IN MEMORIAM – DAN MIHĂESCU

Au trecut trei ani fără el…

Pe Dan Mihăescu l-am cunoscut cerându-i o declarație despre bunul sau prieten, Valeriu Lazarov, atunci când acesta din urmă îmi oferise un interviu. Ultimul interviu. Peste ceva vreme, am aflat vestea că Dan Mihăescu… s-a stins. Iar eu îi port în laptop… ultimul interviu… L-am invitat la emisiune și, după ce a văzut-o la televizor, m-a sunat și mi-a spus, cu emoție, „Să nu te lasi de televiziune, niciodată! O faci bine!”. Mi-e dor, Maestre!

dan

EVELINE PĂUNA: Începutul carierei dumneavoastră se află la cei 24-25 de ani pe care îi aveaţi atunci când aţi asistat la o scenă în familia unor prieteni care se certau când să-şi ducă copilul la şcoală şi spuneau ba să nu uite cărţile, ba să nu uite caietele… În final, copilul a uitat acasă ghiozdanul, iar dumneavoastră v-aţi întrebat cum ar fi fost dacă uitau acasă chiar copilul şi acel moment de umor v-a inspirat pentru un scheci pe care l-aţi trimis la „Unda veselă”. Aşa este?
DAN MIHĂESCU:
Da, acolo am debutat, la „Unda veselă”, cu scheciul ăsta. Până la urmă, după toate grijile, uitau acasă chiar copilul. Aşa am debutat acolo, apoi am scris la revista „Urzica”. Era singura revistă de umor care avea, însă, nume notabile. Acolo a fost Baranga redactor- şef, acolo a fost redactor-şef şi Muşatescu… Numai lume bună.
E.P.: Spuneam că se întâmpla pe la 24-25 de ani, însă, până atunci, nu aţi cochetat cu ideea de a scrie, nu vă doreaţi o carieră în această direcţie?
D.M.:
Am făcut nişte încercări… amuzante, dacă vreţi. În liceu eram cel care scria bilețele de dragoste… Primeam cadou bomboane sau ce se dădea. Venea băiatul respectiv şi spunea „eu o plac pe… Cum facem?”. „Trimitem un bilet”. Şi eu scriam biletul, el îl copia şi, dacă avea efect pozitiv, eram răsplătit. Astea au fost primele încercări literare, după care, în liceu, am scris un roman, „Sinceritate” se numea. S-a pierdut, era scris cu tocul, cu cerneală şi profesorul de limba română l-a pus în biblioteca şcolii. Eram, chipurile, autor. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, nici nu mai ştiu cum arăta, pentru ca primul roman l-am publicat în 1961.
E.P.: Apoi aveaţi să faceţi pasul către radio, dacă ştiu bine. Alexandru Giugaru avea o rubrică ce se numea „Scrisori găsite”. Şi dumneavoastră aţi vrut să copiaţi stilul lui Muşatescu… Alexandru Giugaru v-a găsit textul şi l-a citit la radio. Aşa a fost?
D.M.:
Da, am îndraznit să fac şi eu o scrisoare. Trăia Muşatescu, eram într-o relaţie foarte bună. Eram un puşti şi eram foarte mândru că mă bagă în seamă şi, într-adevăr, am avut şansa să citească materialul.
E.P.: Dar cum a ajuns să-l citească? Dumneavoastră l-aţi scris şi… ce s-a întâmplat?
D.M.:
Eu l-am scris, a apărut în „Urzica” şi un redactor de la Radio a spus că poate fi un monolog de succes. L-a citit maestrul Giugaru, i-a plăcut, şi l-a spus la Radio.
E.P.: Aţi avut vreun mentor, un om care să vă inspire?
D.M.:
Vedeţi dumneavoastră… Și chestia asta cu umorul este un lucru care se învaţă, trebuie să ai simţul umorului, trebuie să ai talent, dar dincolo de asta există nişte secrete, ca în fiecare profesie. Aveam un prieten, electrician la Savoy – unde, pe vremea aia, colaborau Voinescu, Nicuşor Constantinescu, nişte nume… Nicu Camer, care a fost textierul lui Tănase şi mai trăia. Lui Tănase îi scriau doi profesori universitari, Durma şi Stoicovici. Deci nu era așa -vine cineva şi face glume. Mă duceam la repetiţiile de la Savoy, stăteam undeva sus, între proiectoare, să văd cum lucrează aceşti doi maeştri, Nicuşor Constantinescu şi Voinescu cu actorii şi cum se naşte un spectacol de revistă. M-a ajutat foarte mult lucrul acesta şi, de asemenea, am citit foarte mult şi din străini şi de la noi. Dar la noi era mai greu că era cenzura şi nu puteai să iei exact ce ţi-ai fi dorit.
