DEGEȚICA

*Basm de Hans Christian Andersen

A fost odată ca niciodată o femeie singură şi sărmană, care îşi dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia îi spuse păsul ei. Zâna îi dădu un bob de orz, povăţuind-o:

– Acesta nu e orz adevărat, din cel care creşte pe câmp şi îl mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori şi ai răbdare. Vei vedea că dorinţa ta se va îndeplini în scurtă vreme.

– Îţi multumesc din suflet! zise femeia şi de cum se întoarse acasă îşi şi sădi bobul de orz într-un ghiveci, întocmai cum o povăţuise zâna.

Nu trecu mult şi din pământ răsări o floare mare şi foarte frumoasă, care semăna cu o lalea îmbobocită.

– Ce floare minunată! gândi femeia, sărutându-i petalele. Şi chiar în acea clipă floarea se deschise, foşnind încetişor. Acum se vede bine că aceasta nu era o lalea adevărată!

Înăuntrul florii fermecate femeia văzu o fetiţă mică, mică de tot şi neasemuit de drăgălaşă. Pentru că micuţa era numai cât degetul cel mic de înaltă, primi numele de Degeţica. Femeia îi pregăti un leagăn pe măsura ei, dintr-o coajă de nucă frumos lustruită, îi puse petale de viorele în loc de saltele şi o înveli cu o petală de trandafir.

Micuţa dormea în timpul nopţii, iar ziua se juca pe masă, unde mămica ei aşezase o farfurie cu apă înconjurată de-o cunună de flori. În farfurie plutea o frunză mare de trandafir, pe care Degeţica putea să stea şi să se plimbe nestingherită dintr-o margine într-alta, servindu-se de două fire albe de păr de cal, ce îi ţineau loc de vâsle.

Nu se putea închipui ceva mai drăgălaş decât fetiţa asta! Pe lângă faptul că era nepus de frumoasă, mai era şi foarte talentată pe deasupra.

Degeţica ştia să cânte, aveau un glas aşa de dulce, cum nu se mai auzise pe faţa pământului.
Într-o noapte însă, pe când mititica dormea dusă, învelită cu plăpumioara ei din petală de trandafir, o broască urâtă intră în odaia şi se apropie de pătuţul ei.

– Ce frumuşică soţie ar fi micuţa aceasta pentru băiatul meu! gândi, în sinea ei, urâţenia.

Acestea fiind zise, broasca înşfăcă numaidecât coaja de nucă şi ieşi pe fereastră, ducând-o şi pe Degeţica cu ea în grădină. Pe acolo curgea un pârâu care trecea pe lângă o mlaştină, unde locuia broasca cea urâtă, împreună cu fiul ei. Broscoiul era slut şi murdar şi semăna leit-poleit cu mama lui.

– Oac! Oac! prinse el a striga, de îndată ce o zări pe drăgălaşa făptură în pătuţul ei din coajă de nucă.

– Nu vorbi atât de tare! îl mustră mama-broască. Ai s-o trezeşti! Şi poate să ne scape, că e uşoară ca un fulg de nea! S-o punem mai bine pe o frunză lată de nufăr, în mijlocul apei. Va sta acolo ca pe un ostrov şi nu are să mai poată fugi. În vremea asta, noi vom găti în fundul bălţii odaia cea mare, care va fi locuinţa voastră.

Apoi broasca sări în apă şi porni să aleagă o frunză mare de nufăr, o prinse de mal şi aşeză pe ea coaja de nucă în care dormea Degeţica.

Când se trezi biata fetiţă şi văzu unde se afla – de jur-împrejur era numai apă! – începu să plângă în hohote. Cum să se mai întoarcă pe uscat?

Broasca, după ce împodobi odaia din fundul iazului cu papură şi floricele galbene, veni cu odorul ei să ia pătuţul micuţei şi să-l ducă-n odaia gata pregătită. Mama-broască se înclină înaintea fetiţei, zicându-i:

– Dă-mi voie să ţi-l prezint pe fiul meu şi viitorul tău soţ! orăcăi pocitania. V-am pregătit o locuinţă de toată frumusețea în fundul bălţii.

– Oac! Oac! întări şi fiul. Apoi luară coaja de nucă şi se îndepărtară, promiţând să se întoarcă în scurtă vreme şi după Degeţica. Biata fetiţă, rămasă singurică pe frunza ei verde, începu să plângă şi mai abitir, gândindu-se la broscoiul cel urât şi la soarta ce o aştepta alături de dânsul.

Peştișorii din râu însă, auzindu-i plânsul şi văzând cât era de frumuşică, socotiră că ar fi o mare nenorocire pentru dânsa să-l ia de soţ pe fiul broaştei. „Nunta asta nu trebuie să se facă!” gândiră ei numaidecât, după care se apucară să taie cu dinţişorii codiţa frunzei. După multă trudă, acesta se desprinse, ducând-o pe Degetica departe, de-a lungul râului, astfel încât broaştele nu o mai putură ajunge.

