiar am!
E.P.: Pentru că vorbeam de Pina Bausch… Ați văzut filmul „Pina”?
G.C.: Nu. Pentru că am impresia că nu este vorba nici de Pina, nici de Wim Wenders. Sunt, încă o dată, împotriva curentului. Am impresia că i-au trădat și pe Pina, și pe Wim Wenders. Eu îl prefer pe Wim Wenders cum e el și o prefer pe Pina așa cum am cunoscut-o: minunată.
E.P.: Cum ați cunoscut-o? Spuneți-mi un cuvânt al ei care vă stăruie în memorie…
G.C.: Cu ea am vorbit fără cuvinte. Un cuvânt foarte frumos al ei era „tschüss!”. Înseamnă „pa” în limba germană. Așa cum spunea ea „tschüss!”… De acel „tschüss!” mi-am adus aminte și când a murit Pina. Eu eram la Paris și mi se telefonase de la o revistă franțuzească de dans să mi se ia o declarație. Ei mi-au spus de Pina… Am înghețat, dar, în același timp, pe stradă, s-au auzit niște țigani în Paris, cântând precum Fanfara Zece Prăjini. Și mi-am zis că ăsta ar fi fost exact un balet al Pinei Bausch. Nu se putea un moment mai frumos decât ăsta – de pe stradă, de undeva din Paris (care nu are de a face nici cu țiganii, nici cu Pina Bausch), s-a auzit muzica prin care mi-a spus „tschüss!”. E imposibil de spus așa cum spunea ea… Era așa cum a prins-o Fellini în „E la nave va”, unde era contesa aceea oarbă. Cu zâmbetul acela în care erau împletite și viața și moartea. Pina era un personaj foarte tragic pentru mine. Deosebit de tragic!
E.P.: V-ați gândit să existe un spectacol „Pina”, un răspuns la filmul „Pina”?
G.C.: Nu, nu se poate! Nu văd interesul. Cum nu văd interesul ca ea să fi făcut un spectacol altfel… Este ca și cum cineva ar face un spectacol „Picturi de Picasso”. Nu mi se pare interesant. Pina este mai mult decât o coregrafă, e un personaj.
E.P.: „Este”, încă!?…
G.C.: Pentru mine nu a murit. Oamenii ăștia nu mor.
E.P.: În documentarea mea despre dumneavoastră am răscolit și internetul și m-a uimit un lucru. Nu existați pe Wikipedia, în variant în limba română, așa că a trebuit să-mi exersez franceza. Existați, deci, doar în Wikipedia – în limba franceză.
G.C.: Nici nu știu cum a apărut, că n-am pus eu. Nu știu cine a pus acolo.
E.P.: Francezii. De ce n-au postat și românii?
G.C.: Probabil că o să posteze. Probabil că Wikipedia asta nu e așa de… mai ales că acolo e totul foarte schematic…
E.P.: Dar e un semn! Despre Wikipedia se spune că le știe pe toate. Despre dumneavoastră Wikipedia din România… nu știe nimic.
G.C.: Nici Larousse nu este complet.
E.P.: Ca să-mi înțelegeți metafora merg mai departe, spre volumul „Vânt, Volume, Vectori” și să-mi spuneți dacă l-ați scris în română sau în franceză.
G.C.: L-am scris în spaniolă. Spaniolă foarte proastă, spaniola mea stâlcită. După aceea l-am tradus și l-am rescris în franceză. Deci consider că l-am scris în franceză. Și după aceea l-am retradus în spanilolă…
E.P.: …Sunteți un român a cărui carte a fost tradusă în română, din franceză.
G.C.: Mi-a fost foarte greu să revin la limba română. Primul interviu mi s-a făcut acum mulți ani, după Revoluție, la RFI, de către Ion Stănică, care e un personaj, și el. Am avut atâtea bâlbe că a trebuit să taie la montaj ca să poată difuza interviul. Am lucrat, am trăit în franceză. A trebuit să supraviețuiesc în franceză. Omul când înfruntă valurile și trebuie să respire ca să nu se scufunde, vorbește în limba în care a respirat. Mi-a fost greu să revin la română, dar am făcut-o cu foarte mare plăcere. Eu am cultivat limba – cu mama vorbeam românește și puțin rusește, apoi când era la Paris la mine vorbeam românește, rusește și franțuzește.
E.P.: Părinții dumneavoastră unde au fost îngropați? În România sau în străinătate?
G.C.:  Tata a murit la București, mama la Paris. Dar pentru mine au rămas ACOLO, undeva. Pentru mine, omul când a murit, n-a murit. Adică s-a descojit. Și pe tata, și pe mama, când au murit, i-am simțit foarte mult pe dinăuntru. Cred că asta li se întâmplă absolut tuturor. Așa cum, atunci când ne naștem, avem gene și dintr-unul și din celălalt, acele gene se întăresc în momentul când ceilalți dispar și se transmit mai departe și se ramifică.
