ANA MARIA DONOSE ŞI COSMIN MARCOVICI: „SCENA POATE FACE DRAGOSTEA ȘI MAI FRUMOASĂ!”

Ea este soprana talentată și cu o frumusețe răpitoare pe care regizorii au evidențiat-o în multe producții. El este tenorul cu voce puternică atât pentru spectacolele de operă cât și pentru scenele de rock, unde cântă în trupa KARMA. Ea și el sunt Ana Maria Donose și Cosmin Marcovici sau, așa cum îi cunosc toți prietenii din lumea operei, Ana și Macu. Un interviu despre cum sunt împreună pe scenă și dincolo de ea și despre proiectele care îi așteaptă.

 

 

– EVELINE PĂUNA: Cum v-ați cunoscut și când v-ați dat seama că, între voi, e pentru totdeauna?
ANA MARIA DONOSE: În anul 2005, când am intrat în corul Operei Naţionale Române Iaşi, am avut ocazia să repet, în cor, pentru spectacolul „Pescuitorii de perle” de Georges Bizet. În acel spectacol, Cosmin avea rolul principal. Pentru că mă alăturasem de curând corului, la acel spectacol încă observam artiștii și eram în sală. În acea seară l-am văzut pe Cosmin pentru prima dată și nu mi-am mai putut lua ochii de la el. M-am îndrăgostit instantaneu! La finalul acelui spectacol, am primit o floare de la el. Am prins-o când a aruncat-o de pe scenă și, la finalul spectacolului, când am mers să îl felicit, mi-a spus că floarea a ajuns acolo unde trebuia să ajungă! De atunci am rămas împreună!
COSMIN MARCOVICI: Am zărit-o în sală încă din timpul spectacolului și, la final, i-am aruncat floarea. Da, a fost cu adevărat un moment special care-mi va rămâne în suflet pentru totdeauna!

– Soprană și tenor, împreună pe scenă și dincolo de ea. Pare că voi trăiți o poveste! Cum lucrați împreună? Dragostea dintre voi nuanțează altfel partitura?
A.M.D.:
Trăim o frumoasă poveste de dragoste, de 13 ani. Nu cântăm foarte des împreună pe scenă. Fiecare are colaborările sale. Partiturile pe care le redăm publicului sunt din suflet, ca și dragostea noastră, iar atunci când cântăm împreună, acea partitură se nuanțează într-un fel special pe care nu îl pot descrie în cuvinte! Sentimentele sunt reale.
C.M.: Din păcate, ne aflăm foarte rar împreună pe scenă. Mi-aș dori să cântăm „Traviata”, „Boema”, „Tosca” și sunt convins ca totul ar fi la superlativ dar, din păcate, nu se profită – în sensul bun, desigur – de această relație. Mai mult cântăm împreună la Opera Brașov decât acasă. Păcat! Evident că, atunci când ne aflăm împreună pe scenă, trăim totul la maximum.

– Care a fost cel mai frumos moment pe scenă, dintr-un spectacol împreună?
C.M.: Singurul spectacol pe care l-am cântat împreună la Opera din Iași – opera „Boema”. A fost, cu siguranță, cel mai important moment creat de noi, ca un cuplu soprano-tenor. La Opera din iași am mai cântat împreună și opereta „Liliacul”.
A.M.D.: A fost la examenul de licență, atunci când am cântat pentru prima dată cu soțul meu. Era spectacolul „Bărbierul din Seviglla”. Nu am să uit acele emoții. Eram pentru prima dată pe scena Operei, alături de soliști ai Operei. Cred că și eu am fost la înălțime, am avut parte de susținerea soțului meu.

– Sunteți căsătoriți de opt ani. Cum v-a schimbat viața de familie? Cine studiază cel mai mult acasă?
A.M.D.: Da, suntem căsătoriți de opt ani. Am norocul de a avea un soț înțelegător, care nu este gelos – aspect care contează foarte mult în cariera noastră. Eu studiez tot timpul acasă și, când avem de cântat împreună, ne întâlnim la Operă. Exact ca niște colegi care studiază împreună. Nu studiem niciodată amândoi acasă.
C.M.: Ana este partea cea mai studioasă din familie! Este total dedicată profesiei, este extrem de serioasă… chiar enervant de serioasă, în anumite momente. Ana este cea mai liberă persoană din lume! Un artist, ca să se poată exprima pe scenă, are nevoie de libertate, nu de constrângere!

– E adevărat că scena face dragostea mai frumoasă?
C.M.:
Scena poate face dragostea și mai frumoasă în momentul în care fiecare dintre cei doi se simte în largul său pe scenă și nu numai. 
A.M.D.:
Cred că da, atunci când iubești, cei din jurul tău te simt altfel. Așa că îmi doresc să cred că spectatorii simt emoția noastră, emoție care vine și datorită iubirii.