E.P.: Ştiu că v-aţi dorit să deveniţi avocat, însă nu aţi mai ajuns să daţi exemenul de admitere pentru că un concurs literar, la care aţi luat premiul întâi, v-a întors din drum şi v-a schimbat opţiunea.
D.M.:
Nu numai asta… S-a făcut ceva urât atunci la facultate. Am fost pus să fac, de la U.T.M., o seară literară. Eu am găsit acasă, printre cărţile mamei mele, o carte – „Cartea verde”, mi se pare că se chema, cu poezii ale lui Pillat. Numai poezii de dragoste. Şi, de unde, de obicei aceste seri literare cuprindeau poezii de Dan Deşliu, cu tovarăşul, cu partidul… acestea erau poezii tandre, de dragoste, foarte frumoase. Am facut o seară literară doar cu poezii de dragoste. Ce n-am ştiut eu e că acest Pillat era din familia Brătianu. Unul dintre Brătieni era în puşcărie, duşman de clasă. Şi a început o anchetă la U.T.M., despre cine m-a pus, cine m-a provocat, cine mi-a cerut să fac seara literară…
E.P.: Aţi regretat că aţi ales acel repertoriu, v-aţi gândit, peste timp, cum ar fi fost să faceţi Dreptul?
D.M.:
Am regretat… Că nu a fost o chestie de curaj. A urmat să mă excludă din U.T.C. şi am fost lăsat repetent în anul patru, să mă dea afară cu examenele luate… Pedeapsă într-un mod abuziv. De unde se vede că abuzul a fost „copilul” României din vremuri străvechi. Am avut o iubită atunci, în carte i-am dăruit mai multe pagini…
E.P.: Vorbim de cartea biografică?
D.M.:
Da, cartea biografică semnată de Ani Muscă. Şi fata asta s-a ţinut foarte tare de mine… Mă punea să scriu. Mi-am cumpărat maşină de scris. Era mare lucru atunci, pentru că trebuia să ai autorizaţie. În fiecare an te duceai cu maşina de scris la poliţie şi băteai un text, în trei exemplare, nu cu plombagină, ca să existe probe, dacă se găsesc, Doamne-fereşte, manifeste. S-a ţinut asta până în 1989… Mă întreb ce s-ar fi făcut acum, cu atâtea computere! Şi ea se scula noaptea şi citea şi rupea şi arunca la coş… M-a pornit către drumul asta. O iubeam. Sigur că nu m-am purtat cum trebuie… ne-am despărţit, la un moment dat, nu pentru că aveam o anumită presă, ci pentru că era vârsta… Pentru că tentaţiile din jur erau foarte multe.
E.P.: Dumneavoastră colaboraţi şi la revista „Magazin”, în acea perioadă.
D.M.:
Am scris un roman în foileton acolo, care se numea „Alo,miliţia!” şi care se rupea din mână pentru că lumea voia să-l procure. Primul film poliţist a fost făcut tot după povestirea mea… La Cinema Patria se spărgeau geamurile ca să intre lumea, cred că am ştirea într-un ziar – „Informaţia Bucureștiului”.
E.P.: Începeaţi să aveţi succes. Cum aţi perceput acest succes? Eraţi conştient că, deja, cuvintele dumneavoastră prind putere şi pot forma, la un moment dat, o mişcare în masă?
D.M.:
Mi-a făcut plăcere pentru că nişte oameni cu care luam legătura spuneau „ăsta e Dan Mihăescu care a scris…”. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, trebuie să vă spun că mi s-a înfrumuseţat viaţa, mi s-a îmbunătăţit. Se plătea bine atunci, nu formidabil – nu puteai să faci avere, dar nu se compara cu onorariile de acum.
E.P.: Eraţi plătit „la bucată”?
D.M.:
La bucată şi impozitul era de doi la sută indiferent de cum şi cât scriai. Deci erau banii aproape curaţi, erai plătit onorabil. Să vă dau un exemplu: o carte pe care o scriam era plătită cu 40.000 de lei de către editură. Acum o plăteşti tu şi nu se vinde… Și știi de la început că sunt bani pierduţi.
D.M.: Nu aveţi cărţi în librării?