E.P.: Succesul pe care l-ați avut la Paris este binecunoscut, ați revenit caum ceva timp în România cu Baletul Național din Chile. Românii v-au primit cu brațele deschise. Acum petreceți mai mult timp în România. Ce vă tine aici?
G.C.:  Mă ține ceea ce m-a ținut și mă tine în Franța, pentru că totuși trăiesc acolo.
E.P.: Vă întrerup… ca să vă întreb de ce ați venit în România abia acum…
G.C.: Pentru că acum mi s-a oferit să vin. Eu nu vin unde vreau eu. Dacă cineva îmi deschide brațele așa cum au făcut fracezii, la un moment dat…
E.P.: Dacă mâine Franța vă redeschide brațele, plecați din nou?
G.C.: Mi-au redeschis… da, mă duc pentru că eu cred că acum nu mai există Franța și România, există Europa! Slavă Dumnului, cât m-am rugat să fie așa!
E.P.: Bun, dacă v-ar primi America…
G.C.: În America ar fi trebuit să mă expatriez chiar la plecarea din România și nu am făcut-o din cauză că nu înțeleg spiritul American. M-am simțit mult mai „la noi” în Franța, pentru că găsesc că ne asemănăm foarte mult.
E.P.: V-am întrebat lucrul acesta pentru că, de regulă, valorile merg să-și confirme profesionalismul în străinătate și spre sfârșitul carierei, spre maturitatea profesională, revin în România.
G.C.: Cred că s-a întâmplat acum pentru că este o deschidere în România și există posibilități. Atunci când m-au chemat la Târgu Mureș m-am dus pentru că m-au primit cu brațele deschise, nu pentru că este sfârșit de carieră. Lucrul cu niște oameni pe limba mea, pentru mine e un lux. Vă amintesc că lucrez foarte mult cu actori pentru că-mi plac. Îmi plac actorii pentru că înțeleg niște intenții pe care, câteodată, balerinii nu le înțeleg sau le trebuie mult mai multă vreme să le integreze. Cu Chile la fel a fost. Mi s-a dat posibilitatea, la un moment dat, să am un instrument foarte puternic. Eu m-am dus în Chile pentru un an și am stat 15. Din Franța nu am plecat… Dar îmi place să vin și în România, așa cum merg în altă parte. Vreau să cred că am ajuns la un punct în care pot să merg unde vreau și unde oamenii mă vor. Oriunde ar fi acel punct. Domnul Chiriac m-a invitat la Sibiu, m-am dus cu drag. Dacă cineva mi-ar propune să deschidem o Academie – Ruxandra Racoviță, partenera mea, e liberă.
E.P.: Deci nu există puncte geografice, spuneți dumneavoastră, ci puncte energetice.
G.C.: Exact! Niciodată nu am făcut ceva pentru că nu am putut face altceva. Fac ceva pentru că așa îmi doresc. Foarte mulți au făcut dans modern pentru că nu au putut face dans clasic. Acum sunt sută la sută aici, cu un grup de dans-actori pe care îi ia mama dracului repetând.
E.P.: Spuneați că Dumnezeu a făcut acest lucru posibil. Credeți în Dumnezeu?
G.C.: Cine nu crede în Dumnezeu?! Cei care nu cred în Dumnezeu, pe undeva, sunt în mâinile lui. Și acel Coregraf nemaipomenit care mișcă și norii, face să explodeze vulcanii, e pe acolo. Nu cred în Dumnezeu așa cum credeam când eram micuț și îi spuneam Doamne-Doamne. Împreunam mâinile și vedeam cum stăteam la picioarele unui domn cu barbă. Îmi plăcea foarte mult de El și eram foarte bisericos când eram mic.
E.P.: Acum aveți o relație direct, nu?! Fără intermediari…
G.C.: (Râde)… Nu, mi-ar plăcea să am o relație directă. Nu, nu am. Câteodată uităm de faptul că există niște principii care ne coordonează, așa cum există un principiu al numerelor și al matematicii. Putem să ne punem în fața tablei negre de la școală și să ne rugăm. Oricât ne-am ruga noi ca 2 și cu 2 să facă 5, tot 4 vor face. Dacă toată omenirea va dispărea, 2 și cu 2 tot 4 va face. Cred în Dumnezeu ca într-un fel de principiu regulator, așa cum cred în Frumos. M-am întrebat foarte des de ce, dacă mă uit la un peisaj cu munți mă încarcă. De ce dacă te uiți la mare – care este la fel, în fond: niște valuri care se tot bălămbăne de colo-colo, frumosul acela îl încarcă chiar și pe cel mai mare criminal… Cred că și pentru cel mai rău om de pe lumea aceasta există un moment care îl poate reîncărca. Și asta înseamnă să-l apuci pe Dumnezeu de un picior. Și, câteodată, când dansezi chiar îl apuci pe Dumnezeu de un picior.

