CALUL

*Poveste de Emil Gârleanu

S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. In mijlocul lor s-a ţinut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simţit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăţilor acestea, a deprins cele dintâi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutremurându-şi coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
Dar când se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni o dată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călare pe el. Atunci a înţeles că ceva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mânca pământ sub copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îi frige; trupul îi era numai o apă, gura numai o spumă de sânge, iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smunceşte frâul tot aşa de crunt, puse capul în piept, şi învins, se întoarse încet purtându-şi stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi prin locuri străine şi depărtate.
L-au necăjit îndelung până să-l înveţe cu viaţa înfrânată de zăbală şi pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre câmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi, la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire când, după alergările prin vânt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
După câţiva ani porni la drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încărcat de norii deşi, ce atârnau până lângă pământ. Intr-o zi, în capul călăreţilor, cu săbiile scoase, se simţi mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. In faţă le răsări deodată un alt vârtej şi se loviră într-un învălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături.
I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi.
Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse.
Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana uşor, o legară şi-l mângâiară îndelung pe coamă.
Trecu şi războiul. întors acasă îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce se revărsa pe ferestruia din faţă, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la câmp, ca de obicei; serile arareori. In grajd vara era răcoare; iama cald. Şi vremea trecea…
Vremea trecea! Anii se scurgeau repede unul după altul. E-he! Cine ştie când fusese războiul! Dar odată cu anii s-a scurs şi puterea şi avântul lui. îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. O dată se poticni şi se rostogoli jos cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp, şi-l purta numai la pas. In urmă nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i mai venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
Intr-o zi uşa grajdului se deschise larg şi doi soldaţi aduseră un cal tânăr, înspumat. însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle: el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acela care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toţii, se închise uşa; şi când venitul ridică botul şă smulgă din braţul de fân, din care el mâncase mai înainte, el se smuci, rupse frâul, şi repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gât. îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întâia dată, de la soldat două lovituri de varga. A doua zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încalecă şi porni. Bătrânul întoarse capul şi-i urmări cu ochii până departe.
In fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea şi câteodată bătrânul, reînsufleţit, se smucea să se arunce. în urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece liniştit nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Intr-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători către bătrânul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi când ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul acela de câmp, care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese de atâta vreme, întinse şi el gâtul, şi boturile lor se atinseră. Au stat câtva timp aşa, apoi bătrânul se încorda, rupse belciugul şi, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănânce liniştiţi, unul lângă altul. Din seara aceea nu-l mai legară.
Se deprinseseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Când cel tânăr ieşea înşeuat, bătrânul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astâmpăr, şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gâtul celui tânăr şi dormita.
Intr-o zi bătrânul nu mai putu să se ţină în picioare. Ochii i se împăinjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mâna de fân ce-o smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Incet-încet, bătrânul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se înmuie încheieturile şi trupul îi alunecă jos. întâi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horeai de câteva ori şi rămase întins, zbătându-se încet… Iar calul cel tânăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.

Top