IN MEMORIAM – MARIOARA MURĂRESCU

Aflasem de diagnosticul cumplit… și-am vrut să realizăm un interviu despre cariera sa și despre speranța de a învinge boala. Am convins-o cu greu să-mi acorde interviul. Apoi m-am frământat câteva zile, întrebându-mă cum o să duc discuția către problema… aceea. Înainte să plec la interviu, mama m-a prins de mână și mi-a spus: „Să nu-ți faci niciodată un subiect de presă din tragedia unui om!”. Cea mai importantă lecție pentru profesia mea n-a venit nici dinspre profesori, nici de la mentorii mei în presă, ci de la mama. De câte ori mă confrunt cu un subiect… sensibil… îmi vin în minte cuvintele ei. Așa se face că atunci, în mijlocul interviului, am închis reportofonul și i-am spus doamnei Murărescu că jurnalistic ar fi să ating subiectul despre care toată lumea așteaptă vești. Ce s-a întâmplat atunci rămâne off the record, însă n-am să uit că Marioara Murărescu mi-a oferit încrederea de a fi primul jurnalist care să scrie, pe larg, despre drama sa.


Ne-am revăzut peste timp și-am sperat întotdeauna ca acesta să nu rămână ultimul interviu. Timpul n-a mai avut răbdare.

 

Marioara

 

 

