New York este unul dintre orașele în care m-aș muta și-aș lua viața de la capăt, indiferent dacă ar fi să merg cu căștile pe urechi în metrou sau pe tocuri, în taxiuri galbene!

Astăzi, 11 septembrie 2018, se împlinesc 17 ani de la atentatele teroriste care au prăbușit Turnurile Gemene și au răpit mii de vieți, mutilând alte câteva zeci de mii și lăsând planeta însângerată și terifiată de terorism!

În 2008, la șapte ani de la acel eveniment, am scris un material pe care l-am regăsit acum în arhivă și pe care îl împart cu voi:

 

În septembrie 2008, milioane de români își duc copiii la școală, apoi se îndreaptă către serviciu. Este mersul firesc al lucrurilor, pentru familiile de pretutindeni. În 2001, același lucru l-au făcut și milioane de americani. 2.998 nu s-au mai întors niciodată acasă!

Au trecut câțiva ani de la tragedia care a lovit Turnurile Gemene din New York, în momentul fatal notat „11.09.01”. O generație de copii intră, astăzi, în clasa întâi. Au 7 ani și sunt „de-o seamă” cu tragedia. Când îi duceți de mână spre școală, opriți-vă gândul, pentru câteva momente, la atentatele care au îndoliat o lume întreagă, pe 11 septembrie 2001. Apoi, priviți-vă copilul și gândiți-vă la sutele de copii americani care și-au pierdut părinții la World Trade Center. Prima zi de școală poate deveni o lecție de viață, explicată simplu – Lecția „unsprezece septembrie”.

——

Moartea vine în 102 minute

În dimineața zilei de 11 septembrie, 19 teroriști au preluat controlul asupra a patru avioane cu destinația San Francisco și Los Angeles. Avioanele decolaseră din Boston, Newark și Washington. Două dintre ele au lovit Turnurile Gemene, un altul a fost condus spre Pentagon, iar cel de-al patrulea s-a prăbușit lângă Shanksville, Pennsylvania – obiectivul său fusese fie Capitoliul, fie Casa Albă. După aproape două ore în care a fost mistuit de foc, unul dintre simbolurile Americii, Turnurile Gemene, s-a prăbușit pe Tărâmul Făgăduinței. Atunci, „visul american” a devenit coșmarul întregii lumi. Analizele specialiștilor sunt deja arhicunoscute și vinovații politici sunt consemnați în cărțile de istorie. Au rămas nespuse povești de viață: ultimele convorbiri telefonice, ultimele e-mailuri, ultimele clipe de viață ale unor oameni care au murit cu „vina” de a se afla pe pământ american.

Groază, lacrimi, deznădejde

„The New York Times” a publicat, la puțin timp după atentatele din 11 septembrie, mesajele victimelor. Steven Jacobson, inginer de transmisie pentru WPIX-TV, se afla la etajul 110 al turnului de nord, chiar sub antena de pe acoperișul clădirii. Când primul avion a lovit clădirea, un coleg a reușit să ia legătura cu Steven și i-a spus că este vorba despre un act terorist. În prima convorbire telefonică, Steven a răspuns: „Nu pot părăsi biroul, este înfiorător de cald, aici sus”. A urmat un alt apel. Steven implora ajutor: „Scoate-mă de aici! Trimite ajutor!” Apoi convorbirea s-a intrerupt. Garth E. Feeney, director la Data Synapse, se afla în timpul unei conferințe, la etajul 106. La 5 minute după impactul avionului, a sunat-o pe mama sa. Iată discuția: „Mamă, nu te sun ca să stăm mult de vorbă! Sunt în World Trade Center, iar clădirea a fost lovită de un avion”. „Spune-mi că te indrepți spre parter!” „Nu, sunt deasupra, la ultimul etaj. Suntem 70 de persoane într-o cameră. Am închis ușile și încercăm să ne ținem departe de fum!” Niciun cuvânt în plus… În timpul acesta, Peter Aldeman, agent de vânzări, îi trimitea e-mailuri soției: „Am intrat în panică. Este prea mult fum în clădire!” Răspunsul soției revenea, obsedant, mereu același: „Poți să ieși de acolo?”. Ultima veste de la Peter era sfâșietoare: „Nu, suntem prinși aici!”. În clădirea din sud, la etajul 106, se afla Michael Egan, de la AON Corporation, care i-a telefonat soției, după ce a reușit să evacueze etajul, conducându-i pe colegii săi până la nivelul 78. A fost trimis înapoi la 105. Atunci și-a dat seama că nu mai are nicio scăpare. Sotța își amintește: „Spunea că, acolo unde este el, oamenii nu mai pot să respire. Mi-a spus că mă iubește. S-a întrerupt și, într-o secundă, clădirea s-a prăbușit!” Eric Thorpe a vorbit cu soția sa și înainte, și după ce cel de-al doilea avion a lovit Turnurile Gemene. Aceasta își amintește: „Nu știam în care parte din clădire se afla. Nu știu dacă i-a scăpat telefonul și nu l-a mai putut găsi în aglomerație. Nu știu dacă, după ce a format numărul, și-a pierdut cunoștința. Nu știu dacă și-a dat seama că nu o să supraviețuiască sau dacă și-a dorit doar să-mi mai audă vocea. Continuam să îi spun că îl iubesc și să îl rog să reziste. Apoi clădirea a căzut”. Sunt doar câteva dintre discuțiile pe care The New York Times a reușit să le obțină de la familiile victimelor din Turnurile Gemene. Groaza pasagerilor din avioanele deturnate, care știau că nu au nicio șansă de salvare, nu poate fi descrisă în cuvinte. Fiecare din cei aproape 3.000 de oameni avea povestea sa. Ce trebuie să fi simțit oamenii care s-au aruncat în gol, de pildă, de la etajul 106?!

