GÂSCA DE AUR

*Basm de Frații Grimm

A fost odată un om și omul ăsta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă și-l luau în râs și-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul. Într-o bună zi, cel mai mare dintre frați vru să se ducă în pădure să taie lemne și, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse-n traistă un cozonac bine rumenit și tare gustos și-o sticlă cu vin, ca să aibă cu ce-și potoli foamea și setea. Și de cum ajunse în pădure, flăcăul nostru se și întâlni cu un omuleț bătrân și tare cărunt. După ce-i dădu binețe, omulețul prinse a se ruga de el:

– Măi, băiete, dă-mi și mie o bucată din cozonacul tău și lasă-mă să sorb o înghițitură de vin, că nu mai pot de foame și sete și mă simt sleit!

Vezi însă că flăcăul se ținea că-i deștept și se răsti la omuleț:

– Da’ știi că n-ai pretenții mari! Păi dacă ți-oi da din cozonacul și din vinul meu, mie ce-mi mai rămâne? Vezi-ți de drum și nu mai supăra oamenii cerșind!

Și lăsându-l în plata Domnului pe omuleț, își văzu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina și se apucă imediat de lucru. Dar în timp ce se căznea să doboare un copac, loviturile cădeau anapoda; și, ca un făcut, îi scăpă securea din mână și nimeri cu tăișul în braț, de trebui s-o pornească din nou spre casă să-și lege rana. Vezi că pătărania asta i se trăsese de la omulețul cel cărunt.

Când fu să plece în pădure cel de-al doilea fecior, maică-sa îi puse-n traistă, ca și celuilalt, un cozonac gustos și-o sticlă cu vin. Omulețul cel bătrân și cărunt îndată îi ieși în cale și-i ceru și lui o bucată de cozonac și o înghițitură de vin. Dar mijlociul se răsti la el, ca și fratele său mai mare:

– Ei, asta-i bună! Păi dacă ți-oi da și ție, n-o să-mi mai rămână nici pe-o măsea, așa că vezi-ți de drum și nu mai supăra degeaba oamenii!

Și lăsându-l în plata Domnului pe omuleț, nici că se mai sinchisi de el și-și văzu de drum mai departe.

Dar pedeapsa nu întârzie să vină: după ce izbi de câteva ori cu securea în trunchiul unui copac, se vătămă așa de rău la un picior, că trebui să fie dus acasă. Văzând ce se întâmplase cu frații săi, Prostilă își pusese în gând să încerce și el. Și începu a se ruga de taică-său:

– Taică, lasă-mă și pe mine o dată să mă duc în pădure la tăiat lemne!

Și taică-său îi răspunse:

– N-ai văzut cât au pătimit frații tăi de pe urma asta? Lasă-te păgubaș, băiete, că n-ai tu cap pentru astfel de treburi!

Dar Prostilă nu și nu, că el vrea să se ducă. Stărui atâta, că până la urmă taică-su trebui să încuviințeze:

– Ei, atunci du-te! Că de câte-i pătimi, poate c-o să-ți vină și ție mintea la cap!

Maică-sa îi dădu și lui un cozonac, dar vezi că fusese plămădit numai cu apă și copt în spuză! Și-i mai puse-n traistă și-o sticlă cu bere înăcrită… Când ajunse prâslea în pădure, se întâlni și el cu omulețul cel bătrân și cărunt. După ce-i dădu binețe, moșneagul prinse a se ruga de el:

– Măi, flăcăiaș, măi, dă-mi și mie o bucată din cozonacul tău și lasă-mă să sorb o înghițitură de vin din sticla ta, că nu mai pot de foame și de sete!

Prostilă luă aminte la vorbele omulețului și-i răspunse cu blândețe:

– Moșnegelule dragă, n-am în traistă decât un cozonac copt în spuză și-o sticlă cu bere acră, da’ daca-ți sunt pe plac bucatele astea, n-ai decât să te-așezi colea, lângă mine, să ne ospătăm împreună. Se așezară ei pe iarbă și când scoase Prostilă merindele din traistă, o dată-mi făcu niște ochi… și cum să nu facă dacă văzu dinainte-i un cozonac galben galben, de parcă ar fi fost plămădit numai cu ouă, și dacă băgă de seamă că berea se preschimbase în vinul cel mai de soi! Mâncară ei și băură până ce se săturară și la sfârșit omulețul zise:

– Fiindcă mi-ai dovedit că ai inimă bună și din puținul tău ești gata să împarți bucuros cu alții, să știi c-am să te fac fericit! Uite, vezi copacul cel bătrân de colo? Apucă-te de doboară-l și vei găsi ceva la rădăcina lui.