EVELINE PĂUNA: Deschidem cufărul cu amintiri. Unde găsim copilăria dumneavoastră?
MARIOARA MURĂRESCU:
Pentru mine copilăria înseamnă Muscelul… satul bunicilor, Stoeneştiul, un sat de pe Valea Dâmboviţei şi mai înseamnă satul unde era preoteasă sora mamei mele, Poenari-Jugur, tot în Muscel… Mi-a fost întotdeauna tare drag să ajung acolo, să merg la bunici, la rudele părinţilor mei. De fapt, în Stoeneşti sunt rudă cu tot satul – jumătate dintre oameni sunt rude cu mama, jumătate sunt rude cu tata. Casa de vis a părinţilor mei nu mai există, dar Dumnezeu mi-a ajutat ca pe locul de zestre al mamei să fie acum o casă pentru copiii şi nepotul meu.
E.P.: Aţi declarat că „mama a fost icoană în casă, iar tatăl a rămas icoană în biserică”. Povestiţi-mi despre părinţii dumneavoastră. Ştim doar că tatăl a fost preot.
M.M.:
Tatăl meu a fost preot, într-adevăr. O perioadă chiar protopop de Muscel, apoi a slujit în Bucureşti la Biserica Sf. Gheorghe Plevna. A fost un om foarte statornic. Statornic acolo, acasă, în Muscel şi aici în Bucureşti. A stat 35 de ani în aceeaşi parohie. Atâţia copii botezaţi de acelaşi preot!… Tatăl meu! Când Dumnezeu a vrut ca el să plece (n.r. – accident de maşină), la înmormântare au venit atâţia tineri! Şi mă gândeam că toţi sunt botezaţi de tata. Toţi au venit să pună o lumânare la preotul lor. Mama… era o femeie foarte frumoasă, cu un desăvârşit simţ artistic. I-au plăcut costumele populare, i-a plăcut să le lucreze. Cea mai mare zestre a mea sunt costumele ei, covoarele lucrate de ea. Sunt adevărate piese de muzeu pe care nu le voi înstrăina niciodată!
E.P.: V-aţi născut după 18 ani de la căsătoria părinţilor. Aţi fost… o minune?
M.M.:
A fost o minune! Întotdeauna am spus, în glumă, despre copiii veniţi atât de târziu că sunt frumoşi şi deştepţi. Într-adevăr, după 18 ani de la căsătoria părinţilor mei, când nici nu se mai gândeau că vor avea copii, după ce s-au ataşat cu tot sufletul de nepoţii lor (care au găsit în casa părinţilor mei un adevărat cămin)… s-a întâmplat. Atunci, după război, mergând pe la doctori, mama îşi căuta leacurile în diverse medicamente, aşa cum i s-a recomandat. Se simţea foarte rău dar nici nu se gândea că poate fi însărcinată. Nu a găsit aceste medicamente! Poate că daca le-ar fi găsit… ar fi dăunat sarcinii şi eu nu m-aş mai fi născut…
E.P.: Ați declarat că ați fost crescută și formată în spiritul adevăratelor valori. Printre acestea și canto clasic…
M.M.:
Într-o casă de preot muzica este totdeauna la loc de cinste. În vremea aceea ascultam cu drag emisiunile de radio cu muzică de diverse genuri. La noi în familie muzica era stăpână. Crescând aşa, mama a reuşit să-mi cumpere o pianină. Am cântat la pian de la patru ani. Mi-am dorit să fac Liceul de Muzică dar eram fiică de preot şi în vremurile acelea nu era deloc uşor…
E.P.: V-aţi dorit să deveniţi soprană de coloratură. Cum de visul dumneavoastră s-a pierdut pe drum?
M.M.:
Am făcut un liceu cu profil real. Am vrut să fiu electronist pentru că drumul acela era mai sigur în acele vremuri, mai ales pentru o fiică de preot. Dar aşa s-a întâmplat… Am ajuns la Conservator. Nu am putut să cânt cum aş fi vrut, tocmai pentru că am făcut o operaţie la gât şi nu aş mai fi putut face performanţă. Un medic foarte bun mi-a spus: „Te văd fată deşteaptă, trebuie să îţi alegi alt drum!”.
E.P.: Sunteţi foarte credincioasă. Privind retrospectiv, credeţi că neşansa de atunci s-a transformat în oportunitatea de a vă îndrepta spre folclor şi de a găsi succesul pe această… altă cale?
M.M.:
Cu siguranţă fiecare om vine pe Pământ cu o menire. Probabil acesta trebuia să fie drumul meu. Nu mi-aş fi găsit poate locul pe scenă ca solistă de operă… dar l-am găsit aşa, prin folclor.
