RALUCA VAN STADEN DEPISTEAZĂ CANCERUL ÎN ȘASE MINUTE

Dacă n-ar fi fost chimia, ar fi fost muzica. Dar, spre binele nostru, a fost chimia! Astfel, Raluca van Staden a reușit să inventeze un senzor care poate depista cancerul, în șase minute. Această inovație poate schimba definitiv istoria medicinei mondiale!

ioanavanstaden(1)

EVELINE PĂUNA: Apăreţi rar. Ce se întâmplă? Declinaţi invitaţiile din partea mass-media sau nu vă mai invită românii la televiziune, aşa cum s-a întâmplat după succesul fulminant de la Geneva.
RALUCA van STADEN:
Bineînţeles că, după întoarcerea de la Geneva, am fost într-un fel monopolizată în următoarele două luni de tot ce era media şi a fost un lucru pe care l-am apreciat foarte, foarte mult. Este firesc ca lumea să se uite şi la alţi oameni, la alte lucruri frumoase care apar după mine. Actualitatea asta înseamnă, de fapt. Deci nu este nici o supărare că nu apar atât de des. Pentru mine e un fel de bucurie şi de relaxare pentru că sunt la început cu alte proiecte şi am timp mai mult pentru laborator şi pentru studenţi. Şi asta îmi place foarte mult.
E.P.: Până să obţineţi acest premiu fascinant, cum era relația cu presa? Veneau reprezentanţii mass-media să se intereseze de ce se întămplă cu cercetarea în România, în ce stadiu s-a ajuns din acest punct de vedere ?
R.V.S.:
Când am luat premiul, în 2009, primul premiu la Geneva, am avut un interviu foarte frumos la Radio România Actualităţi, ca un început aici în România. Primul interviu acordat a fost la liceu. În clasa a XI-a, când am luat un premiu la o sesiune de comunicări ale elevilor. Deci, cred că presa se interesează şi de aceste lucruri. Mi-ar face mare plăcere să aud că din ce în ce mai mulţi cercetători vor fi mediatizaţi, cel puţin aşa cum am fost eu.
E.P.: Pentru că aţi amintit de premiul acela din clasa a XI-a, vreau să vă întreb cum era în familia dumneavoastră. Aş vrea să ne întoarcem în timp şi să povestim despre acest lucru. Ştiu că v-aţi născut pe 16 iulie 1969 la Câmpulung. Mama – profesoară de limba română, tatăl – profesor de chimie. Nu aţi fost un copil bogat…
R.V.S.:
Am fost un copil bogat sufleteşte şi crescut cu foarte multă dragoste. Au fost, mai întâi, înclinaţii spre muzică şi matematică. Am fost dată de părinţi la balet, pentru că îmi plăcea foarte mult să dansez, înainte să încep şcoala generală. Am dat admiterea inslusiv la şcoala generală pentru că era o învăţătoare foarte bună la cere părinţii mei îşi doreau să ajung şi a trebuit să dau o probă de sport ca să fiu admisă în acea clasă, care era cu profil de sport. Pasiunile au rămas matematica şi muzica. Eram recitatoarea-surpriză a spectacolelor organizate de mama mea. Când am dat admitearea la muzică am fost rugată să spun o poezie şi am spus „pentru că este admitere la şcoala de muzică, m-am pregătit cu un cântec”. Comisia nu a avut de ales şi a trebuit să mă lase să cânt.
E.P.: Deci aţi avut începuturi artistice. Spuneţi-mi, părinţii, profesori fiind, ce şi-ar fi dorit să facă fiica lor – să fie artistă, sau să fie, mai de grabă, dascăl, sau un om aplecat spre cercetare?
R.V.S.:
Lor le-ar fi plăcut foarte mult ca eu să fiu medic, dar, din păcate, în acel moment, nu aveam aceste înclinaţii. Nu mă vedeam în stare să pot să lucrez cu sânge, cu pacienţi. Am spus că nu vreau să devin eu un pacient pentru cei care sunt în jur, mai bine altceva, altă meserie la care să pot să fac faţă.