Acestea zicând, omulețul își luă rămas bun și-și văzu de drum. Prostilă doborî copacul și găsi la rădăcina lui o gâscă cu penele numai și numai de aur. O luă sub braț și se îndreptă spre hanul unde gândea să rămâie peste noapte. Hangiul avea trei fete, care, de îndată ce văzură gâsca, nu-și mai aflară locul de curioase ce erau. Ardeau de nerăbdare voind să afle cât mai degrabă ce șart are pasărea asta minunată și de ce soi o fi. Și ar fi dat tustrele orice numai să se aleagă fiecare cu câte-o pană de aur!

Fata cea mare privea la gâscă cu jind și-și zicea în sinea ei:

“Las’ că găsesc eu un prilej să pot smulge o pană!” Și când Prostilă ieși afară pentru o clipă, fata își luă inima-n dinți și apucă gâsca de-o aripă. Dar vezi, drăcie: degetele îi rămaseră prinse de pene!

Puțin după aceea veni și cea mijlocie, cu gândul să smulgă și ea o pană de aur. Dar abia se atinse de soru-sa, că și rămase agățată de ea.

Când o văzură venind și pe cea de-a treia, care nutrea și ea același gând, cele două surori mai mari strigară la ea:

– Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia!

Dar fata nu pricepu defel de ce-i tot strigau suro-rile ei să nu se apropie de gâscă și gândea în sinea ei: “Dacă ele sau putut duce, de ce nu m-aș duce și eu?” și se repezi spre gâscă.

Dar abia o atinse pe una din surorile ei, că și rămase agățată de ea. Astfel, câteșitrele trebuiră să-și petreacă noaptea alături de zburătoarea cu pene de aur.

A doua zi, Prostilă își luă gâsca la subsuoară și-o porni întins la drum, fără să se sinchisească de cele trei fete care erau agățate de ea. Și bietele fiice ale hangiului trebuia s-o țină tot într-o fugă după Prostilă, fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stânga, oriîncotro îl duceau picioarele… Când ajunseră în mijlocul unei câmpii, numai ce se întâlniră c-un popă care tocmai trecea și el pe acolo. Zărind popa o asemenea blestemăție, începu să strige ca din gură de șarpe:

– Necuviincioaselor, nu vă e rușine să vă țineți scai după un flăcău? Oare se cuvine să faceți una ca asta?!

Și după ce le muștrului în lege, o apucă pe cea mai mică de mână, cu gândul s-o oprească. Dar de îndată ce-o atinse, rămase și el agățat și, de voie, de nevoie, trebui să alerge și el în rând cu câteșitrele. Merseră ei ce merseră, dar nu prea mult, și iată că-n calea lor se ivi dascălul, care se minună grozav când îl văzu pe popă alergând cât îl țineau picioarele în urma a trei fete…

– Ei, părinte, da’ încotro grăbești așa tare?!, îi strigă el. Nu cumva să te iei cu altele și să uiți că mai avem azi un botez!

Acestea zicând, se repezi la popă și dădu să-l tragă de mânecă, dar rămase și el agățat…

Cum alergau ei așa toți cinci, agățați unul de altul de parcă ar fi fost înșirați pe-o sfoară, numai ce le trecură pe dinainte doi țărani, care veneau de pe câmp, cu sapele pe umeri. Popa îi strigă încă de departe, rugându-i să-i scape pe el și pe dascăl de pacostea asta. Dar de-ndată ce-l atinseră țăranii pe dascăl, rămaseră și ei agățați. Ei, comedie mare; șapte inși se înșirau acum după Prostilă, care zorea cu gâsca la subsuoară! Merseră ei ce mai merseră și-ntr-un sfârșit ajunseră într-o cetate mare, unde domnea un împărat care avea o fiică, numai bună de măritat. Și era fiica împăratului atât de sanchie și de ursuză din fire, că nimeni până atunci n-o putuse face să râdă. Din această pricină, împăratul dăduse o pravilă în care sta scris că acela care o va face pe domniță să râdă o va lua de nevastă.

Auzind acestea, Prostilă se înfățișă înaintea fetei, cu gâsca la subsuoară și cu tot alaiul cel năstrușnic după el. Și când îi văzu domnița pe toți șapte alergând în urma lui Prostilă, de parcă ar fi fost înșirați pe-o sfoară, o dată izbucni într-un hohot de râs și cu atâta poftă râse, că nu-i mai fu chip să se oprească. Și dacă văzu Prostilă că împlinise porunca împăratului, cuteză să-i ceară fata de nevastă, precum sta scris în pravilă. Numai că împăratului nu prea îi era pe plac ginerele și născocea fel și fel de chichițe ca să scape de el. Până la urmă îi zise că i-o va da de nevastă pe fie-sa numai atunci când i-o aduce pe cineva care să fie în stare să bea tot vinul care ar încăpea într-o pivniță.

