MUSCA ȘI CARUL

*Fabulă de Gheorghe Asachi

La amiază, pe căldură,

Se urcau pe drum la munte

Şase harnici cai de frunte

Înhămaţi la o trăsură.

Spre-a o face mai uşoară,

Toţi drumeţii se coboară;

Caii însă asudau,

Opinteau şi iar mai stau,

Când o muscă foarte iute

Au venit să le ajute.

Bâzâind pe ii îndeamnă

Şi prin aer drum l înseamnă;

Unde coama nu ajunge

Pe rând caii tot împunge.

Carul dacă înaintează,

Crede că-nsăşi ea l-au tras,

Şi-nmândrită-apoi s-aşează

Cărăuşului pe nas.

Iar de stă la vrea o râpă,

Musca-atunci se face foc:

Zboară, împunge, înjură, ţipă

Că stau roatele pe loc,

Ca bătrânul căpitan,

Ce în cruntă bătălie

Către un asalt îmbie

Pe aprodul al său oştean.

Mai oftează musca mică

Că povara nu-i rădică

Şi că dintre călători

Nu-i dă nimeni ajutori,

Dar l-a sa bâzâitură

Nici pic caii iau aminte,

Ci păşind tot înainte

Suie-n deal cea grea trăsură.

Atunci musca, stând, li zice:

Să ne răsuflăm aice

Dup-atâta osteneală!

Ş-apoi fără de sfială

Li mai cere legiuită

Pentru lucru mulţămită.

 

Aşa unii multe ori

Se îndeasă la o treabă,

Unde-s pre sârguitori

Şi la vorbă şi la grabă,

Dar în faptă-s chiar bufoni,

Mincinoşi şi fanfaroni.

Top