OYASUTE YAMA

*Poveste populară orientală

A fost odată un fecior din cale-afară de iubitor şi devotat tatălui său, pe care îl chema Oyasute Yama. În acele timpuri se spune ca ar fi existat o lege care obliga pe copii să ducă în munţi pe bătrânii ce nu mai puteau munci.

Tatăl feciorului cu pricina ajunsese atât de bătrân, încât nu mai putea munci. Sosise timpul abandonării lui şi feciorul îl luă în cârcă şi porni cu el spre inima munţilor. În timp ce-şi ducea părintele în spinare, bătrânul tată, care-şi iubea şi el copilul din tot sufletul, rupea crengi de copaci şi le arunca ba ici, ba colo, ca nu cumva dragul său fiu să rătăcească drumul la întoarcere.

Ajunşi în creierul muntelui, fiul strânse un maldăr de frunze uscate şi-şi aşeză tatăl în vârful lor, apoi spuse oftând:
– Şi acum, dragul meu tată, trebuie să ne despărţim.
Bătrânul tată rupse o ramură dintr-un copac şi, arătând-o fiului iubit, zise:
– Copile drag, ca să nu te rătăceşti, am presărat ramuri ca aceasta pe unde am trecut. Ele îţi vor arăta drumul până acasa. Şi acum, rîmâi cu bine, fiu iubit!

Emoţionat până la lacrimi de dragostea tatălui său, fiul nu se îndură să-şi abandoneze părintele. Îl luă din nou în spinare şi se întoarse cu el acasă.

Dacă fapta aceasta ar fi ajuns la uechile împăratului, atât tatăl, cât şi fiul, ar fi fost aspru pedepsiţi. Dar fiul săpă o groapă în fundul curţii şi îşi ascunse tatăl acolo. În fiecare zi, el îi ducea de mâncare în tainiţă, iar atunci când făcea rost de bucate mai alese, nu se atingea de ele până nu-i ducea părintelui său.

Într-o zi, împăratul dădu poruncă în ţară să i se facă o frânghie de cenuşă. Supuşii săi se străduiră zi şi noapte să facă frânghia comandată, dar în zadar.

Cererea împăratului ajungând şi la urechile bătrânului, acesta îi spuse fiului său:
– Încolăceşte o frânghie pe un fund de lemn şi dă-i foc.
Fiul ascultă de povaţa tatălui şi obţinu, într-adevăr o funie de cenuşă. Bucuros, se prezentă numaidecât cu ea în faţa împăratului şi fu răsplătit pentru iscusinţa sa.

La scurt timp după aceea, împăratul îl chemă din nou pe tânăr ţi-i dădu un ţăruş din lemn, astfel tăiat încât arăta la fel la ambele capete şi-i ceru să-i arate unde e vârful şi unde e rădăcina. Băiatul luă ţăruşul acasă şi ceru din nou părerea bătrânului său tată.
– Pune şăruşul în apă, îl sfătui bătrânul. Capătul care va încerca să iasă din apă, va fi vârful, iar cel ce se va afunda în apă va fi rădăcina.

Tânărul făcu întocmai cum îl învăţă bătrânul său tată şi anunţă rezultatul înaltului împărat. Impresionat de inteligenţa lui, împăratul îl răsplăti şi mai darnic pe tânăr..

Dar împăratul veni în curând cu o a treia problemă şi mai dificilă decât celelalte două. El porunci tânărului să construiască o tobă care să scoată sunete fără a fi lovită.

Băiatul îşi consultă din nou tatăl.
– Nimic mai uşor, fătul meu, zise bătrânul. Du-te şi cumpără o piele potrivit de mare. Apoi mergi la munte şi fă rost de un stup.

Şi el procedă întocmai cum îl învăţă tatăl său, iar bătrânul croi din piele o tobă, iar înăuntru instală roiul de albine.
– Iată toba, fiule,. Înfăţişează-te cu ea în faţa înălţimii sale.

Feciorul luă imediat drumul spre palatul împăratului. Iar când acesta atinse toba, albinele din interior, tulburate fără veste, începură să zumzăie de vibra membrana tobei ca lovită de sute de ciocane. Nu exista nici o îndoială: toba cânta de la sine.

Lăudându-l pe băiat pentru soluţiile înţelepte date celor trei dificile întrebări ale lui, împăratul îl întrebă în cele din urmă cum a reuşit să se descurce atât de bine.
– Fiind prea tânăr şi având puţină experienţă, răspunse flăcăul, n-am reuşit să rezolv niciuna dintre probleme. Soluţiile le-am aflat de la tatăl meu, om bătrân cu experienţă bogată…
Şi pentru că spusese destule, tânărul se hotărî să fie cinstit până la capăt:
– Nu m-am încumetat să-mi abandonez părintele în munţi, luminăţia-ta. L-am ascuns în fundul grădinii…

Impresionat de povestea fiului iubitor, dar şi de înţelepciunea părintelui său, împăratul zise:
-N-aş fi bănuit că bătrânii sunt atât de înţelepţi şi de folositori. De acun încolo, nimeni să nu-şi mai abandoneze părinţii neputincioşi în munţi.

De atunci se spune că vârstnicii au trăit împreună cu fiii lor până la adânci bătrâneţi.

Top