E.P.: Cand aţi fost ultima dată la operă, ca spectator?
M.M.:
Încerc să merg cât mai des dar întotdeauna pentru mine un asemenea spectacol, pe lângă bucuria de a vedea, de a asculta momente deosebite, îmi dă o strângere de inimă.
E.P.: După atâta timp?
M.M.:
Da, după atâta timp… Dar, cu siguranţă aşa a trebuit să fie. Şi nu am nicio clipă voie… şi nu am nici intenţia să-l nemulţumesc pe Dumnezeu. Ce-şi poate dori un om mai mult decât să fie atât de iubit, să realizeze atât de multe lucruri!? Niciun om nu le poate avea chiar pe toate! Dar cât am avut eu… cu mâna pe inimă pot să spun că nu puteam să-mi doresc mai mult!
E.P.: Aţi fost şefă de promoţie la Conservator. Aţi terminat cu 10 pe linie…
M.M.:
Eu trebuia să fiu mereu prima pentru că numai în felul acesta o fiică de preot putea să ajungă acolo unde, de fapt, merita. Nu mi-am dorit neapărat să fiu prima, nu mi-am dorit neapărat nota 10. Aşa a fost să fie. M-am bucurat, dar mai mult mi-a fost drag că s-au bucurat părinţii mei. Mai ales tata, care a suferit foarte mult că „din cauza” lui nu am eu toate porţile deschise. Aşa simţea el. De fapt, nu contează nota zece, ci principiul de viaţă din spatele ei!
E.P.: După absolvire aţi fost cooptată să lucraţi în radio. Cum?
M.M.:
Am fost o serie foarte bună la Conservator. Ultima serie cu cinci ani de la pedagogie-muzicologie şi din această serie şefii de atunci din radio au selectat cât mai mulţi absolvenţi pentru a împrospăta redacţia muzicală.
E.P.: Datorită cui aţi intrat în radio?
M.M.:
Datorită directorului Vasile Donose. A dorit să aducă tineri capabili în radio şi a reuşit. Eu cred că acum, când se uită la realizările colegilor mei şi la realizările mele se bucură ca nu s-a înşelat.
E.P.: Şi când v-aţi îndrăgostit de televiziune?
M.M.:
După câţiva ani de la emisiunile realizate în radio am fost invitată în televiziune, să fac cam acelaşi lucru.
E.P.: Ca formare profesională sunteţi etno-muzicolog. Un specialist, aşadar….
M.M.:
M-am apropiat de folclor în primul rând datorită acelor minunate vacanţe pe meleaguri muscelene, din copilăria mea, iar apoi datorită întâlnirii cu doamna profesoară Emilia Comişel şi cu prof. Gheorghe Oprea care, în facultate, au reuşit să ne deschidă inima spre această lume specială – lumea folclorului. Pentru mine întâlnirea cu aceşti profesori a fost hotărâtoare! Apoi domnul profesor Mihai Pop, de la Institutul de folclor, m-a luat pe teren, împreună cu specialiştii şi astfel am cunoscut şi Maramureşul, o altă zonă care m-a impresionat. În felul ăsta s-a creionat un destin. Al meu. Am ajuns într-o lume pe care treptat, treptat am cunoscut-o şi care nici nu bănuiam că va fi a mea. Definitiv!
E.P.: Emisiunea „Tezaur folcloric” a evoluat, în timp, şi a ajuns de la 30 de minute la 90. Cum aţi reuşit să vă păstraţi publicul, deşi orele de transmisiune s-au tot schimbat?
M.M.: A fost şi de 10 minute! În perioada în care programul de televiziune era de două ore. „Tezaurul” n-a dispărut nici atunci! Măcar 10-15 minute, dar tot a fost difuzat. Am ajuns, pe parcursul săptămânii în diverse zile, iar pe parcursul zilei de duminică la toate orele posibile! Şi lumea tot nu ne părăseşte. Dovada – sălile arhipline, oamenii care urmăresc în picioare concertele noastre. Aceşti ani mulţi ai „Tezaurului folcloric”, ani care îi asigură un loc cu totul aparte între emisiunile televiziunii naţionale, aceşti ani mulţi vin de la calitatea materialului cu care lucrăm noi, de la calitatea colaboratorilor noştri, de la calitatea celor care fac şi au făcut parte din echipă. Nu în ultimul rând, de la faptul că am considerat totdeauna echipa care realizează „Tezaur folcloric” ca pe un ceasornic. Aşa am învăţat eu de la acei mari oameni de televiziune care mi-au îndrumat primii ani. Şi mă gândesc, în primul rând, la Tudor Vornicu. De la el am învăţat ce înseamnă o echipă, să îmi aleg totdeauna colaboratori de înaltă clasă. El m-a ajutat să fiu în preajma unor mari oameni de televiziune! Chiar oameni care nu lucraseră în domeniul folclorului până atunci. Am avut curajul să merg la asemenea oameni şi să îi rog să colaboreze la emisiunea „Tezaur folcloric”. Şi am reuşit!