D.M.:
Nu am cărţi în librării pentru că deja au apărut în tiraje mici. Trebuie să vă spun că nişte cărţi de umor de ale mele apăreau în tiraje de 300.000 – 350.000 de exemplare. Acum, dacă cineva scoate o carte în 5.000 de exemplare, zici că e Shakespeare.
E.P.: Să ne întoarcem în timp, la primul film poliţist românesc, aşa cum aţi spus, Portretul unui necunoscut”. Jucau: Octavian Cotescu, Geo Barton, Ioana Bulcă… Ce a însemnat acest nou pas în cariera dumneavoastră? Când aţi văzut filmul?
D.M.:
Pentru povestea asta a mea, care a luat premiul întâi, m-a chemat un director de la Studiourile Buftea, Marin Pârâianu se numea, şi m-a întrebat daca aş vrea să se facă un film după povestea mea. Am zis că aş fi onorat. A văzut cum arăt… Incredibil, dar eram brunet.
E.P.: Câţi ani aveaţi?
D.M.:
20 şi ceva… Și mi-a zis „nu vrei să dai o probă, să joci unul din roluri?”. Am dat proba, am fost admis, urmând să vad ce fac la filmare… Dar mi-a fost foarte frică. Şi atunci, pentru că eram prieteni şi eram de-o vârstă şi Cotescu absolvise Conservatorul, am zis: Octavian Cotescu – şi a jucat el rolul.
E.P.: Cum a fost seara premierei?
D.M.:
Eram atunci în amor cu Coca Andronescu, vedetă mare, înainte de „Tanţa şi Costel” la care eu am fost realizatorul… scrisă de Băieşu. Fără să ştim, eu mi-am făcut, pentru premiera aceasta, un sacou dintr-o stofă cum se purta atunci şi ea şă-a făcut un taior din aceeaşi stofă, aceeaşi culoare… asta nu mi-a plăcut la premieră şi…ne-am întâlnit cu o familie, ea m-a prezentat „Uitaţi sunt cu…” .Ea era vedeta, era foarte cunoscută, jucase la Naţional şi când m-a prezentat nu a spus numele, a spus „el este autorul poveştii după care s-a făcut filmul”.Domnul căruia m-a prezentat a zis „Îmi pare bine că vă cunosc, domnul Andronescu”
E.P.: Dumneavoastră aveaţi să deveniţi, mai târziu, şeful primului Studio de film publicitar. Se făcea acest lucru numai pentru televiziune…
D.M.:
Da. Am fost pentru o vreme la emisiunea „Pentru patrie” şi am fost dat afară pentru nişte prieteni care au părăsit definitiv România, legal, dar pe vremea aceea era crimă să ai relaţii cu astfel de persoane. Datorită unui prieten, care fusese şi el dat afară de la „Pentru patrie”, dar care se angajase la Recom şi Recomul dorea să facă o secţie de film publicitar pe 16 mm – televiziunea lucra tot pe 16 mm, mai tărziu a apărut telerecordingul, pe urmă magnetoscopul – m-am angajat. Urma să facem o secţie de film publicitar. Nu exista sediu, am reusit la o clădire în ruină, vizavi de fostul Restaurant Cişmigiu – era o hală imensă și am făcut pereţi din pânză de sac, că nu erau bani. Am început să adun utilaje de la Televiziune, nişte aparate de filmat ruseşti, de la Studiourile Buftea – proiectoare la care ei renunţau, de la Televiziune – pelicule expirate „Orwo” – R.D.G. Dar am fost deştept pentru că am împărțit în două posturile pe care le-am avut acolo, în schemă. Am luat doi operatori pe un post de televiziune, care făceau şi ei un ciubuc şi ei veneau cu aparatele lor şi, uneori, şi cu peliculă, am luat cele mai bune monteuze de la Televiziune… Pentru că toată afacerea era de stat, fără nicio pungăşie. Şi am făcut filme. Unul a luat şi premiu, în Cehoslovacia, cu Pepsi, „Pepsi –avânt şi energie”, că apăruse Pepsi la noi. Dar, până să facem rost de toate sculele acestea, a durat un timp. Am reuşit să iau tarifele de la Buftea şi veneau actorii mari. Piersic, de pildă, a făcut reclamă cu Tatiana Iekel, soţia lui de atunci, la un deodorant – „Ideal” se numea, pentru că se plătea ca la Buftea – 800 de lei pe ziua de filmare. Ziua de filmare la mine însemna 10 minute. De exemplu: îşi făcea un nod la cravată şi spunea: „Select, o cravată de efect”. Atât! Și lua 800 de lei.
