BUNICUL ȘI NEPOTUL

* Poveste de Frații Grimm

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Și, de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise și-i tremurau genunchii la orice mișcare. Când ședea la masă să mănânce, abia mai putea să țină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură. Și, văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul și noră-sa se umplură de scârbă. Nu-l mai așezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colț, lângă vatră.

Și, din ziua aceea, îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, și nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate și ochii-i lăcrimau de amărăciune.

Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos și se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui și nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte un oftat adânc.

„Asta e prea de tot!…” își spuseră, în sinea lor, bărbatul și nevasta. Și-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluțe. Bietul bătrân trebui să mănânce, de aici înainte, doar din strachina de lemn.

Și iată că, odată, înspre seară, cum ședeau cu toții în odaie, nepoțelul – să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anișori – începu a-și face de joacă cu niște scândurele.

– Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.
– Fac și eu o covățică – îi răspunse copilașul – din care să mănânce tata și mama, când n-or mai fiîn putere, ca bunicu’!…

Amândoi părinții cătară mult timp unul la altul și, de amar și de rușine, îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se așeze la masa lor și, din ziua aceea, mâncară iarăși cu toții împreună. Și dacă, din când în când, se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mâncare, nu-l mai lua nimeni la rost…

Top