Pe când mergea ea aşa, un fluturaş alb începu să zboare în jurul ei. Până la urmă acesta se aşeză pe frunză, nemaiputându-şi lua ochii de la aşa minune.

Degeţica, veselă că de acum scăpase de broaşte, se bucura de frumuseţea locului şi de priveliştea apei ce strălucea ca aurul în bătaia soarelui. Îşi luă cingătoarea, legă cu un capăt aripa fluturaşului, iar cu celălalt frunza, şi astfel putu înainta mult mai repede.

Dar iată că tocmai atunci se întâmplă să treacă pe acolo un cărăbuş. Acesta de îndată ce o văzu pe Degeţica, o înhăţă şi zbură cu ea până în vârful unui copac. În vremea asta frunza de nufăr aluneca înainte pe râu, purtată de fluturaşul care nu se mai putea desprinde de dânsa.

Degeţica, deşi era cuprinsă de spaimă pentru că acum se afla în vârful unui copac, nu se gândea decât la fluturaşul alb pe care îl legase de frunză. Îi era teamă că o să moară de foame, dacă nu îl va desface nimeni. Cărăbuşului însă puţin îi păsa de toate astea. El o aşeză pe micuţă pe cea mai mare frunză din copac şi o ospătă cu sucul florilor. Şi, cu toate că ea nu semăna deloc cu o cărăbușă, îi lăudă foarte mult frumuseţea.

În curând, toţi cărăbuşii din copac veniră s-o vadă. Fetele cărăbuşilor însă, văzând-o, îşi mişcară antenele zicând:

– Ce urâţenie! zise prima cărăbuşă. Nu are decât două picioare!

– Nu are nici antene, adaugă alta. E slabă, subţire şi seamănă cu omul. Oh! Cât de urâtă poate fi!

Degeţica era de bună seamă fermecătoare! Dar tot ascultând cusururile pe ce i le născoceau, cărăbuşului n-o mai găsi pe Degeţica la fel de încântătoare ca la început, şi nu mai vru s-o ţină. Aşa că o dădu jos din copac şi o aşeză pe o floare de cicoare.

Degeţica începu să plângă cu sughiţuri, atât era de supărată că fusese izgonită de cărăbuşi pentru urâţenia ei. Doar ea era atât de frumoasă!

Rămasă singurică în pădure, îşi petrecu acolo toată vara. Îşi împleti un pătuţ din firicele de paie şi îl anină sub o frunză de brusture, ca să fie ferită de ploaie. Se hrănea cu sucul florilor, iar setea şi-o alina bând roua ce cădea dimineaţa pe frunze.

Aşa trecură şi vara, şi toamna. Dar iată că sosi iarna, cu frig şi cu zăpadă multă. Toate păsărelele care până nu demult o desfătaseră cu cântecele lor, plecară în ţările calde, iar copacii nu mai aveau nici frunze, nici flori. Până şi frunza de brusture care o adăpostise până atunci se răsuci şi se uscă. Într-o noapte, începu să ningă cu fulgi mari. Fiecare fulg ce cădea asupra fetiţei era pentru ea ca o lopată de zăpadă. Se învelise, biata, cu o frunză uscată. Dar ce căldura să-i ţină acea amărâtă de frunză? Degeţica fu la un pas să moară de frig!
Tot mişcându-se încoace şi încolo, ca să nu îngheţe de frig, micuţa ajunse zgribulită de tot în vizuina unui şoarece de câmp. Acesta era tare bătrân, dar avea o locuinţă călduroasă şi încăpătoare. Avea cămări pline cu grăunţe de tot felul, o bucătărie şi o sufragerie frumoasă. Degeţica veni la uşa lui şi îl rugă să îi dea şi ei un bob de grâu, că de două zile nu mâncase nimic.

– Sărăcuţa de tine, zise şoarecele, care avea o inima bună. Vino de mănâncă şi tu cu mine în odaie.

Şoarecele o îndrăgi pe dată pe Degeţica şi îi zise:

– Îţi dau voie să stai toată iarna aici, dacă promiţi să-mi ţii mereu odaia curata şi să-mi spui poveşti frumoase. Mă prăpădesc după ele!

Degeţica primi cu bucurie învoiala şi multă vreme nu avu de ce să se plângă.

– O să avem musafiri, îi spuse într-o bună zi şoarecele. Vecinul meu are obicei să vină să stea la mine o dată pe săptămână. El e mult mai bogat decât mine. Are odăi mari şi poartă o blană frumoasă, de catifea neagră.

