PRINȚUL FERICIT

*Poveste de Oscar Wilde

Sus, pe o columnă înaltă, stătea, privind peste cetate, statuia Prinţului Fericit. Era acoperită de foiţe de aur, ochii erau două safire luminoase, iar în mânerul spadei avea un rubin.
Un Rândunel, ce zbura spre calda Ţară a Egiptului, îşi făcuse culcuş de odihnă la picioarele statuii. Într-o seară, pe când se pregătea de culcare, Rândunelul a simţit două picături de apă stropindu-i trupuşorul. Ochii Prinţului înotau în lacrimi.
– De ce plângi?
– Pe vremea când eram în viaţă şi aveam inimă de om nu plângeam. Stăteam închis în palat şi nu ştiam ce este dincolo de ziduri. Acum văd toată hidoşenia şi amărăciunea din cetate. Într-o căsuţă văd o femeie cu un copil bolnav. Rândunelule, du-i femeii rubinul meu!
Şi Rândunelul a dus rubinul.
– Ai făcut o faptă bună, Rândunelule! Acum te rog să duci unuldin ochii mei de safir studentului pe care-l văd în mansarda lui, chinuit de foame şi de frig!
Şi Rândunelul a dus safirul.
– În piaţă văd o fetiţă care vinde chibrituri. Le-a scăpat în noroi şi acum plânge. Taică-său o va bate dacă nu duce bani acasă. Mergi şi dă-i celălalt ochi al meu.
– Eşti orb acum, Prinţule! O să rămân cu tine mereu. Nu mai plec!
Prinţul i-a mai cerut apoi să ducă foiţele de aur care-l înveleau oamenilor săraci. Iar prietenul lui, Rândunelul, aşa a făcut.
Apoi a venit zăpada şi după zăpadă îngheţul. Bietul Rândunel abia mai avu putere să zboare încă o dată sus, pe umărul Prinţului. L-a sărutat pe obrajii lipsiţi acum de strălucirea safirelor din ochi şi s-a prăbuşit mort la picioarele lui.
Cât despre Prinţ, când primarul şi consilierii au văzut că statuia nu mai era frumoasă, au hotărât să o dărâme.

Top