E.P.: Asta spuneaţi atunci, în anii de început. Acum regretaţi că nu aţi mers spre medicină?
R.V.S.:
Nu regret absolut nimic, mi-a părut bine că am ales această cale şi se datorează tatălui meu. Am ales drumul chimiei, pentru că, practic, prima săptămână de şcoală, primele experimente, modul în care tata îşi ţinea orele, au fost decisive.
E.P.: Știu părinţii dumneavoastră că ați ajuns celebră? Îi aveţi alături?
R.V.S.:
Părinţii mei întotdeauna mi-au fost alături, întotdeauna m-au urmărit şi suntem o familie foarte unită. Mergeam la concursul de chimie şi la cel de pian, care erau unul după altul şi se întâmpla să iau la chimie premiul al doilea şi la muzică premiul întâi şi eram felicitată, dar nu ştim pentru care dintre ele.
E.P.: Aşadar… o formare complexă în familie. Ştiu că dumneavoastră aţi făcut facultatea la Bucureşti. Între1992 şi 1997 aţi fost preparator şi apoi asistent la Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii Bucureşti, la catedra de Chimie analitică. Cum aţi ajuns în Bucureşti din Câmpulung, când v-aţi hotărât să porniţi spre a cuceri Capitala?
R.V.S.:
Tatăl meu şi-ar fi dorit să merg la facultate la Cluj pentru că el a absolvit Facultatea de chimie la Cluj şi avea, bineînţeles, o atracţie pentru acel oraş. Dascălii pe care i-a avut şi chimia pe care a învăţat-o acolo se reflectă, după cum vedeţi, în elevi. Nu sunt singura elevă care a urmat un astfel de drum. Pentru că am vrut să fim mai aproape, am decis să dau admiterea la Bucureşti, la Facultatea de Chimie. Atunci am fost zece candidaţi pe loc.
E.P.: Şi aţi intrat printre primii?
R.V.S.:
Da, printre primii. Am fost a patra la secţia mea şi totul a mers foarte bine. Prima sesiune am terminat-o cu zece… am fost şefă de promoţie. Au fost doar două materii la care am luat nota nouă – desenul tehnic, un obiect pentru care nu am o înclinaţie deosebită şi filozofia, care a fost un curs prea lung şi cu prea multe lucruri. În acel moment aveam deja o a doua pasiune, pianul şi luam deja lecţii după prima sesiune.
E.P.: Rămânând la domeniul învăţământului superior, v-aţi fi dorit să aveţi o carieră de profesor universitar în Romania? Aveaţi toate şansele, aţi terminat şefă de promoţie…
R.V.S.:
Desigur am fost cadru universitar în România câţiva ani, am fost după aceea la Pretoria, în 1998 şi, între timp, mi-au testat şi această latură a educaţiei şi le-a plăcut cum a mers.
E.P.: Aţi plecat la Pretoria, în Africa… De ce nu aţi rămas în România?
R.V.S.:
Pentru că este foarte bine ca, după ce ţi-ai terminat doctoratul, să mergi şi într-un alt laborator şi să înveţi ceva nou.
E.P.: V-aţi dus cu gândul să reveniţi în România sau cu gândul de a rămâne acolo şi de a vă stabili un rost?
R.V.S.:
Niciodată nu m-am gândit că o să rămân acolo. Faptul că am acceptat un serviciu acolo a fost pentru că îmi plăcea foarte mult cum se desfăşurau lucrurile în acea Universitate.
E.P.: Dar de ce tocmai în Africa de Sud?
R.V.S.:
Nu ştiu, cred că a fost o soartă. Vizam anumite laboratoare din SUA, căştigasem o bursă de trei luni la Zürich. De fapt, era un premiu dat de un laborator internaţional şi am trecut prin cinci sau șase filtre, fără să am vreo problemă. Dar cred că a fost o soartă… să ajung în Africa de Sud şi nu-mi pare rău că s-a întâmplat aşa.
