O RAZĂ

*Poveste de Emil Gârleanu

S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi-a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.
Intr-o poiană, din mijlocul unei păduri, găsi urma copitei unui cerb, plină ochi, de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămăsese, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii după o căprioară care tocmai trecea.

Raza călători mai departe.

Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreieram lume când te-ai aşternut la drum.
Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg laolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc iscoditori şi crunţi înainte, scot puştile, şi într-o clipă, dimpotrivă lor alţi oameni se arată. O clipire: duşmanii se aruncă unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineaori poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.
înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei sâ rătăceşti ai unde. Aşa raza ajunge deasupra unui târg.
Intr-o casă, mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! iar la degetul cel mic o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza; din înalt ea se scoboară, şi-n clipa aceea degetul fetei pare că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:
– Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.

Dar raza se furişează, şi ochii tuturor privesc răutăcioşi.

Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?
într-alt târg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul stă cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe nu se pot mişca. Se gândeşte mama: câte necazuri, câte nădejdi, şi acum! Şi cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte în ochi mamei şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi-o polei.

Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânuşiţa spre obrazul mamei şi zâmbi uşor.

Top