Dacă ar vrea să te ia de soţie, ai fi cu siguranţă foarte fericită, îi spuse şoarecele de câmp. Să nu uiţi să îi spui şi lui frumoasele tale poveşti!

Degeţica însă nu prea avea poftă să se mărite cu vecinul cel bogat, care nu era decât un şobol. Dar atunci când acesta veni în vizită, dichisit cu blăniţa lui de catifea neagra, lucioasă, Degeţica se purtă cuviincios. Mai întâi, se luară cu vorba despre bogăţiile şi despre învăţătura şobolului, dar fetiţei nu îi plăcu defel că acesta vorbea de rău soarele şi florile pe care oricum el nu le văzuse niciodată. Degeţica îi cântă o sumedenie de cântecele, iar şobolul fu fermecat de glasul micuţei. Cu toate acestea şobolul nu hotărî nimic în privinţa nunţii, fiindcă era nespus de chibzuit din fire.

Ca să le facă o plăcere fetiţei şi şoricelului de câmp, şobolul îi pofti să se plimbe printr-o hrubă lungă pe care acesta o săpase de curând sub pământ, între cele două locuinţe. Şi cum se plimbară ei aşa, dădură la un moment dat peste o rândunică moartă. Pasărea era îngheţată de frig şi stătea chircită, cu capul şi picioarele ascunse sub pene.

Văzând-o, Degeţica fu nespus de mâhnită. Ea iubea tare mult păsărele care o înveseliseră toată vara cu cântecele lor. Dar şobolul împinse cu laba rândunica, zicând:

– N-o să mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire să te naşti pasăre! Slavă Domnului că niciunul dintre neamurile mele n-o să aibă o soartă atât de cruntă. O astfel de făptură n-are altă avere decât acelaşi şi acelaşi “cirip, cirip!”, iar când vine iarna moare de foame.

– Cuminte grăieşti! răspunse bătrânul şoarece de câmp. Când te gândeşti că sunt atâţia care se laudă întruna că ştiu să cânte…

Degeţica nu spuse nimic, dar când şoarecele de câmp şi şobolul se întoarseră cu spatele, se aplecă încetişor asupra păsării şi îi sărută ochii închişi.

– Poate că tu erai aceea care cânta aşa de drăguţ pentru mine astă vară! se gândi fata. Biata de tine!

Degeţica îşi rezemă capul de inimioara rândunicii. Dar, deodată, se sculă speriată. Fetiţa simţise o mişcare uşoară, inima rândunicii începuse să bată. Se pare că aceasta nu fusese moartă, ci doar amorţită de frig, iar căldura din tunelurile subterane o reînviase.

Degeţica tremura încă de spaimă; pe lângă ea, care nu era mai înaltă decât degetul cel mic, rândunica părea un uriaş. Totuşi, Degeţica nu îşi pierdu cumpătul, ci o înveli cu o frunză de mentă, ca să o ferească de frig.

– Îţi mulţumesc că m-ai încălzit, copilă drăgălaşă! zise rândunica. Peste puţin timp am să capăt din nou puteri şi am să zbor departe, spre soare.

– E frig tare afară, ninge! răspunse Degeţica. Mai stai în patul tău, voi avea eu grijă de tine.

Apoi îi aduse apă într-o frunzişoară. Păsărica o bău şi îi povesti cum rupându-şi o aripă într-un tufiş de mărăcini, nu s-a mai putut ţine după celelalte păsări în zborul lor spre ţările calde.

Degeţica îngriji cu multă dragoste rândunica toată iarna, fără ştirea şoarecelui şi a sobolului. Când sosi primăvara însă, şi soarele prinse din nou a încălzi pământul, rândunica îşi luă ziua bună de la fetiţă, întrebând-o dacă nu vrea să călătorească alături de ea, până departe, în pădurea verde.

– Nu pot, îi răspunse amărâtă Degeţica. I-am promis şoarecelui de câmp că rămân să-l slujesc. Aşa ne-a fost învoiala la începutul iernii, când el m-a salvat pe mine de la îngheţ.

– Adio atunci, drăgălaşa mea copilă! răspunse rândunica, luându-şi zborul spre soare. Degeţica o privi zburând, cu lacrimi în ochi. Îi era atât de dragă pasărea asta!
– Cirip! cirip! mai zise încă o dată rândunica, după care dispăru în zare.

Degeţica era foarte mâhnită pentru că ei nu îi era îngăduit să se bucure de căldura şi de lumina soarelui. Trecu vara, apoi veni toamna.

– Peste patru săptămâni facem nunta! o anunţă vesel şoarecele de câmp, de îndată ce şobolul se învoi să facă nunta. Dar biata fetiţă începu din nou să plângă. Ea nu voia deloc să se mărite cu ursuzul de şobol!