E.P.: Dar în Televiziunea Română când aţi intrat? Ştiu că trebuia să vă angajaţi la Actualităţi şi nu la Divertisment…
D.M.:
Am vrut să mă angajez la Actualităţi, dar, la un moment dat, se pornise foarte bine cu studioul acesta de film publicitar… Undeva m-am încurcat. Am făcut rost de toate – de platou improvizat, de peliculă, de proiectoare… Ce n-am ştiut eu? Developarea! 16 mm nu developa decât Televiziunea, care nu avea voie să lucreze cu altcineva. Şi atunci… la o cooperativă, plăteam developarea, prin virament. Eram bine instalat acolo, eram un fel de directoraş al studioului de film, aveam şi o maşinuţă, un Moskvici, care era pentru filmări, am angajat şi doi regizori pe jumătăţi de normă – unul dintre ei Tudorel Popa, celebrul „Paganel”, Octavian Sava, un prieten de-al meu, cel care, împreună cu Virgil Stoenescu, a scris „Nota zero la purtare”. El era la Radio, mi-a zis să vin la Televiziune. Televiziunea era o jucărie nouă, proaspătă, foarte interesantă. M-am dus să dau concurs şi postul meu era doar la Actualităţi. Păi, eu la Actualităţi?! Ei… odată angajat la Televiziune te dă apoi la alt departament, dar să fii pe schemă, mi se spunea…
E.P.: Şi aţi fost angajat cu carte de muncă?
D.M.:
Am fost angajat cu carte de muncă. La concurs am vrut să „rup” şi eu am ales subiectul. Am vorbit cu un operator excelent, Ovidiu Drugă, şi am plecat în Deltă. La un răsărit de soare, filmam un dragor care pleca la muncă. Începeam romantic… Spuneam că „în fiecare dimineaţă un om porneşte către draga lui” şi fond muzical de love story. Şi l-a văzut Tudor Vornicu şi a zis „da-ţi-l la Varietăţi, ce-mi trebuie mie asta?!”.
E.P.: Tudor Vornicu, despre care se spune că a lăsat discipolilor săi un principiu: în primele 30 de secunde ale unei filmări poţi să-ţi câştigi telespectatorii. Dacă nu i-ai captivat în aceste 30 de secunde, i-ai pierdut. Aşa este?
D.M.:
Aşa este. Dar el mai avea ceva foarte frumos… Sigur, aşa cum este peste tot şi cum se întâmplă şi astăzi, el ne întreba după emisie, sâmbăta şi duminica, despre cum a fost emisia. Uneori îndrăzneam să spun că a fost mai slabă şi el o chema pe secretara redacţiei noastre şi îi spunea: „Viorica, sămbăta viitoare face domnul Mihăescu o emisie bombă. Rupe. Dacă asta nu a fost bună, faci tu una şi ne dai o lecţie”. Deci, nu te lăsa doar să critici, fără să încerci să faci tu mai bine.
E.P.: M-a impresionat când îmi spuneaţi că „ la un moment dat, când deschid agenda telefonică, am în faţă un cimitir”.
D.M.:
Aşa este.
E.P.: Eu m-aş gândi la Toma Caragiu, la Alexandru Bocăneţ, la Valeriu Lazarov… Haideţi să rememorăm câteva amintiri pe care le aveţi alături de aceşti oameni.
D.M.:
Da… Vreau să vă spun că Toma a avut o presimţire foarte ciudată. În februarie 1977, spre sfârşitul lunii, eram cu el la Capşa şi mi-a spus: „Mă, am început să ţin la tine, vreau să facem un film împreună”. Îi scrisesem, împreună cu Grigore Pop, monologul final din „Actorul şi sălbaticii” şi i-am spus că astea sunt vorbe şi că „eu nu am nicio poză cu tine, să mă laud şi eu la lume cu Caragiu”… A scos staniolul dintr-un pachet de ţigări Dunhill, și a scris: „Dacă posteritatea se va intreba cine a fost cel mai bun dintre prietenii mei, te rog să arăţi hârtia aceasta. Toma Caragiu”. El m-a numit cel mai bun prieten al lui. Sigur că mă onorează şi spun asta mereu. Nu mă satur să o spun, pentru că nu e puţin lucru să te lauzi cu prietenia lui. Ce se întâmplă cu agenda pe care am deschis-o? La Comedie a fost un măcel… Birlic, Giugaru, Amza, Cotescu, Toma, Bibanu, Bănică, Brăila… Aşa o ţinem o săptămână, Călinescu, Tomazian… Nu ştiu de ce şi cum s-a întâmplat cu oameni în plină putere, mi se pare că au plecat prea devreme.