– În care rol vă regăsiți cel mai mult? Care rol vă pune cel mai bine în valoare vocea?A.M.D.: Rolurile în care mă regăsesc sunt Mimì din „Boema” și Violetta din „Traviata”. Sunt și rolurile care îmi pun cel mai bine în valoare vocea. Sunt roluri în care am debutat acum doi ani pe scena Operei Române Iași. Cred, totuși, că în rolul Mimì din opera „Boema” mă regăsesc cel mai mult. În acest rol am simțit ce înseamnă să îți exprimi dragostea cu neputința gândului că viața este prea scurtă. Așa este și în viața reală – nimeni nu știe cât va trăi, nimeni nu știe cât răgaz are să-și dăruiască dragostea omului iubit. Așa că eu profit de fiecare clipă din această viață să dau viață sentimentelor, pe scenă și în viața de zi cu zi.
C.M.: Cel mai bine mă simt în roluri precum Don Jose din „Carmen” și Canio din „Paiațe”. Sunt partituri extrem de dificile și necesită multă pregătire și concentrare.

– Preferați producțiile moderne sau producțiile clasice?
A.M.D.: Prefer producțiile clasice pentru că sunt cel mai aproape de adevăr, de epoca respectivă, de compozitor.
C.M.: Sunt adeptul producțiilor clasice, dar nu refuz o montare modernă, dacă aceasta respectă partitura și respectă artistul de pe scenă.

– Cum este, în opinia voastră, peisajul cultural-artistic al României de astăzi?
A.M.D.:
Din păcate, foarte mulți tineri nu mai vin la operă. Sunt tentați să asculte alte genuri. Din fericire, sala este mereu plină, dar de oameni de vârsta a doua, de vârsta a treia, care au crescut cu operă în casă, care știu ce înseamnă vocea de operă. În România, sunt mai puțini tineri care ascultă operă.
C.M.: Părerea mea este că peisajul cultural-artistic românesc este într-o continuă schimbare și nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Montări moderne care nu avantajează soliștii, bazele se pun, din ce în ce mai mult pe efortul fizic, apar mișcări inutile, scena devine uneori o adevărată pistă de alergări… Toate acestea dăunează actului artistic. Dispar poezia și mirajul clipelor de dragoste dintre protagoniști… Totul devine un circ în care regizorul este stăpânul tuturor, iar muzica… nu mai contează.

– Cum se împacă opera cu rock-ul?
C.M.:
Aceste două genuri de muzică sunt complementare. Există o mare legătură între operă și rock. S-au scris și încă se compun opere rock, cântate cu soliști de operă.

– Ana, la nivel internațional, de câțiva ani deja, nu se mai caută doar voci excepționale, ci și prezențe tulburătoare. În peisajul cultural al României, de până acum, ai simțit frumusețea ta ca fiind un atu?
A.M.D.:
Nu am profitat niciodată de faptul că sunt o femeie frumoasă… sau drăguță. Mă consider o persoană agreabilă… Am foarte mulți prieteni, dar și dușmani… La unele spectacole, am profitat de atuurile pe care le am, dar nu m-am considerat vreodată o persoană foarte frumoasă. Cred că oamenii sunt frumoși prin felul de a fi, nu prin fizic. Așa consider eu.

– Ați face orice pentru scenă?
A.M.D.:
Da. Am făcut foarte multe sacrificii, am avut susținerea soțului meu. Da, scena este viața mea și fără ea nu pot trăi! Când cânt, simt că trăiesc.
C.M.: Iubesc scena dar nu aș face… să zicem sacrificiul suprem pentru ea. Sunt un om cu multe hobby-uri și sunt convins că, atunci când se va sfârși cariera mea de solist, viața mea va fi umplută de alte activități în care voi pune aceeași pasiune.

– Care sunt proiectele în care vă implicați până în primăvara anului 2019?
A.M.D.:
Proiecte în care să ne implicăm împreună, da, sunt. Eu sunt superstițioasă și nu le spun dinainte! Vă spun doar că vom cânta împreună în două concerte la Paris, în lunile noiembrie și decembrie.
C.M.: Alături de aceste proiecte, în primăvara anului 2019 mă voi confrunta cu o nouă provocare: „Othello”.

 

Citiți varianta integrală a interviului în numărul 4 al revistei Opera Story Magazine. Revista este disponibilă în toate Operele din țară, precum și prin comenzi la tel: 0762200975 sau la adresa de e-mail operastorymagazine@gmail.com

 

Top