E.P.: A meritat să rămâneţi atâţia ani în TVR?
M.M.:
Cred că cel mai important lucru pe care ar trebui să-l remarce cineva în activitatea mea este faptul că nu am mers din loc în loc! Eu am rămas de la repartiţie, din ’72, în Radioteleviziunea Română. Niciodată nu am plecat, deşi au fost ocazii! Mai ales după ’89 am primit suficiente invitaţii. Dar toată munca mea, tot ceea ce realizasem eu în televiziune rămânea aici. N-aş fi putut să iau cu mine şi n-as fi putut să mai folosesc vreodată. Toată munca mea era aici. Şi toată munca mea ESTE aici. N-am plecat şi, în general, cine iubeşte cu adevărat televiziunea nu pleacă decât atunci când… pleacă de tot.
E.P.: Povestiţi-mi despre emoţiile de dinaintea primei emisiuni!
M.M.:
Ah, nu! Trecerea între radio şi televiziune a fost o perioadă cumplită. Exista, pe vremuri, o emisiune foarte cunoscută şi apreciată – „Floarea din grădină”. O prezenta prof. Mihai Florea, o somitate în materie, un om cu totul deosebit. Dânsul a avut un accident. Emisiunea a rămas descoperită şi atunci au apelat la mine. Eu, care eram atunci redactor în radio. Nu ştiam nici cum arată o cameră de filmat! Nu ştiam cum trebuie să se îmbrace un prezentator! Vai, eram… cu totul pe dinafară! Dar nu din punct de vedere profesional! Şi fire emotivă, şi să apar după Mihai Florea… Dar îmi amintesc cu drag felul atât de special în care a privit tatăl meu emisiunea aceea. Deşi eram emoţionată, învârteam cu disperare un creion în mână, nu eram îmbrăcată tocmai potrivit, dar tatăl meu, ei bine, tatăl meu a fost fericit! Şi i-a fost drag să mă vadă şi să urmărească primele emisiuni – am avut un film despre Maria Lătăreţu şi nu uit lacrimile tatălui meu când a urmărit acel film. Se bucura mult când mergea în cartier şi oamenii îi spuneau „v-am văzut fetiţa la televizor!”. Eh, ce era pentru el asemenea lucru! Poate tocmai de aceea am înteles emoţiile părinţilor când lucram cu „Moştenitori” şi „Muguri de tezaur”.
E.P.: Emisiunea are 26 de ani şi este „de-o seamă” cu băiatul dumneavoastră. Cât de greu v-a fost să fiţi şi mamă, şi vedetă?
M.M.:
Astea sunt marile mele realizări! Eu nu m-am considerat niciodată vedetă. N-a intrat în calcul pentru mine acest termen. Eu am fost… specialist. Dacă nu ar fi fost mama mea, mi-ar fi fost tare greu. Dar mama mea, în sufletul ei, şi-a dorit mult ca eu să am succes, să fiu apreciată. A făcut peste puterile ei ca să mă suplinească, să aibă grijă să nu-i lipseasca nimic copilului meu. Şi eu să pot să-mi urmez cariera.
E.P: Nu se ştie nimic despre tatăl copilului dumneavoastră.  Mai sunteţi împreună?
M.M.: Nu. A murit. Am fost departe. El a fost departe de copil, dar asta nu înseamnă că i-a lipsit ceva copilului!
E.P.: Vă gândeaţi să scrieţi o carte. De ce n-am văzut-o în librării?
M.M.:
Atunci când sărbătoream 18 ani de „Tezaur folcloric” deja strânsesem multe materiale, opiniile unor personalităţi despre emisiune; sunt gânduri foarte frumoase, care ne onorează şi care adunate înseamnă foarte mult! Am vrut să edităm o carte. Am adunat materialele dar au fost diverse întâmplări… Eu am avut un accident…
E.P:: Deci acesta este motivul?
M.M.:
Ştiţi, au fost presărate multe evenimente în viaţa mea… privind acum în urmă cred că am fost puternică. Foarte puternică!