 

Istoria Americii e scrisa pe dolari!

Dacă este îndoită corect, o bancnotă de 20 $ arată imagini ascunse: actele de terorism asupra Pentagonului și a WTC. Coincidență sau conspirație? Dacă faceți pliuri, îndoind o bancnotă de 10 $, va apărea scris numele OSAMA. De asemenea, dacă îndoiți aceeași bancnotă pe jumătate, apoi faceți un avion din hârtie, veți vedea Pentagonul în flăcări, iar dacă întoarceți pe verso micul avion realizat, apare World Trade Center în fum… întocmai ca pe 11/09! Construiți același avion și dintr-o bancnotă de 5 $. Veți obține unul dintre Turnuri. Dintr-o bancnotă de 10 $ – Turnul în flăcări. Pe 50 $ veți vedea imaginea prăbușirii WTC, iar pe cea de 100, dacă o pliați – fumul ce s-a ridicat pe cerul Americii. Apoi, gândiți-vă câte bancnote de dolari v-au trecut prin mână. Adevărul era pecetluit pe ele și înainte de 11 septembrie 2001!

 

Ultimul supraviețuitor

William Rodriguez era angajat ca îngrijitor la WTC, turnul de nord, când s-a produs tragedia. A fost persoana care avea cheile de la scara de evacuare pe care pompierii au urcat în lupta cu flăcările. Datorită lui, sute de persoane au supraviețuit, putând fi evacuate din clădire. Mai mult decât atât, i-a ajutat pe pompieri, revenind de trei ori în turn, după impactul avionului. Este considerat a fi ultima persoană care a reușit să iasă din World Trade Center, înainte de prăbușirea clădirii. În atentatele din acea zi, William Rodriguez și-a pierdut locul de muncă. Nu și viața! În prezent, cel care în 2001 era îngrijitor la Turnurile Gemene, este invitat în întreaga lume să vorbească despre ce înseamnă să fii ultimul supraviețuitor din binecunoscutul „nine eleven”. Takr, un ciobănesc german, a salvat oameni de sub dărâmături. Acum are 15 ani și trăiește cu stăpânul său, James Symington, în Los Angeles. La cererea lui Symington, compania BioArts International a anunțat că îl va clona pe Takr.

 

Amintirile se plătesc în dolari

În locul în care altădată se înălțau Turnurile Gemene, americanii construiesc un loc de reculegere pentru familiile victimelor. Amintirile sunt plătite în dolari: 25 $ – certificatul de membru participant în construirea National 9/11 Memorial, 50 $ – o insignă de membru al acestei actiuni, 100 $ – o piatră de pavaj pe una dintre aleile din Memorial Plaza, 500 $ – o piatră de pavaj în Memorial Glade, locul unde se desfășoară ceremoniile de comemorare, și 1.000 $ pentru o placă de granit, parte din aleea ce ajunge la Memorial Museum. Majoritatea familiilor victimelor ucise în atentate au o părticică din acest monument – o placă rece de marmură, înscripționată cu numele persoanei dragi pe care au pierdut-o.

Și, pentru că acest material nu este o lecție de istorie și nicidecum o transcriere a momentelor zilei de 11 septembrie 2001, vă invit să NU UITAȚI 11 SEPTEMBRIE! Priviți copiii de 7 ani din jurul vostru. Într-adevăr, sunt prea mici ca să înțeleagă ce s-a petrecut în ziua atentatelor. Prezentați-le totul ca pe o poveste. În acest fel, atunci când vor crește, realitatea nu-i va șoca, dar nici nu-i va lăsa indiferenți! O realitate crudă. Etichetată scurt: „unsprezece septembrie”!