Prostilă se gândi că numai omulețul cel cărunt din pădure i-ar putea veni în ajutor cu-n sfat de folos. Porni deci într-acolo și când ajunse zări un om care ședea jos, taman pe locul unde doborâse copacul, și părea să fie tare amărât. Prostilă îl întrebă ce tot are pe inimă de stă cătrănit și omul răspunse:

– Cum aș putea să fiu altfel dacă mă chinuiește o amarnică de sete și n-am cu ce-o stinge?! Iar de apă, cât o fi ea de rece, nu mă pot atinge, că nu-mi priește defel! E drept ca adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce înseamnă o picătură la setea care mă frige pe mine? E taman cât o picătură de apă pe o piatră înfierbântată, zău așa!

– Păi dacă-i numai asta, atunci află că mi-e în putință să-ți astâmpăr setea, îi zise Prostilă. Hai, frățioare, cu mine și o să bei până n-o să mai poți!

Îl duse apoi în pivnița împăratului și omul nostru se înfipse lângă butoaiele cele mari și, luându-le la rând, bău de stinse, până ce începură a-l durea șalele, nu alta… Nici nu trecuse bine ziua și secase vinul din toate butoaiele.

Prostilă se duse la curte și-i ceru din nou împăratului să-i dea fata de nevastă. Dar ți-ai găsit să i-o dea! Ședea cătrănit toată vremea și nu se putea hotărî în ruptul capului să-și mărite odrasla după un neisprăvit ca ăsta, căruia toată lumea îi zicea Prostilă. Și ca să scape de el, îl mai puse la o încercare. Cică trebuia să găsească un om care să fie-n stare să mănânce un munte de pâine… Prostilă nu stătu multă vreme pe gânduri, ci porni imediat la drum. Când ajunse în pădure, în același loc unde doborâse copacul, zări un om cu o mutră tare necăjită, care-și tot strângea cureaua peste burtă, văicărindu-se întruna:

– Vai de măiculița mea, am înfulecat un cuptor întreg de pâine, da’ ce-mi poate ajunge doar un cuptoraș când sunt lihnit de foame?! Prin burtă-mi fluieră vântul și trebuie să-mi strâng tot mereu cureaua ca să nu cad de-a-n picioarelea!

Auzind acestea, Prostilă se bucură tare mult și-i zise:

– Mă, frate-miu, hai de te scoală și vino cu mine, c-o să-ți dau să mănânci până te-i ghiftui!

Ajunseră ei în cetatea împărătească și ce să vezi acolo: din făina care fusese strânsă în întreaga împărăție, împăratul dăduse poruncă să se facă un munte uriaș de pâine.

Pădurețul cel hămesit de foame se așeză la poalele muntelui de pâine și începu să înfulece din el, de parcă se băteau turcii la gura lui. Într-o singură zi n-avu ce alege din muntele de pâine; și când se lăsă seara, nu mai rămăsese din el nici măcar o fărâmiță…

Dacă văzu asta Prostilă, îi ceru pentru a treia oară împăratului să-i dea fata de nevastă, dar acesta căută și de astă dată să umble cu fofârlica, doar-doar o scăpa de el.

Și, în cuvinte mieroase, îl îndemnă să-i aducă la curte o corabie care să fie așa de năzdrăvană, încât să plutească și pe apă, și pe uscat.

– Când te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, îi mai zise el, voind să dea vorbelor un anume înțeles, să știi că nu voi mai avea nici o pricină de împotrivire și ți-oi da fata de nevastă, pe loc.

Prostilă porni iar în pădure spre locul cu pricina și aici îl găsi pe omulețul cel bătrân și cărunt pe care-l ospătase din puținele lui bucate. Și bătrânul, ascultându-i păsul, îi grăi astfel:

– Am mâncat și am băut și acu’ o să-ți dau și corabia! Acestea toate ți s-au cuvenit pe drept, fiindcă n-am putut să-ți uit bunătatea și mila pe care mi-ai arătat-o la nevoie.

Și omulețul cel bătrân și cărunt îi dărui corabia năzdrăvană, care, pasămite, plutea și pe apă, și pe uscat. În clipa când Prostilă i-o aduse peșcheș împăratului, acesta nu mai avu ce să zică, vezi bine că i se duseseră pe apa sâmbetei toate șiretlicurile… și-i dădu fata de nevastă.

Și se făcu o nuntă ca-n povești; iar după moartea împăratului, Prostilă urcă în scaunul domnesc și trăi în fericire, până la adânci bătrâneți, alături de nevasta lui.

Top