 

flori
E.P.: Cum aţi fi intitulat cartea?
M.M.:
„Cu ochii inimii”. Pentru că sunt gândurile unor oameni care au privit această emisiune exact aşa, cu ochii inimii! N-o să las acest proiect neterminat! În plus, mai am şi alte planuri legate de gândurile pe care le-am aşternut de-a lungul anilor despre personalităţi din lumea cântecului. Cred că alăturate pot alcătui un material deosebit! Mai este şi lucrarea de doctorat, care aşteaptă şi ea. Poate pentru că sunt eu „Balanţă”! Nu ştiu de ce toate lucrurile acestea speciale aşteaptă!
E.P.: Spuneţi-mi lucrurile care vă fac să zâmbiţi!
M.M.: Nu e un lucru. E o fiinţă! Nepotul meu!
E.P.: Câteva momente în care aţi fost pe deplin fericită?
M.M.:
Printre fotografiile mele este una specială. Cu Petrişor al meu când avea două săptămâni. Atunci a venit echipa din televiziune să filmăm prezentarea acasă, lângă blocul meu. Nu puteam veni eu la serviciu. Vedeţi?! Emisiunea a mers neîntrerupt! Chiar şi atunci când am născut, eu n-am avut concediu! Ei, şi în fotografia aceea copilul meu era tot numai o gură de foame, iar eu filmam pentru emisiune! Da, acela a fost momentul cel mai fericit din toată viaţa mea! E-atâta fericire pe chipul meu în imaginea aceea! A trecut vremea… Acum, la rândul lui părinte, Petrişor a fost alături de mine când am primit, într-un cadru special, Steaua României… oh, sunt atât de multe momente importante!
E.P.: Unul dintre regretele dumneavoastră este acela că tatăl nu a trăit să vadă mai multe emisiuni. Ce alte regrete ar mai fi? Ce momente din trecut aţi schimba astăzi, dacă vi s-ar da şansa?
M.M.:
Nu ştiu dacă în viaţa unui om poate să existe şansa de a schimba nişte lucruri. Viaţa este aşa cum e. Nu mai poţi schimba nimic! Atunci când lucrurile sunt asa… le laşi asa!
E.P.: Numele dumneavoastră este un brand şi o garanţie a calităţii. Aţi fost nevoită, vreodată, în emisiunile dumneavoastră să faceţi rabat de la vreun principiu şi, deci, să faceţi compromisuri?
M.M.:
Când mă înfurii câteodata spun că nici măcar pe vremea lui Ceauşescu nu m-a obligat nimeni să fac ce nu voiam eu. Bine, au mai fost şi momente mai deosebite. A trebuit câteodată să mai şi închid ochii la anumite lucruri, dar nu am făcut rabat de la calitate.
E.P: Niciodată?!
M.M.:
…de cele mai multe ori!
E.P.: Circulă zvonul că nu l-aţi difuzat niciodată pe Ion Dolănescu. Este adevărat?
M.M.:
Nu. Eu l-am difuzat. Există înregistrări care arată asta. Eram nouă în televiziune şi lucram cu domnul Vornicu. În primele programe de Revelion pe care le-am realizat am filmat melodii vechi cu Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ileana Sărăroiu, Benone Sinulescu şi Ion Dolănescu! Aşa mi-am dorit eu. Adăugam la gloria lor din momentul respectiv melodiile speciale, vechi! Am colaborat frumos cu ei atunci. Era momentul lor de glorie. Şi momentul de început pentru mine, pe atunci redactor începător. Mai apoi cred că am mai filmat o dată sau de două ori, apoi nu ne-am mai putut intersecta. Pur şi simplu, nu ne-am mai putut întâlni.