E.P.: A fost soarta şi pentru că acolo l-aţi întâlnit pe soţul dumneavoastră, Iacobus Frederih Van Staden. Cum a fost întâlnirea dintre dumneavoastră?
R.V.S.:
Practic, a fost mai întâi pe plan ştiinţific – aveam obiective comune, acelaşi mod de gândire, de lucru…
E.P.: Vă amintiţi la ce proiect lucraţi atunci?
R.V.S.:
Eram la un proiect legat de senzorii antiselectivi şi doream să arăt că şi aceşti senzori la care lucram eu puteau să facă faţă cu brio şi să fie mai buni decât alte metode care erau utilizate în mod practic, de ceva vreme în acel domeniu. Cei care lucrau aveau impresia că sunt cei mai buni şi rezultatele lor nu pot să fie depăşite vreodată. Îmi doream foarte mult să arăt că există o altă tehnică, mai simplă şi care poate să întreacă performanţele de până acum.
E.P.: Vorbiţi tot despre ştiinţă, însă nu aş vrea să ocoliţi întrebarea. Când aţi simţit că bărbatul acesta fermecător, cercetătorul cu aşa potenţial de afirmare vă va deveni soţ?
R.V.S.:
După câteve luni de stat acolo şi, practic, faptul că aveam acelaşi mod de lucru, aceleaşi sentimente faţă de multe alte lucruri din jurul nostru…
E.P.: V-aţi căsătorit acolo?
R.V.S.:
Da, acolo am făcut căsătoria civilă, iar căsătoria religioasă a fost în România.
E.P.: Dar, când aţi spus celor de acasă că v-aţi hotărât să vă căsătoriţi, că aţi găsit omul vieţii, ce au spus? S-au temut că veţi rămâne acolo? S-au temut că acest element din viaţa dumneavoastrăvă va rupe de România?
R.V.S.:
Nu, pentru că ştiau cum m-au crescut, nu conta unde locuiesc, cu cine mă căsătoresc.
E.P.: Soţul dumneavoastră ce naţionalitate are?
R.V.S.:
Este sud african.
E.P.: Când aţi hotărât să-l faceţi cetăţean român, să vă mutaţi cu familia în România?
R.V.S.:
A fost o hotărâre luată separat şi totuşi împreună, pentru că aveam aceleaşi gânduri, numai că nu le comunicam unul altuia. Într-o zi am stat de vorbă despre cum stau lucrurile şi de o parte şi de alta şi el a spus că ar vrea să ne mutăm în Europa şi singura ţară unde ar dori să mergem este România.
E.P.: Dar ştia ce greutăţi are sistemul din România, cu câte greutăţi se luptă cercetătorii în fiecare zi?
R.V.S.:
Greutăţi sunt peste tot, nimic nu se obţine atât de uşor. Și acolo aveam de aplicat pentru granturi, dacă voiam să obţinem bani pentru cercetare. Amândoi aveam o poziţie foarte bună, dar numai pe baza muncii. Munceam de dimineaţa până seara şi weekendurile şi fără zile de concediu.
E.P.: Aţi avut vreodată greutăţi în a spune că sunteţi româncă?
R.V.S.:
Nu, niciodată, şi am spus-o întotdeauna cu mândrie. Cetăţenia nu mi-a stat niciodată în cale pentru că şi în afară, în momentul când eşti bine pregătit şi stăpân pe ceea ce faci, aceasta este cartea de vizită.
E.P.: Aţi fost întotdeauna un cercetător în căutare de vârfuri, un om neliniştit în partea de ştiinţă… Totuşi, când aţi hotărât să vă luaţi la luptă cu cancerul şi să-l învingeţi? Când aţi declarat război cancerului prin aceşti senzori?