 

Maxime Laboy alături de alte două colege supraviețuitoare

La șapte ani de la atentate, două supraviețuitoare ale tragediei au acceptat să povestească ce a însemnat „nine eleven” pentru cei care s-au aflat chiar în nucleul evenimentelor.

Maxime Laboy, manager al eLearning, una dintre persoanele care au supraviețuit atentatelor din 11 septembrie 2001, își amintește de groaza pe care a trăit-o atunci.

–  Maxime, ești unul dintre supraviețuitorii de la WTC. Unde te aflai, mai exact, în ziua atentatelor?
Maxime Laboy: Lucram pentru aceeași companie pentru care lucrez și în prezent. Sediul de atunci era în Turnul 2 al WTC. Abia intrasem în birou și mă pregăteam pentru o nouă zi la serviciu. Când primul avion a lovit Turnul 1, eram în biroul meu, din celălalt turn, la etajul 17, iar când cel de-al doilea a lovit Turnul 2, abia reușisem să ies pe strada din fața WTC.

–  Cum s-a simțit momentul impactului? V-ați dat seama că este un act terorist?
M.L.: La primul impact, nici vorbă! Am crezut că, probabil, colegii mei de la etajul de deasupra au scăpat pe jos vreun echipament greu. Am auzit două bubuituri, una imediat după cealaltă, și clădirea s-a mișcat ușor. La al doilea avion, am fost sigură că e mâna teroriștilor. Mai mult decât atât, am văzut cum avionul se îndrepta spre WTC. Explozia a fost atât de puternică încât m-a izbit de pământ și mi-am pierdut auzul, preț de câteva momente. În timp ce mingi de foc zburau deasupra mea, știam atât: să fug pentru a-mi salva viața!

–  Cum au perceput colegii tăi cele întâmplate?
M.L.:  Nimeni nu se gândea, în primă fază, la un act terorist. În cel mai rău caz, ne gândeam că a fost o bombă. Până nu am ieșit din clădire, nu știam că un avion a produs explozia.

–  Care a fost primul gând care ți-a trecut prin minte?
M.L.: Când primul avion a lovit celălalt turn, m-am gândit, simplu – „ce-or muta ăstia de sus?”. La al doilea impact, îmi venea să țip – „scăpați-mă de aici”. Nu aveam nici un telefon mobil, nu puteam să iau legătura cu nimeni. Și dacă aș fi avut, mă îndoiesc că aș fi putut să ies din șoc și să sun pe cineva. Pur și simplu, simțeam o frică teribilă!

–  Astăzi ești în viață. Ce s-a întâmplat însă cu colegii din biroul tău?
M.L.: Toți cei din biroul meu au scăpat, deși am avut doi răniți. A fost vorba de colegii care nu ni s-au alăturat când am decis să fugim. Dar atunci am pierdut trei prieteni – doi pompieri și un coleg de la o altă companie. Și încă alte câteva zeci de clienți.

–  Cei de la etajele superioare ale turnurilor aveau vreo șansă la viață?
M.L.: În primul turn nu era absolut nicio șansă de evacuare pentru cei care erau deasupra etajelor în care a lovit avionul. Nu era nici o scară și nici un lift. Toate au fost distruse de avion. Singura legătură cu exteriorul erau… ferestrele. În cel de-al doilea turn, rămăsese o singură scară intactă, pe care s-au putut salva aproximativ 20 de oameni aflați deasupra zonei impactului. Ceilalți au sărit în gol. Sărmane suflete! Au ales o moarte mai rapidă! Am văzut atâția oameni izbindu-se de pământ!

–  Povestește-ne, pas cu pas, cum ai reușit să ieși din clădire.
M.L.: Grupul în care eram a fost printre primele care au coborât. Fugeam toți până când scările s-au terminat. Ajunsesem la subsol. Ușa era blocată printr-un sistem de securitate și nu am putut intra. A trebuit să urcăm și un bodyguard ne-a indicat o ușa, undeva în dreapta, spre mezaninul clădirii. Atunci am fost siguri de amploarea evenimentelor: imaginați-vă că vedeam cadavre căzând… din cer, unele în flăcări! Apoi am intrat pe un hol și am reușit să ieșim din clădire pe poarta de acces din intersecția Străzii Church (n.r. – în traducere, „biserică”) cu Liberty (n.r. – în traducere, „libertate”). Cât de potrivite aceste denumiri!

–  Descrie-ne ce vedeai în interiorul clădirii.
M.L.: Dezastru. Cadavre, corpuri care explodau nimicite de flăcări, fiare contorsionate și bucăti din avion. Sânge amestecat cu cioburi!

– Ce simte un supraviețuitor?
M.L.: Mi-a fost foarte greu, în special în primii ani, să-mi regăsesc „normalitatea”. Viața este… altfel. Mă gândisem chiar să plec. Să mă mut în Australia.