 

 

 

caine2
E.P.: Care melodie vă este cea mai dragă?
M.M.:
Genericul emisiunii „Tezaur folcloric”. Acel joc din Câmpia Transilvaniei interpretat de Dumitru Fărcaş şi celălalt generic, pentru că împreună cu echipa mea minunată mai am o emisiune – „Cântecul amintirii. Amintirile cântecului”. Are drept generic o melodie de joc din Muscel – Ungurica lui Matache – imnul Muscelului meu…
E.P.: Aţi putea face un top al celor mai reprezentative cântece pentru fiecare zonă a ţării?
M.M.:
Nu agreez ideea de topuri. Nici privind melodiile, nici privind zonele, nici privind interpreţii. Nu trebuie să facem clasamente! Fiecare zonă are frumuseţea ei, fiecare interpret are calităţile lui, cu care Dumnezeu l-a miruit, fiecare melodie are valoarea ei.
E.P.: Dacă ar fi să alegeţi un singur om din trecut, care a intervenit în destinul dumneavoastră, pe plan personal, într-un moment important şi căruia nu aţi avut răgazul să-i mulţumiţi, care ar fi acea persoană?
M.M.:
În fiecare clipă trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot. Pentru realizări şi pentru încercări… Nu pot să mă rezum la a mulţumi unui singur om. Ar trebui să le mulţumesc părinţilor mei, copilului meu şi soţiei lui. Şi nepotului. Nepotului meu care a promis… Ah, a spus atât de frumos „Eu o să am grijă de tine! Eu şi cu părinţii mei!”.
E.P.: Aţi influenţat destine. Ale cui?
M.M.:
Poate ar trebui să spună ei. Cu siguranţă sunt mulţi care v-ar spune asta!
E.P.: N-am să vă adresez următoarea întrebare. Şi n-am să aştept răspunsul decât în măsura în care găsiţi cuvintele să ne povestiţi.
M.M.:
O să vă vorbesc şi despre acest subiect, pentru că, până la urmă, este o etapă peste care aproape că am trecut! O perioadă m-am închis în mine şi nu am mai vorbit cu nimeni despre acest subiect. Dar vă povestesc, gândind că mulţi vor prinde curaj în clipe de suferinţă.
E.P.: Este adevărat că este vorba de cancer la sân?
M.M.: Da.
E.P.: Când a început lupta?
M.M.: Deja… de un an. Nici nu ştiu când a trecut un an de zile! Eram împreună cu echipa mea în timpul pregătirilor pentru „Cerbul de Aur” unde au fost programate spectacole folclorice speciale care aveau menirea chiar să puncteze cei 25 de ani ai „Tezaurului folcloric”. Pe fondul acestor preocupări a venit peste sufletul meu acest diagnostic. Nici nu am avut timp să mă gândesc cum să fac faţă.
E.P.: Ce ar fi de spus în asemenea momente?
M.M.: Copiii, colegii mi-au fost alături. Băiatul şi nora s-au interesat pentru tratament. În asemenea momente trebuie să ai credinţă în Dumnezeu. În Spitalul Fundeni am văzut atâţia oameni cu credinţă! Fiecare om ar trebui să treacă să vadă acolo lecţii de viaţă: un etaj întreg de copii bolnavi de cancer! Toţi cu faţa palidă de boală, dar care spun „am să mă fac eu bine!”. E atâta dragoste în spital, de la liftieră până la medici.
E.P.: De ce dumneavoastră?
M.M.:
În viaţa fiecărui om există momente când e pus la încercare. Aşa a lăsat Dumnezeu! Sunt încercări, aşa spun oamenii noştri la ţară! Încercări pe care omul trebuie să le depăşească cu ajutorul lui Dumnezeu. Totul este aşa cum vrea El. Dumnezeu îţi dă putere să treci peste aceste încercări… şi treci. Nu trebuie nici să faci din asta o tragedie, nici să crezi că Dumnezeu şi-a luat mâna de pe tine, nici să crezi că eşti singur, că eşti neajutorat. Totul trebuie legat de Lumină, în toate trebuie să existe speranţa şi credinţa în Dumnezeu!
E.P.: Tratamentul îl urmaţi în ţara noastră?
M.M.:
Da, m-am operat aici, am urmat tratamentul cu medicii noştri la spitalul Fundeni, echipa profesorului Alexandru Blidaru, cu dr. Cristiana Ianculescu. Acum am terminat tratamentul dar oricine înţelege că, mai ales atunci când ai nişte planuri, atunci când ai dorinţa, ca orice om, să fie bine, vestea e o lovitură. Dumnezeu mi-a dat puterea să trec peste asta… Au fost multe momente foarte grele în viaţa mea şi Dumnezeu a fost bun cu mine. Mi-a dat putere! Vă spun… în viaţa fiecărui om ar trebui să existe un program ca să cunoască ce este suferinţa. Să treacă prin locuri unde există suferinţă şi, în acelaşi timp, există atâta speranţă! Când păşeşti într-un spital, parcă fără să vrei devii un pic mai bun. Devii conştient de ce ai şi de faptul că trebuie să preţuieşti ce ţi-a dat Dumnezeu, să nu îţi doreşti mereu ce nu se poate. În momentul în care te apucă nemulţumirea sau o serie întreagă de insatisfacţii ar trebui automat să treci printr-un loc al suferinţei şi acolo, vrând-nevrând, devii mai bun. Câtă lume vine acolo!
E.P.: Care este cel mai frumos loc de pe Pământ, pentru Marioara Murărescu?
M.M.:
Muscelul – zona de unde sunt eu. O zonă încărcată de istorie… La Câmpulung a fost prima capitală a Ţarii Româneşti. Oamenii de acolo sunt foarte mândri de tot ce au moştenit, se mândresc cu cântecele lor, cu costumele lor… Se spune că trei schituri rupestre – Cetăţuia Negru Vodă, Mânăstirea Nămăieşti şi Schitul Corbii de Piatră – delimitează o zonă cu încărcătură specială. Am fost în multe locuri, dar dacă vrei să mă întrebi unde m-aş duce… ei bine, m-aş duce ACASĂ! Am nişte dorinţe cât se poate de omeneşti: locul acela a fost locul unde bunicul meu a avut moara, unde au trăit părinţii mei şi unde copiii mei se simt bine. Asta este extraordinar. Că am reuşit să le insuflu această dragoste!