R.V.S.:
A fost o decizie de a lupta şi a găsi un dispozitiv, o soluţie , mai ales, pentru oamenii foarte săraci din Africa de Sud, pentru că sunt destui care nu-şi permit nici măcar să meargă din locul unde stau în primul oraş unde există o clinică, unde li s-ar face aceste analize gratis. Pentru aceşti oameni, care aveau mortalitatea foarte mare de Sida,tuberculoză, hepatita B, trebuiau create nişte dispozitive foarte ieftine şi care puteau să facă pe loc aceste analize şi eventual să le transmită prin wireless la cea mai apropiată clinică. Astfel, oamenii de la clinică să se deplaseze cu medicamente şi cu ce era nevoie acolo.
E.P.: În ce an se întâmpla?
R.V.S.:
În 1999-2000, când am aplicat împreună cu soţul meu la un proiect pe această temă şi am lucrat foarte mult pe aceste trei boli şi, într-o zi, am decis că şi cancerul poate să fie un subiect cu arie mult mai largă, pentru că nu este o boală specifică unei anumite ţări, este o boală cu care toate continentele se confruntă. Gândul a fost nu la o altă alternativă pentru detecţie când deja tumoarea este formată, ci pentru a găsi o metodă de analiză cât mai simplă, direct din proba de sânge, a unor biomarkeri la un nivel de detecţie atât de mic, de îndată ce apar în orice fluid biologic, fie că e sânge, salivă.
E.P.: Unele surse spun că de fapt v-a inspirat, în această descoperire, o lucrare de masterat pe care o coordonaţi. Aşa este?
R.V.S.:
Cu acea lucrare am început studiul unei noi clase de senzori şi pentru că eram în ţara diamantelor, ne-am propus să facem un nou senzor bazat pe pastă de diamant. A fost o mare îndrăzneală pentru că nu ştiam dacă merge sau nu, dar acel student a venit şi a spus „eu numai cu dumneavoastră vreau să fac masterul”. Era un bursier al Băncii Mondiale, un student venit din Eritreea cu o temă foarte bine conturată de analiză a orice era substanţă anorganică şi voia senzori de detecție. Eu, lucrând în domeniul senzorilor, am realizat că avea la dispoziţie doar un an şi nu credeam că vom fi în stare să publicăm o lucrare într-o revistă bine cotată. Trebuia să abordăm o nouă clasă de senzori.
E.P.: Când a fost gata acest proiect, când aţi avut certitudinea că funcţionează?
R.V.S.:
Practic, în Pretoria nu am ajuns prea departe , au fost bazele, dar foarte solide, care ne-au permis, când am venit în România şi ne-am apucat de lucru într-un laborator modernizat tot de noi, să lucrăm la proiectele naţionale. Am schimbat puţin direcţia şi am zis că senzorii clasici nu merg şi trebuie să fie o altă soluţie pe care trebuie s-o găsim în altă clasă de senzori care a fost mai puţin abordată. Am văzut ce semnale obţinem, cum se desfăşoară lucrurile şi atunci ne-am dat seama că problema este rezolvată.
EP: Spuneţi-mi… să zicem că avem un potenţial pacient în faţă… Cum aflăm dacă va avea cancer sau nu? Cum funcţionează senzorul dumneavoastră având în faţă un pacient?
R.V.S.:
Noi am spus că, practic, metoda pe care o propunem este un screening pentru că acesta este termenul corect. Va trebui să-i luăm o probă de sânge sau de salivă şi să vedem dacă acel biomarker specific tipului de cancer se regăseşte sau nu în proba biologică. Este o metodă care determină acel biomarker. În momentul în care avem un rezultat pozitiv, acel pacient trebuie să meargă la doctor şi acesta va decide dacă vrea să-i facă teste suplimentare pentru că sunt şi alţi compuşi biologigi în organism care-şi modifică concentraţiile sau raporturile. Medicul este cel care decide ce alte analize se fac corelate cu ceea ce am obţinut noi pentru a putea să pună diagnosticul corect.
E.P.: Iar dumneavoastră obţineţi acest prim diagnostic în șase minute?
