„Asta înseamnă să dispari: să fii singur!” – sunt cuvintele care mi-au rămas în minte după ce am aplaudat cea mai recentă premieră a Teatrului Național „I.L.Caragiale”. „Orchestra Titanic” de Hristo Boicev, în regia lui Felix Alexa, este un spectacol care aduce sub lumina reflectoarelor o metaforă universală.
Într-o gară părăsită, devenită ruină și din pricina timpului dar și din pricina celor care „locuiesc” acolo, patru oameni fără rost așteaptă un tren care nu oprește niciodată! (Sună întocmai ca scenariul vieții unui pesimist, nu-i așa?!)
În spectacolele lui Felix Alexa, muzica este aproape un personaj. În „Orchestra Titanic”, acordurile muzicale dinamizează acțiunea și îi dau nota aceea de suspans care te face să te cuibărești mai bine în fotoliu. (Ilustrația muzicală: Felix Alexa, Cristina Giurgea)
Între noi și ei – adică între public și actori… sau între oameni și personaje – stă o șină de tren care desparte două lumi! O lume a „privitorilor” și alta a „jucătorilor”. Iar până la finalul spectacolului – și poate nici atunci – n-o să aflăm cine-i cine! Oricum, personajele își aruncă în față cât câte o valiză, pentru ca mecanicul din tren „să creadă că suntem călători”. Gestul acesta simbolic trădează reflexul pe care fiecare dintre noi îl avem, în viața de zi cu zi, atunci când aruncăm în față o poză socială pentru ca ceilalți „să creadă” despre noi ceea ce vrem să le arătăm.
Meto (Mihai Călin), Luko (Mihai Constantin), Doko (Richard Bovnoczki) și Liubka (Tania Popa) repetă, în fiecare zi, cum va fi momentul în care se vor urca în Tren! Întocmai cum fiecare om își spune zilnic că va venit Momentul în care viața lui se va schimba. Ba mai mult, tovarășii din piesă își imaginează cum vor lua din tren valiza altcuiva, siguri fiind ca aceea are mai multe de oferit.
De ce nu oprește trenul?! Ei bine, asta încearcă să afle și personajele, de la un punct încolo al acțiunii. Dacă, la început, aflăm cu toții că „trenul nu oprește”, pur și simplu, pe măsură ce minutele trec, încep „descoperirile”. „Trenul nu oprește pentru că uitați-vă la voi cum arătați”, vine replica unuia dintre personaje.
Și trenuri trec… Tot trec! (Light design-ul e atât de inspirat încât, dacă la finalul spectacolului întrebi oamenii din sală dacă au văzut aievea vreun tren, câțiva sigur îți vor spune că da! Scenografia: Andrada Chiriac)
La un moment dat, pe peron alunecă o… cutie. O cutie ce seamănă când cu un vagon de tren, când cu o ladă de zestre, ca un cufăr în care personajele ar fi putut burduși tot ce le plămădește.
Din cutie apare Harry (Claudiu Bleonț).
„Totul în lumea asta e iluzie!”, spune acest personaj misterios care, la început, este asimilat cu un magician. Ar putea fi Harry Houdini sau… Harry Potter (depinde de vârsta și „bagajul” spectatorului). Misiunea lui este de a-i urca pe cei patru tovarăși în Tren.
După ce-i asigură pe cei patru prieteni că „un om schimbă realitatea prin iluzii”, Harry este rugat, simplu: „Ai putea să ne urci în tren?”. Adică, cei patru călători care nu se duc nicăieri îl așteaptă tocmai pe Acel om care să-i urce în tren! Nu s-au gândit vreodată cum să oprească trenul altfel decât aruncându-și valizele în față și schițând un zâmbet de parcă trecutul s-ar prăvăli cu toate regretele care-l compun.
Remarca lui Luko – „Întreaga lume e în rețea, numai eu sunt pe dinafară” -, pe care o spune în timp ce lovește cu ciocanul șinele de tren care leagă lumea, e tocmai declarația de neadaptare a celui care ar putea urca în Tren, de vreme ce cunoaște pe de rost „mersul trenurilor”… care trec în fiecare zi pe lângă el.
Liubka mărturisește și ea: „Câte lucuri am făcut eu pentru dragoste!… Iar ea, pentru mine – nimic”, în vreme ce Doko se tot miră cum care trenul nisipul de-a stânga și de-a dreapta: „Dacă te gândești, n-are niciun sens! Dar dacă nu te gândești, poate că are sens!”.
Meto pare liderul. Până când apare Harry. Acest salvator real sau închipuit îi ajută pe cei patru prieteni să găsească la ei (!) biletele pentru tren. O cursă pentru 20 august.
În scurtă vreme, călătorii care n-au plecat niciodată, vor afla că: „Omul trebuie să se trezească! Visul nu este viață, cu toate că viața este un vis”.
După ce, în sfârșit, urcă într-un tren, cu toții vor să coboare! „Am vrut doar să urcăm, că fim ca ceilalți!”, este strigătul lor de ajutor. Când stăteau în gară, „viața avea un scop”. Odată ce-au urcat în Trenul magicianului, și-au dat seama că e trenul lor. Fără alți trecători. E… viața lor. În care nu erau pregătiți să „urce”. Și serios că, dacă ne-am pune ochelari de analist politic, piesa ar putea fi descifrată și-n altă cheie, mai ales că Orchestra Titanic (formată din cei patru naufragiați ai vieții) interpretează Simfonica a IX-a a lui Beethoven – „Oda Bucuriei”… imnul Uniunii Europene).
Într-o ultimă încercare de a-i clinti din ruinele gării, Harry îi invită treptat în „lada de zestre / cutia de magician” cu care a venit. „Eu nu pot să dispar, pentru că exist” – își spune fiecare. Însă, rând pe rând, personajele dispar. Adică nici publicul, nici celelalte personaje nu-i mai văd pe scenă pe cei care intră în cutie.
Ultimul la rând este Doko – personajul care pare cel mai departe de realitate, la granița cu delirul. El coboară din cutia în care a intrat, schimbând optica. Publicul „vede” prin ochii lui. Tocmai el, cel mai ciudat, a vrut să dispară și n-a reușit! Și-aici tristețea: Ai dispărut când ceilalți nu te mai percep! Când ești invizibil pentru ei! Pentru tine, rămâi același călător pe un peron de gară, așteptând un tren… Trenul!
Deși finalul piesei te zdruncină, de la Teatru nu pleci trist! Asta pentru că pe scenă vezi chiar trucuri de iluzionism și mai saltă câte o replică-zâmbet, din tonul egal și armonios al spectacolului.
„Orchestra Titanic” se joacă la Sala Pictura, unde ajungi cu liftul. Liftul arată și el precum cutia magicianului Harry. Am fost politicoasă și, la final, când să coborâm către garderobă, am lăsat să se-așeze ordonat, ca sardelele în cutiile de conserve, câteva doamne și câțiva domni. După secunde bune de așteptare, am chemat liftul. S-au deschis ușile. Aglomerația dă să coboare. „Stai, dragă, că n-am coborât. Suntem tot la etaj”, răzbate vocea unei doamne. Ușile se închid, din nou. Apăs butonul, mult prea curând. Se deschid, iar. „N-ați dispărut?”, întreb, amuzându-mă de replica lui Doko…
(Mulțumesc Florin Ghioca pentru fotografii!)
