NE DAȚI ORI NU NE DAȚI… CAZIER

Am avut nevoie de un certificat de cazier judiciar. Treaba mea pentru ce! (Nu pentru permisul auto, pentru că pe acela îl am de ceva vreme).

M-am interesat încă de sâmbătă despre pașii necesari, ca să-mi fac încălzirea pentru întâlnirea cu statul (la coadă, vreau să spun…).

Așa că azi dimineață (luni) m-am îmbrăcat comod, mi-am luat căștile cu muzică și-am început să-mi târâi UGG-urile în drum spre prima destinație. Am renunțat la mașină pentru că mi-am propus să am răbdare cu experiența de astăzi și să nu mă enervez nici măcar la volan sau în lupta pentru vreun loc de parcare.

Am ajuns la CEC. Două cozi. Aștept. La ghișeu, o doamnă fardată țipător îl întreba pe un biet necuvântător de limba română ce taxă dorește să plătească. Omul îi explica (în engleză) că nu vorbește limba română, dar doamna… nimic! A chemat-o și pe colega și împreună vorbeau rar, silabisit, în română, că poate așa o înțelege omul. N-au avut succes. N-aveam cum să intervin, pentru că era marcată pe jos o dungă galbenă – limita de discreție. Numaʼ că discuția mimico-gestualo-română numai discretă nu era… Păcat că oamenii din aceste posturi, care intră în contact cu publicul, n-au habar măcar de niște întrebări-șablon în engleză, salvatoare pentru clienții care nu vorbesc românește. Îmi vine rândul. La colega. Spun că vreau să plătesc taxa pentru cazier. „A, păi nu la noi. La noi doar dacă sunteți din Ilfov. Mergeți la poștă!”. Zâmbesc, îmi pun căștile la loc în urechi și țin drumul întins către poștă.

Ajung la poștă. Două cozi. Lungi. Hmmm… Cum să abordez problema?!… Fac câțiva pași în față și întreb precum bunicile de odinioară, la alimentara: Pentru cazier, la dumneavoastră?”. Mi se răspunde de după un ghișeu: Luați hârtie. Cu roșu. Fără greșeli și litere îngroșate! Aveți model!” – mă avertizează. Găsesc formularul potrivit. Dar n-am pix (uuuufff niciodată n-am pix!!!). Se oferă o doamnă să-mi împrumute un pix cu pastă albastră. Și mă pun pe scris litere și cifre. Și pe față, și pe verso! Ura, nu greșesc! Mă așez la coadă. Un domn binevoitor îmi spune: „Vedeți dacă nu cumva trebuia să completați cu pix roșu, să nu stați degeaba la coadă”. SAY WHAT?! Cum cu pix roșu?! Îi spun omului că „cerințele” sunt cu cerneala roșie, și că risc… că pix roșu n-am de unde lua! Îmi vine rândul. E bun formularul! Dincolo de ghișeu, o doamnă mărunțică, cu dexteritate, bate câteva taste, numără niște hârtii. E îmbrăcată cu o bluză care probabil i-a rămas de la fosta uniformă de la poștă. Colegele n-o mai poartă. Nici ei nu-i mai vine, nasturii nu se mai apropie de găici. Cred că o are de când mergeam eu să iau alocația. Și-am terminat școala de ceva vreme… Îmi zboară gândul. Oare cine se mai face poștăriță?! Apoi îi sună ei telefonul. Răspunde. Vorbește. Și pleacă să o caute pe colega. Și stăăăăm. Apare. Ura! Plătesc. „Dar nu am nevoie și de timbru?”, întreb eu. „A, ba da”. Plătesc și timbrul și mă întreb de ce nu o exista amabilitate la ghișeele din România. Adică, fără acel timbru ieftin m-aș fi dus degeaba la alte cozi… Ar fi atât de simplu să spună, „Aveți nevoie de… și de…”. Iau chitanța și timbrele și pornesc spre secția de poliție.

Nu vă spun care secție. În sectorul 5, oricum. Pe clădire e afișat, mare: „Cade tencuiala! Pentru cazier în spate!”. Aleg ce-mi trebuie din afiș și încerc să ocolesc clădirea. Prin dreapta – poartă ferecată cu lacăt. Fac cale întoarsă. În stânga – zid de beton. „Încolo e încolo și încoace e încoace, dar eu unde mă duc?!”. Tot înainte! Intru pe o ușă. La întâmplare. Și întreb din prag: „Bună ziua! Pentru cazier?”. Nu erau decât… civili. Apare, de după colț, un polițist:

-Da.
-Bună ziua. Vă rog să mă ajutați cu o informație: unde să mă adresez pentru eliberarea cazierului? Știu că aveți anunț că în spate… dar n-am cum să ajung acolo….
– Nu, că ați venit bine aici. Daʼ ați plătit?
– Da.
-Și timbru aveți?
-Da. Și cartea de identitate, chiar și fotocopii…
– Trebuie să completați o cerere. Dar nu mai avem.
– Și puteți să faceți rost?
– Da, mă duc la imprimantă, dacă vreți.
– Păi… da.

Omul nostru pleacă în camera de alături. Printează ceva. Teoretic, printează formularele pentru eliberarea certificatului de cazier judiciar. Îl oprește colegul:

– Alo, mă, vezi bă că nu e ăla. Treʼ să scrie pă el ca aiciea.
– Nu e, bă, ăsta?! Daʼ care e?

