BABA DOCHIA

*Basm românesc

Se spune că, demult, demult de tot, trăia o babă pe numele ei Baba Dochia. Baba asta avea un băiat frumos, frumos de și soarele se oprea în loc și zâmbea când îl vedea. Băiatul, pe numele lui Dragobete, frânsese multe inimi, însă i-a fost sortit să se îndrăgostească până peste cap de o fată tânără și frumoasă ca primăvara. Dar nu a fost de ajuns frumusețea fetei ca să i se înmoaie inima babei.

Ca să se răzbune pe frumusețea și cumințenia fetei, baba Dochia a trimis-o în toiul iernii la râu, cu un ghem de lână neagră, și i-a zis: „Să vii acasa doar când ai spălat lâna asta, de s-a făcut albă”. Plângând, fata a mers la râu și a spălat lâna iar și iar, dar din neagră se făcea parcă și mai neagră. Cu mâinile însângerate și cu lacrimi pe față, tânăra fată s-a rugat la Domnul să o ajute. Și iată că bunul Dumnezeu i-a apărut în cale printr-un înger și i-a dat o floare roșie și i-a zis să spele lâna cu ea. A pus fata floarea în apă și să vezi minune: Lâna s-a făcut albă ca spuma laptelui!

Ajunsă acasă, fata a povestit cu bucurie de tânarul care i-a ieșit în cale și i-a dat floarea roșie. Mărțișor i-a zis ea, neștiind că se întâlnise cu un înger.

Cătrănită tare, Baba Dochia a plecat cu oile la munte, crezând că floarea roșie pe care tânărul o culesese din munte fusese semn de primăvară. A plecat Baba cu douăsprezece cojoace pe ea. Cum a început urcușul, începu a i se face cald. A aruncat primul cojoc și a mers mai departe. Dar drumul era greu, iar babei i se făcea din ce în ce mai cald. Soarele bătea și vânticelul cald îi șoptea parcă Babei Dochia să arunce, unul câte unul, cojoacele. Când baba rămase doar cu cămeșa pe ea, iată că vremea se schimbă dintr-o dată și nori negri vestitori de furtună se adunară pe cer. Porniră un viscol și o ninsoare ca în toiul iernii, iar Baba Dochia cu oile sale se făcură, pe dată, stană de piatră.

Top