E.P.: 4 martie 1977- dumneavoastră eraţi la seviciu… Avea să fie cutremurul devastator care a omorât atâţia oameni şi în Bucureşti. Toma Caragiu era acasă şi la el în vizită era domnul Alexandru Bocăneţ. Am înţeles că domnul Bocăneţ n-ar fi trebuit să se afle în acea locaţie şi că eraţi invitat la dumneavoastră. Cum vă amintiţi, cum s-a întâmplat?
D.M.:
Aveam un spaţiu de emisie la Televiziune şi trebuia să stau până la opt şi jumătate. Toma m-a sunat că vine un regizor la el „pentru un nou film, şi doi tineri care vor să-i cunun eu şi pe care vreau să-i cunoşti şi tu”. Se pare că ei – tănărul şi logodnica lui, au murit la uşă, în casa scării. Eu am spus că nu pot veni pentru că stau la seviciu până la ora opt şi jumătate, nu sunt nici cu maşina şi am o întâlnire, „o premieră cu o gagicuţă de 24” şi pot veni după oara zece. Am plecat cu un coleg de-al meu, Gheorghe Marian, care era cu maşina. Mai era şi Grigore Pop şi, la Piaţa Romană i-am spus să mergem pe Magheru până la Mihai Viteazu, să mă duc la Toma. El a spus că o ia pe Ştirbei Vodă şi se duce în Drumul Taberei. Grigore Pop mergea şi el acasă. Atunci eu am plecat să mă întâlnesc cu copiliţa aceea, după care a început nenorocirea ceeea de cutremur. Eu am avut senzaţia de apocalipsă. Am ieşit pe bulevard – căzuse Casata, la etajul șase, mi se pare, era Melania Cârje lângă un perete, cu un copil în braţe. A avut o reacţie inversă – în loc să iasă cu copilul din apartament s-a dus spre peretele din fundul apartamentului şi acolo a rămas pe o bucată de zid. Am luat-o pe bulevard… Scala căzută, Dunărea – o nenorocire… Era praf totul. Am crezut că e sfârşitul lumii. Mă gândeam la mama, în Floreasca, la blocurile noi care s-au făcut moloz. Am trecut prin Piaţa Victoriei, căzuse şi blocul unde era cofetăria Nestor… Am avut senzaţia că s-a ales praful de tot.
E.P.: Şi când aţi aflat că prietenul Dumneavoastră…
D.M.:
Întâi am vorbit cu Besoiu care, mi se pare, era chiar director la Bulandra şi care credea că Toma era la un prieten, director la un C.A.P, aproape de Butimanu. Toma nu era acolo, nu era dincolo şi am început să numărăm absenţii. Dispăruse Bocăneţ. Titus Munteanu îl aştepta pe Toma, care îi spusese să pună de o cafea că pleacă spre el, dar Toma încă nu ajunsese.
E.P.: Deci trebuia să ajungă la Titus Munteanu?
D.M.:
Da, la Titus Munteanu… Ceea ce înseamnă că s-a întâlnit cu Toma, întâmplător, pe stradă şi pentru că Toma nu suporta să stea singur l-a invitat la el să mai stea de vorbă. Dar s-a întâmplat nenorocirea asta… Dacă rămâneau în casă – el şi Bocăneţ şi nu plecau nu se întâmpla ce s-a întâmplat pentru că, uite, căţelul a scăpat neatins. În apartament a căzut un raft, atât… Dacă nu ieşeau la uşă nu aveau nici zgârieturi. O bătrână de deasupra a fost scoasă de pompieri cu scara. Dar vă spuneam că Toma a avut o presimţire pentru că atunci când mi-a scris biletul acela cu amintirea despre el, eu l-am întrebat „Care posteritate mă, că voi machedonii trăiţi o sută de ani”. El mi-a răspuns: „Plec repede, Mihăiescule, ai să vezi tu că plec repede!”. Era sfârşitul lui februarie atunci şi, pe 4 martie Toma n-a mai fost.