 

cine1
E.P.: Dacă n-ar fi fost televiziunea, ce altă profesie vi s-ar fi potrivit? Judecând acum, cu mintea unui om matur.
M.M.:
Sunt momente când mi-aş fi dorit să cânt. Şi sunt momente când aştept de la cineva să cânte într-un anumit fel. Ca să înţeleagă ce vreau i-aş cânta eu. Dar eu mi-am propus să nu mai cânt vreodată! Am fost perfecţionistă şi când mi s-a spus că nu mai pot să cânt am spus gata! Da, asta e, mi-ar fi plăcut să cânt!
E.P.: Cât de greu este să fii ambasador al folclorului într-o Românie în care sunt promovate prea des non-valorile?
M.M.:
Mie nu mi-e greu! Mi-am propus şi am reuşit să nu fac rabat de la linia mea! Toată lumea mă cunoaşte ca fiind dură, deşi ştiu să vorbesc frumos şi dulce. Dar am urmat ce mi-am propus. Fac faţă în situaţii oricât de grele. Am criteriile mele şi de la ele nu mă întoarce nimeni!
E.P.: În genericul emisiunii „Tezaur folcloric” apare o femeie, o ţărancă, călare pe un cal alb. Ştiţi povestea din spatele acestui generic? De ce a fost aleasă această imagine? Cine este femeia?
M.M.:
În perioada de început a emisiunii, nici măcar generic nu am avut. Întâi am reuşit să găsesc acea melodie, din repertoriul lui Dumitru Fărcaş. Melodia aceasta îi era foarte dragă tatălui copilului meu. De fapt, el a ales-o!… iar imaginea e tot din perioada de început. Am făcut nişte filmări în Mehedinţi, o zonă cu totul specială. Puţină lume ştie că în acea zonă de munte şi femeile umblă călare. Mulţi m-au criticat: „de ce-a pus amazoana aia în generic”? Ei, dar eu am rămas cu amazoana mea! La filmări multe interprete mergeau, conform obiceiurilor zonei, călare. Şi Angelica Stoican, şi fetele din grupul  „Izverna”. Interpreta care este în imaginile din generic a murit. Se numea Mariana Drăguţ, una dintre laureatele „Festivalului Maria Tănase”, o fată care cânta foarte frumos, dar care a avut o boală necruţătoare. A murit foarte tânără!
E.P.: Ce le transmiteţi telespectatorilor dumneavoastră?
M.M.:
Ştim cu toţii că cine iubeşte cântecul este om bun… Ce le pot spune eu tuturor acestor oameni buni?! Cel mai frumos blestem… să le fie viaţa însoţită de cântec şi luminată de bucurie!

 

Acesta a fost ultimul interviu al Marioarei Murărescu

 

 

Interviu publicat în Revista Q Magazine – Septembrie 2009

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top