Reprintează. Eu sper că e bun ce-mi aduce și îl rog să mă împrumute cu un pix, dacă tot a fost așa de drăguț.

– Gata, acuʼ aveți tot. Dar nu se poate.
-?!?!?
– Nu ne merge sistemul.
– Și ce-i de făcut?
– Nu se poate. Vă trebuie azi?
– (în gândul meu… Nu, nu azi. Doar că am o pasiune să mă plimb pe la poliție și să stau la cozi). Da, vă rog. Am citit pe site și am sunat și mi s-a spus că se eliberează pe loc, de luni până vineri, de la 8-16.
– Da, dar nu ne merge sistemul.
– Merge la altă secție?
– Nu știu.
– Putem afla?
– La XX și XX nu merge.
– Merg la Capitală…
– Păi nu, că nu funcționează așa… Stați să văd la XX.

Își sună un coleg de la respectiva secție: „Bă, ia zi, bă, la voi merge cazieruʼ? La noi nu merge. Și nu merge nici al ăilalții”.

– Nu merge, donʼșoară. Dar chiar vă trebuie acum? Adică la ce vă trebuie?
– ?????!!!!??? Da, aș avea nevoie de el astăzi, spun încercând să-mi păstrez zâmbetul și lumina din privire.
– Data viitoare când vă mai trebuie astăzi să veniți mai devreme că la noi sistemuʼ…
– Da, am să țin cont. (Eu oricum îmi luasem câteva zile de siguranță).
– Deci e posibil să pornească sistemuʼ în juma de oră, sau, dacă se face patru, să plecăm acasă și rămâneți fără!
– (Aoleu, pe cuvântul tău?! – îmi sună un pitic în ureche. Îl înnăbuș. Pe pitic! Pe ăla din ureche!). Haideți, totuși, să găsim o soluție. Ați fost atât de drăguț, trebuie să mă ajutați cu o idee!
– Da, sun la XX. Sunteți cu mașina, că e departe?….
– Mă descurc, îi zic. (Tocmai în ziua în care am înlocuit pedalele cu „ugegeurile”!!!).

Formează un număr. „Alo, sunt de la Secția XX. La voi merge cazieruʼ? Daʼ zi mă sigur că am aicea o fată și dacă merge o trimit că zice că îi trebuie astăzi”.

– Da, domnișoară. Merge la Secția XX. Daʼ știți unde e asta? Aoleu, cum să vă spun…. (Și îmi descrie omul un traseu cu stânga unu dreapta doi, de nu înțeleg nimic).
– Știți cum se numește strada? Că o să caut pe GPS?
– Da….

 

Și-am plecat. Am plecat să-mi iau mașina. Lângă secția de poliție – o școală. Lângă școală – un autocar. Lângă autocar – o clasă – nu sală… copii. Calculați timpul necesar introducerii copiilor în autocar! Și staaaai, Evelino dragă, că ăștia la televizor au zis că dacă faci abuz de claxon, rămâi fără permis. Ce crezi?! A fost introdus un număr impresionant de copii, în autocar dar tot au mai rămas câțiva în mijlocul străzii. Își face milă un profesor și deblochează circulația. Așaaaa, deci ajung la mult dorita secție de poliție. Intru. Se repetă tabloul… Caizer?

– Aveți taxa plătită?
-Da.
-Și timbru?
-Da.
-Și cerere?
– Da.
– Completată?
– Da.

Polițistul se miră și mă conduce la un birou, de lângă criminalistică și nu-știu-ce. Dau bună ziua. O doamnă cu părul roșu, lung, ars și machiaj albastru cu negru și sidef îmi spune să iau loc. Ascult cuminte și-mi așez toate hârtiile obținute de dimineață. Doamna ridică ochii (maaaamă ce fardată e!) și-mi rânjește:

– Buletinuʼ în original.
– Îl am… Copia era de rezervă, dacă vă trebuie dumneavoastră…
– Aham… îl aveți….

 

Îmi venea să-i spun că am și permisul auto, și cardul de sănătate, și pe ăla de la farmacie, și pe cel de la cosmetice… A scris ceva într-un catalog și… a apăsat apoi print. A ieșit sforăind încet din imprimantă certificatul meu de cazier judiciar. Mult doritul meu certificat. L-am luat, am mulțumit și-am plecat.

 

E o întâmplare ca oricare alta. Poate că pentru voi nici măcar nu e interesantă. Am hotărât să scriu despre ea pentru că, pur și simplu, mă întreb de ce oamenii care ar trebui să te ghideze pentru obținerea unui document (pentru care plătești nu numai taxe speciale, ci toate impozitele pe capul tău de român) parcă îți pun piedici. Fiecare mă întreba iscoditor dacă am câte și mai câte, de parcă ar fi fost o bucurie să uit să adaug ceva „dosarului” pentru cazier. Un amărât de certificat. Nu dau vina pe oamenii care mi-au ieșit în cale astăzi la ghișee. Poate că ei au fost mai amabili decât alții… Doar că lipsa de profesionalism deja sare în ochi prea tare.

La sfârșitul acestei zile eu am avut puterea să zâmbesc. Și asta pentru că mi-am rezervat toată ziua scopului „CAZIER”. Dacă aveți de obținut astfel de hârtii… înarmați-vă cu răbdare. Și așteptați-vă la orice!

 

Aaaa, una dintre prietenele mele își ia casă. Să-i țineți pumnii la hârtii :))

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top