R.V.S.:
Noi îl obţinem în șase minute per analiză, dar chimiştii analişti, profesioniştii vor să repetăm de două-trei ori analiza. Practic, pacientul cu totul, cu prelevarea probei de sânge până la obţinerea rezultatului nu stă mai multe de o jumătate de oră, ceea ce este totuşi bine.
E.P.: Dumneavoastră aţi primit Trofeul de Aur al Organizaţiei Mondiale pentru Proprietate Intelectuală, pentru „ cea mai bună femeie inventator” la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva. Sună foarte pompos… Cum aţi intrat in joc pentru acest premiu? După ce aţi avut rezultatul muncii dumneavoastră, cum l-aţi făcut cunoscut, cine a aflat primul de el şi cum s-a ajuns ca dumneavoastră să deveniţi o personalitate la nivel internaţional?
R.V.S.:
În primul rând, când am văzut ce clasă de senzori avem în mână, iniţial am brevetat-o, dar pentru alţi compuşi, după care a trebuit să ne alegem compuşii comerciali pe care trebuie să-i folosim şi am reconstruit alţi senzori. I-am testat pe soluţiile standard, apoi pe probe biologice. Primul lucru la care ne-am gândit a fost brevetarea, deci primii care au aflat sunt cei de la OSIM, care m-au sprijinit şi mă sprijină în continuare foarte mult. Apoi am participat la competiţii internaţionale organizate de Autoritatea Internaţională de Cercetare Ştiinţifică care, de asemenea, m-a sprijinit. Este o Comisie care selectează invenţiile, iar spaţiul de prezentare la Salon este asigurat de Autoritatea de Cercetare Ştiinţifică.
E.P.: Pentru sufletul dumneavoastră, care a fost cel mai important premiu din perioada aceasta?
R.V.S.:
Acesta a fost cel mai important premiu, dar toate au o valoare pentru mine.
E.P.: Să mai enumerăm câteva dintre ele.
R.V.S.:
La prima participare,în 2009 – Premiul Asociaţiilor Inventatorilor din Croaţia, o mare surpriză pentru mine pentru că eram o începătoare în ale Saloanelor de Inventică, un premiu în Polonia, la Moscova am început să prezint senzori pentru cancer, la Bruxelles o medalie de aur cu menţiunea specială… Toate erau o ascensiune şi a urmat premiul de la Geneva, încununarea.
E.P.: Văzând aceste premii, a existat un sponsor în România, o companie importantă care să vină la dumneavoastră şi să vă sprijine financiar pentru că avea încredere că puteţi schimba în bine, până la urmă, lumea aceasta în care trăim?
R.V.S.:
Au fost şi sunt anumiţi oameni pe care nu pot să-i divulg acum, există şi o companie internaţională, români care m-au contactat şi mi-au asigurat o sponsorizare ca să pot să mă deplasez.
E.P.: Fără a cere nimic în plus?
R.V.S.:
Fără a cere nimic, pentru că am obţinut un rezultat notabil.
E.P.: V-aţi gândit, la un moment dat, că puteţi deveni o vedetă în România?
R.V.S.:
Aceste gânduri nu le-am avut, nu am timp să mă gândesc la aşa ceva. Toată presa care a fost cu ochii pe mine m-a bucurat, mai ales pentru tinerii care erau la început în ale cercetării. Exista o speranţă în a vedea că şi ei pot ajunge, într-o zi, pe prima pagină. Am recomandat tuturor celor din presă să meargă la toţi cercetătorii şi inventatorii pentru că au ceva de arătat, să se facă o emisiune pentru ei.
E.P.: Unii v-au criticat. A fost invidie? De ce v-au atacat în loc să vă susţină, să vă recomande peste hotare? De ce tocmai românii au comentat?