–  Ce trebuie să ne amintească, în fiecare an, data de 11 septembrie?
M.L.: Suferința celor lăsați în urmă, clipele prin care au trecut voluntarii și cei care au scos cadavrele dintre dărâmături. Peste 70% dintre cei care au ajutat în acele momente se confruntă acum cu boli căpătate în acel moment. Au murit foarte mulți. Guvernul încă nu a reușit să reîntregească numărul personalului medical care s-a pierdut atunci. Un lucru nu l-am regăsit menționat nicăieri la TV! Mirosul. Era un miros nemaintâlnit. Noi, americanii, l-am numit „mirosul WTC”. Încă ceva, locuința mea era la 12 mile distanță de WTC. Când am ajuns acasă, toată curtea era plină de hârtii de la Turnurile Gemene, era… împachetată în acte.

 

În aceeași zi, Michele Farrell a văzut Turnurile Gemene prăbușindu-se

 

Michele Farrell alături de soție și de fetiță

 

– Michele, cum era viața ta înainte de 11 septembrie 2001 și cum a evoluat din acel moment?
Michele Farrell: Viața mea era întocmai ca a unui om obișnuit. În fiecare zi – același drum cu metroul, până la biroul meu din Manhattan și înapoi la apartamentul din Brooklyn. Acum sunt un om împlinit. Sunt contabil, m-am căsătorit și am o fetiță de patru ani, Sabrina.

– Cum a fost 11 septembrie 2001, până la atentate?
M.F.: Eram în apropierea Turnurilor Gemene, pe 5th Avenue și West 19th Street. Ziua începuse la 7 dimineața. Singurul lucru pe care mi-l amintesc e că ne minunam toți de cât de frumoasă era vremea! Am călătorit cu metroul până la 8. Când am coborât din metrou, la stația Union Square, în jurul orei 8.55, nu am văzut decât fumul ce cuprinsese Turnurile Gemene. Am fugit până în 5th Avenue, pentru a avea o perspectivă mai clară asupra a ceea ce se întâmpla. Un hău imens străpunsese unul dintre turnuri. Eram cu toții siguri că teroriștii nu se vor opri aici și că vor mai viza și alte clădiri din New York.

– Cum îți explici că cei care au construit Turnurile Gemene nu s-au gândit la o soluție de salvare pentru cei care lucrau acolo? Măcar… ceva primitiv. Poate… parașute?
M.F.: Nu cred că vreo parașută ar fi putut să salveze viața cuiva! Dintr-un zgârie-nori, mai ales unul pe măsura WTC, oamenii nu ar fi avut unde să aterizeze sau cum să planeze și să ajungă în siguranță la sol. Nu, în mod sigur nu erau soluții.

– Descrie-ne ce vedeai în jurul tău.
M.F.: Am văzut unul dintre turnuri prăbușindu-se. Eram pe acoperișul clădirii unde aveam biroul. Celălalt căzuse în timp ce lucram în birou. În rest, am văzut oamenii care se aruncau în gol…

– Îi urăsc americanii pe teroriști?
M.F.: Unii da. Eu nu, dar mi-ar plăcea să îi văd pe Osama bin Laden și pe cei implicați în aceste atentate pedepsiți pentru ceea ce au făcut.

– Trimite un mesaj românilor.
M.F.: Am fost extraordinar de uimită să descopăr solidaritatea și unitatea americanilor imediat după atentate. Oamenii au pus umăr lângă umăr și și-au dat seama că numai împreună puteam să trecem peste acea nenorocire. Nu voi uita niciodată posterele de peste tot din New York. Oamenii le afișau în speranța că cei dragi, dați dispăruți, nu au murit, sperau să îi revadă. Imaginați-vă că vedeam aceleași postere peste tot. Aceleași chipuri. Mi s-au întipărit în minte. Sunt, acum, parte din mine. O să-mi amintesc întotdeauna! Pompierii, polițiștii, oamenii din birouri, portarii, părinții, unchii și mătușile, prietenii și vecinii. Viețile celor care au pierit la WTC au însemnat mult. Pentru cei care i-au iubit. Pentru America. Pentru mine. N-am să îi uit nici pe cei carora LE-A PĂSAT de toate viețile pierdute. Îmi voi aduce aminte de ei. Întotdeauna! Vă rog, pe fiecare dintre cei care citiți aceste rânduri, să faceți la fel!

Când mă apropiam de încheierea acestui material, inbox-ul meu găzduia un e-mail cu totul special. O invitație. Pentru acțiunile de comemorare care urmau să aibă loc în New York. De la fundația formată din familiile oamenilor care și-au pierdut viața la World Trade Center. Cea mai tristă invitație pe care am citit-o vreodată!

Septembrie 2008