„BASMELE SUNT REALITATE!”

E.P.: Vi s-a reproșat vreodată că aveți o imaginație prea bogată? Că, pentru lumea în care trăim astăzi, uneori e un defect.
G.C.: E întotdeauna un defect și, dacă nu scoți… poate că aș muri dacă nu aș scoate totul la suprafață, chiar prin vise. Visele astea care m-ar sufoca dacă nu le-aș scoate cu niște hara-kiri zilnice. Tocmai prin poezie, prin desene. Desenul este o linie pe care o tragi în două dimensiuni.  De exemplu la Picasso, când vă uitați la fauni, unde pleoapele sunt o liniuță, nimic mai mult. Ei bine, sub această liniuță e o lume care foșnește și care din alb-negru devinde foarte colorată. Cred că pleoapele faunilor lui Picasso sunt crăpături prin care ieșim din lumea noastră spre alte lumi și revenim din lumile alealalte, ca într-o poveste. Cred că suntem tot timpul în continua efervescență între Lumea Cealaltă și această Lume, așa cum, în basmele românești, se trece foarte ușor pe tărâmul celălalt. Nici măcar nu iei liftul, ci pătrunzi în puțul din grădină. Cu aceeași usurință vine pasărea cu apă vie în cioc…
E.P.: Dar, în același timp, noi suntem obișnuiți și crescuți cu ideea că acelea sunt doar basme.
G.C.: Basmele sunt realitate. Basmele nu s-au născut din neant. Cred că basmele reflect foarte mult niște realități lăuntrice, ca și miturile. Probabil că Eliade a vorbit mult mai frumos despre asta. Mitul este o necesitate de supraviețuire, nu numai o povestioară. Eu am trăit foarte puternic basmele românești și mi-ar plăcea să le fac cunoscute peste tot. Uite, scriitoarea J.K.Rowlling, a lui Harry Potter… a luat foarte multe din ingredientele basmului românesc. Dar sunt mult mai stufoase basmele noastre.
E.P.: Mie imi este clar că dumneavoastră trăiți și simțiți metaforele vieții altfel decât noi, majoritatea oamenilor. Aș vrea să vă întreb simplu: ce dimensiuni are iubirea, pentru dumneavoastră, acum?
G.C.: Dimensiunea iubirii e, și ea, matematică, nu este numai un sentiment inconștient. Iubirea se măsoară, ca tot ce e pe lumea asta. Tot se poate măsura. E îngrozitor ce vă spun, dar dacă poți măsura înseamnă că poți depăși măsura.
E.P.: Și poți conștientiza că există. Există iubire în viața dumneavoastră?
G.C.: Da, există. Există tot felul de iubiri. Dar una foarte mare este iubirea pentru corpul omenesc, pentru Omul ăla, pentru firicelul de viață din fiecare care ne face să-l apucăm pe Dumnezeu de picior. Te uiți pe stradă și vezi, la un moment dat, un balet nemaipomenit – unghiuri care se întretaie, niște scobituri precum cele de presiune atmosferică, în care intră vântul. Adică nu vezi numai niște bucățele de carne care se mișcă. Noi suntem făcuți, plămădiți, după chipul și asemănarea Lui. Deci nu suntem numai niște celule. Chimia care se întâmplă în corp este alchimie. Un eveniment negru se poate transforma în eveniment auriu, la toată lumea. Eu cred că, atunci când dansez, dacă nu mă pun într-un fel de stare de vibrație amoroasă cu fiecare din oamenii care mă privesc… nu-mi iese. Și dacă nu mă pun într-o stare de placere orgasmică de a lucra cu un dansator, de a-l sculpta așa cum probabil că dădea Brâncuși cu dalta în marmură… Atunci când dai cu alta nu urăști, ci modelezi. Doamna Miriam, când o critica lumea că a făcut un dans care se numea „Pasărea” și care nu dădea din aripi ca la balet, spunea să privim „Pasărea” lui Brâncuși – unde sunt penele de la pasărea lui Brâncuși? Brâncuși atât a cizelat pasărea aia că aia nu mai e pasăre, a devenit zbor. Și asta-i Frumosul.
E.P.: Apropo de zbor… Aș vrea să ne întoarcem la aripi, la simbolul care a deschis întâlnirea noastră și să-mi spuneți dacă astăzi v-ar crește aripi, unde ați zbura?
G.C.: Îmi cresc aripile aici și zbor pe aici! Dar aripile mele nu sunt numai ale mele. Dacă mie îmi cresc aripile și celui care mă privește… nu-i cresc, n-am realizat nimic. Eu niciodată nu am pierdut dimensiunea publicului. Eu cred că este foarte important acest triunghi amoros între public, interpret și creator. Publicul are nevoie să revină!
E.P.: Spuneți-le!
G.C.: E foarte greu de spus mesaje, pentru că ne-au tot fost spuse mesaje pe care nu le-am primit. De câte ori m-am întors în România am avut norocul să întâlnesc niște oameni minunați. Nu sunt aceiași pe care, câteodată, îi văd șa știri. Mi-ar plăcea foarte mult ca Frumosul acelor oameni pe care eu am norocul să-i întâlnesc, să devină Frumosul țării. Cred că România are un potential foarte mare. Eu m-am dus în lume cu un bagaj-gata de aici. Nu m-am dus cu ceva care este numai al meu! Este ceea ce eu am luat de la această țară. Munții nostri aur poartă, hai să nu cerșim din poartă-n poartă!

Interviu difuzat de postul de televiziune The Money Channel – Iunie 2012
Foto: Ciprian Zinca

Share on Facebook

Tweet

Follow us