– Ce prostie! strigă şoarecele de câmp. Te poftesc să nu mai fii atât de încăpăţânată! Ar trebui să te simţi foarte mândră că te ia de soţie un domn atât de distins, care poartă o blană de catifea neagră, cum nici împărăteasa nu are. Mai bine i-ai mulţumii lui Dumnezeu că vei găsi oricând o bucătărie şi o pivniţă plină cu de toate.

Dar iată că sosi şi ziua nunţii. Şobolul se înfăţişă s-o ia pe Degeţica şi s-o ducă sub pământ, unde plănuia s-o ascundă pentru totdeauna de lumina soarelui, fiindcă el unul nu-l putea suferi.

– Rămâni cu bine, soare frumos! zise Degeţica cu un aer mâhnit, ridicând mânuţele în sus, rămâi cu bine! Că eu sunt osândită să trăiesc de-acum înainte în întuneric, lipsită de razele tale.

Apoi facu câţiva paşi afară din căsuţă.

– Adio, adio! zise Degeţica, sărutând o floricica roşie. Dacă o vei vedea vreodată pe rândunica mea, să îi spui că mă gândesc la ea.

– Cirip! Cirip! auzi ea cântând lângă dânsa.

Rândunica şi Degeţica se reîntâlniră. Fetiţa îi povesti numaidecât toate chinurile prin care trecuse de când şoarecele de câmp hotărâse să se mărite cu şobolul. În timp ce povestea, ochii Degeţicăi se umplură de lacrimi amare.

– Vine iarna iar, zise rândunica, eu trebuie să plec în ţările calde. N-ai vrea să vii cu mine? Te vei urca pe spinarea mea, te vei prinde cu cingătoarea şi vom zbura departe de urâciosul şobol, şi de locuinţa lui întunecoasă. Vom ajunge dincolo de munţi, în împărăţia soarelui, acolo unde vara şi florile nu trec niciodată. Haide, vino cu mine scumpă fetiţă, tu care mi-ai scăpat viaţa când zăceam în întuneric, pe jumătate moartă de frig.

Degeţica se urcă în spinarea rândunicii şi astfel trecură împreună munţii înalţi, cu piscurile lor acoperite de zăpadă. Şi ajunseră într-o ţară caldă, unde viţa de vie creşte pe marginea şanţurilor, unde cresc păduri întregi de lămâi şi de portocali, unde flori nemaivăzute răspândeau cele mai dulci miresme, iar copiii se jucau cu fluturi mari pestriţi.

Rândunica se opri pe marginea unui lac albastru, lângă un palat de marmură, înconjurat de coloane mari ce sprijineau bolţi de viţă de vie. Pe sub streaşină erau nenumărate cuiburi.

Unul din aceste cuiburi era al rândunicii.

– Iată şi locuinţa mea! zise pasărea. Tu însă nu ai să poţi sta aici. Alege-ţi o floare care-ţi va plăcea, iar eu te voi aşeza acolo. Mă voi îngriji să nu-ţi lipsească nimic.

– Cu bucurie! răspunse Degeţica, bătând din mânuţele ei mici şi delicate.
Fetiţa era uluită de toate frumuseţile ce o înconjurau! Ceva însă o miră pe fetiţă mai presus de toate: un omuleț mic de tot, alb şi străveziu ca sticla, care stătea pe o floare înaltă cât degetul. Degeţica văzu că omuleţul purta pe creştet o coroană de aur, iar pe umeri avea o pereche de aripi de toată frumuseţea. Acesta era Duhul florilor! Şi fiecare dintre florile din acea grădină minunată era locuinţa unei perechi de asemenea mici făpturi cu chip omenesc. Iar el, era Domn peste întreg acest popor.

– Doamne, ce frumos e! zise încet Degeţica rândunicii.

Prinţul o văzu şi el pe Degeţica şi i se păru cea mai frumoasă fiinţă din lume. Aşa că nu stătu prea mult pe gânduri şi punându-i coroana pe cap, o întrebă cum o cheamă şi dacă vrea să fie soţia lui.

Şi ce soţ era acesta pe lângă fiul broaştei ori pe lângă şobolul cu blană de catifea neagră! Primind să fie soţia lui, Degeţica deveni pe dată Zâna florilor! Nimic n-o bucura mai mult pe micuţă decât perechea de aripi străvezii primite în dar de la o gâză.

– De-acum înainte, n-o să te mai cheme Degeţica, îi zise Duhul florilor: noi îţi vom zice Maia.

– Adio, adio! zise rândunica luându-şi zborul spre Danemarca. Acolo îşi regăsi de îndată vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta şi care îi aştepta reîntoarcerea.

„Cirip! Cirip!” începu rândunica. Şi astfel, povestitorul află peripeţiile prin care trecuse micuţa Degeţica.

 

Top