R.V.S.:
Este foarte greu de înţeles modul în care acest senzor funcţionează. Acum m-am întors din Statele Unite şi un coleg din Olanda a avut o prezentare pe tema aceleiaşi clase de senzori, cu alte substanţe de detectat şi alte principii şi am remarcat şi la el efortul cu care încerca să explice cât de buni sunt aceşti senzori, avantajele, cum se lucrează… Am respirat uşurată şi mi-am explicat ce greu este să fim înţeleşi noi cei din lumea neînţeleşilor. Va mai dura până oamenii vor înţelege, de fapt, care sunt principiile. Mai este însă ceva… Nu putem să dăm chiar totul din mână şi să expunem, să punem la vedere toate secretele, pentru că eu îmi doresc ca această invenţie să rămână pur românească şi noi să fim în stare să producem. Un mic amănunt care a ieşit în plus faţă de ceea ce am dat până acum poate să ducă la preluarea acestei invenţii de către cineva pe care, poate, nu ni-l-am dori. De aceea am preferat să fim criticaţi şi să scoatem capul când va fi cazul, cu ceva foarte bun, să putem să arătăm lumii întregi cum funcţionează, care sunt beneficiile, decât să punem totul pe tavă şi să ne fie preluată invenţia rapid, de alţii.
E.P.: Dar există cineva în lumea aceasta care ar putea demonstra că invenţia dumneavoastră nu funcţionează?
R.V.S.: Nu, nu. Am vorbit cu nişte analişti adevăraţi care mi-au spus că nu ar trebui să construiesc aparatul şi să-l dau din mână aşa uşor, ar trebui să-mi construiesc eu un laborator particular în care să fac aceste teste, împreună cu oameni de foarte mare încredere. Aceasta a fost recomandarea unui specialist care lucrează de ani de zile în analiza clinică, care are invenţii brevetate şi care are instrumente pe piaţă şi care a specificat că o astfel de invenţie şi un astfel de aparat nu se dau pe mâna nimănui. În momentul când l-ai vândut, oricine poate să operaţiile invers şi să vadă, din pas în pas, cum este construit.
E.P.: Până în anul 2011 invenţia trebuia introdusă în sistemul medical. Aşa s-a vorbit, la un moment dat…
R.V.S.:
Da, aşa s-a vorbit. Dar este foarte greu, iar pretenţiile noastre de instrumente, sunt foarte mari.
E.P.: Ce înseamnă pretenţii?
R.V.S.:
Înseamnă că acel aparat miniaturizat pe care noi vrem să-l producem trebuie să fie un aparat inteligent, care să afişeze tipul de biomarkeri şi eventual, cantitatea. Trebuie să aibă performanţele cât mai apropiate de cele obţinute în laboratorul de cercetare. Ori, aceste aparate sunt rodul cercetării a zeci de ani şi nimeni nu vrea să fie copiate, nu este etic. Trebuie să facem ceva, o parte electronică, în aşa fel încât să poată să reproducă, să poată să formeze un semnal care să fie reproductibil şi să fie de aceeaşi calitate cu al celor din laborator.
E.P.: Când estimaţi că oamenii din întreaga lume, sau măcar cei din România, se vor putea bucura de invenţia dumneavoastră?
R.V.S.:
Noi am făcut teste preclinice care au mers foarte bine şi ceea ce îmi doresc acum este să omologhez metoda aşa cum este, cu senzorul cu celula pe care o am, cu aparatul pe care îl am în laborator. Ca un prim pas după omologarea metodei, care nu cred că va dura foarte mult, pot să fac o convenţie măcar cu un laborator particular şi să fim primiţi într-un spaţiu unde să putem să facem aceste analize. Românii să poată să fie scanaţi măcar cu acest aparat de cercetare. Între timp să putem să perfecţionăm instrumentul propriu-zis .Când va fi gata trebuie să îl avem în cabinetele medicale, să-l evaluăm, să-l reevaluăm şi după aceea să fie de uz personal.
E.P.: Vă recunoaşte lumea pe stradă?
R.V.S.:
Uneori, da.
E.P.: Şi ce vă spun oamenii?
