GRIVEI

*Povestire de Emil Gârleanu

E bătrân. înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturor. De când s-a şi îmbolnăvit nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit, şi-a păzit-o. In nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului… Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată… Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!
Insă vremea trece, viaţa cu ea. Şi-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi, fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câini, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui – mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apuca fiorii; spasmele îi descleştau fălcile şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi care îi lunecau pe bot, şi parcă-l ardeau. Si-n urmă înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări de unde-i răspundea ecoul ca un alt câine care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.
Şi toţi ai casei care treceau pe lângă el îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi, în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blânzi,,şterşi de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuţi.
înţelegea şi aştepta să-i vină ceasul.
într-o dimineaţă şi-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ţinând ceva ce sclipi la o întorsătură, în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adâncă pentru stăpânul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă şi, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî şi, când ajunse, îi linse picioarele ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolăcit, aşteptă. Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?… Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.
Şi astăzi simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. îşi adună toate puterile, apoi ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărta cât putu mai repede, ieşi din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiş şi, acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Şi-ncă unul – cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun.
Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câine care-l chema din depărtări.

 

Top