R.V.S.:
Îmi mulţumesc pentru ceea ce am făcut. Cred că este un lucru prea mare pentru că ceea ce am făcut – mi se pare un lucru obişnuit, un lucru care ar trebui să ne preocupe pe fiecare.
E.P.: Nu întâlnim mereu pe stradă un om care învinge cancerul…Trebuie să-i înţelegeţi şi pe românii care vă laudă.
R.V.S.:
Sigur, dar mie nu mi se pare că am făcut ceva aşa de mare. Sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc profesional, dar ziua are, din păcate, doar 24 de ore.
E.P.: Aţi pierdut pe cineva din cauza acestei boli?
R.V.S.:
Nu.
E.P.: Deci, nu e experienţă personală.
R.V.S.:
Nu…dar am văzut oameni bolnavi de cancer, în stadiul terminal şi mi-a fost de ajuns.
E.P.: În România, din sursele mele, pentru cerecetare s-a alocat un procent cu mult sub 1 la sută din PIB şi totuşi rămâneţi în România!
R.V.S.:
Bineînţeles, aici mă simt foarte bine şi am văzut că întoarcerea a fost cu noroc. Am realizat acest laborator pe care l-am făcut cunoscut pe plan internaţional în doi ani.
E.P.: Sunteţi milionară? Aşa s-ar spune: un om care schimbă istoria medicinei nu ar trebui să aibă o problemă cu banii.
R.V.S.:
Milioanele noastre sunt sufletul şi dragostea pentru muncă şi cea mai bună răsplată pentru noi ar fi să ne vedem visul cu ochii: metoda omologată şi să auzim, din partea medicilor, că am salvat atăţia pacienţi într-un an şi că acei oameni sunt fericiţi, întorşi la viaţa normală.
E.P.: La 40 de ani aţi hotărât că vreţi să învingeţi cancerul… La ce să ne aşteptăm de acum înainte, după o asemenea performanţă? Ce plănuiţi?
R.V.S.:
Sunt multe lucruri de făcut. Acum lucrez la multe alte proiecte. În primul rând, la extinderea acestui proiect pentru cancer şi la alte tipuri de cancer, la extinderea numărului de biomarkeri. Am venit din Statele Unite cu o carte de biomarkeri, scrisă de specialişti de la Harwartşi sunt bucuroasă că markerii cu care lucrez sunt cei recomandaţi în această carte.Sunt şi alte boli, cum ar fi obezitatea şi am vrea să ne extindem preocupările la biomarkeri pentru obezitate, un subiect de interes mondial pentru că sunt foarte multe ţări care au această problemă. Apoi, hepatita, pentru că se pare că sunt nişte puncte care crează focare. Sunt foarte multe lucruri de făcut cu aceşti senzori şi despre ei, în aspectele teoretice, nu numai în aplicaţii…
E.P.: Aveţi toate şansele să intraţi în manualele de istorie ale copiilor de mâine!
R.V.S.:
Cred că cercetarea românească ar trebui să intre nu numai cu mine, ci cu foarte mulţi care lucrează în domeniu.
E.P.: Ce nu se ştie despre dumneavoastră, ce nu ştiu românii şi ar merita să ştie?
R.V.S.:
Că pasiunea mea este pianul.
E.P.: Când aţi cântat ultima dată?
R.V.S.:
Ultima dată am avut un recital lângă San Francisco. Îmi doresc să revin şi pe această latură pentru că e o pasiune…
E.P.: Poate e ceva de inventat şi în muzică!
R.V.S.:
Da… există multe legături între muzică şi ştiinţă.

Interviu difuzat de postul de televiziune The Money Channel – Octombrie 2011

One thought on “RALUCA VAN STADEN DEPISTEAZĂ CANCERUL ÎN ȘASE MINUTE

  1. Sunt din Pitesti si nespus de bucuros ca am adaugat inca doi oameni de stiinta din zona noastra. Va uram mult succes si sanatate cu carul intregii familii. Bucuros de cunostinta. An nou fericit. Congratulations!

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top