E.P.: Însă dumneavoastră vi se datorează arhiva cu Toma Caragiu pe care o are acum Televiziunea Română, pentru că, în 1988, la TVR se făceau restructurări. Era perioada aceea în care se făcea economie şi toate benzile filmate trebuiau regândite şi redistribuite. Peliculele care purtau emisiunile de divertisment trebuiau să fie şterse. Se păstrau numai cele cu înregistrările cu Nicolae Ceauşescu. Dumneavoastră aţi luat filmele şi înregistrările cu Toma Caragiu şi aţi scris pe casetă „vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu în judeţul Alba”.
D.M.:
Ştiţi bine , foarte bine, mă şi mir…sunteţi mai puternică decât SRI-ul…
E.P.: Vreau să-mi spuneţi, însă, cum se face că aţi putut face acest lucru, la graniţa cu legea, într-o noapte, în cabina de montaj a Televiziunii Române. Probabil că mai ştia cineva de acest lucru…
D.M.:
Vă spun cum a fost. Nu se mai importau benzi şi trebuia să le folosim pe cele pe care le aveam imprimate. Ni se cerea să ştergem emisiunile care nu sunt importante, divertismentul trebuia şters tot. Nu se ştergeau vizitele tovarăşului şi Plenarele, care însemnau – pentru cei care cereau ştergerea benzilor – istorie. „Comicăriile” trebuiau şterse. Şi atunci au început să şteargă bezmetic, într-o prostie.
E.P.: Atunci s-au pierdut multe înregistrări de valoare!…
D.M.:
Da… Eu am avut, de exemplu înregistrări de valoare cu Toma şi Marin Moraru, „Căldură mare” a lui Caragiale. Absolut senzaţional! S-a şters… Și mai multe monologuri celebre şterse pentru care era să fiu dat afară… Se zicea că ne plătesc „ca să-l jignim pe Ceauşescu?”. Şi Vornicu m-a întrebat cum am putea face să „salvăm ce mai e cu Toma, că ăştia şterg tot”.
E.P.: Aşadar, Tudor Vornicu v-a ajutat în acest complot al dumneavoastră.
D.M.:
Da, eu nu mai aveam cum să montez, să beneficiez de spaţiu în televiziune, eram scos. S-a zis că nu mai e nevoie de umorişti, se făcea numai „Omagiu ţării”. Singura emisiune de râs asta era şi „Omagiu iubitului conducător”. Atunci Vornicu mi-a spus să salvăm ce a mai rămas, a vorbit cu inginera de la MGS, Viorica Muşat, şi ea s-a oferit să stea cu mine o noapte, să transpunem după banda ampex pe beta şi să păstrăm caseta. Era mult de muncă, se murdăreau capetele, trebuiau şterse mereu ….
E.P.: 118 minute aţi reuşit să salvaţi, până în anul 1989. După Revoluţie a venit un alt ordin la TVR şi anume să se şteargă casetele cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu pentru a muşamaliza acţiunile anumitor realizatori ai televiziunii de atunci…
D.M.:
Ştiţi precis atâtea lucruri, încât bănuiesc că am avut telefonul ascultat… Nu se poate să le ştiţi pe toate…
E.P.: Dumneavoastră v-aţi grăbit atunci spre arhivele TVR şi aţi spus: „Caseta pe care este consemnată vizita tovarăşului în judeţul Alba” este, de fapt, o casetă valoroasă cu Toma Caragiu.
D.M.:
Da, pentru că doar casetele cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu se ştergeau, am salvat 118 minute cu Toma şi am scris pe casetă „Vizita tovarăşului…”. A venit Revoluţia şi nişte tovarăşi, care apoi au devenit dizidenţi, deşi la TVR s-a inventat „Secolul lui Pericle, Decenii de-mpliniri măreţe…”, nişte colegi de ai mei au inventat linguşeli de-acestea. Ca să nu se vadă realizatorul de atunci, umblau să le şteargă acum. Vornicu nu mai era, murise în aprilie, şi eu am mers repede la Televiziune şi am spus să nu şteargă vizita lui Ceauşescu în Alba că era altceva pe ea, Toma Caragiu. Şi aşa afost salvată şi apoi transpusă pe beta.
E.P.: În 1988 aţi fost dat afară de la TVR pentru că se spunea că aveţi un copil în străinătate. Este adevărat?
D.M.:
Este adevărat. Aici lucrurile sunt încurcate pentru că eu m-am însurat la 19 ani şi vă spun sincer şi de ce. Pentru că nu-i dădea voie mamă-sa cu mine la cinema. Am zis să le dau o lecţie şi am luat-o de nevastă. N-a durat căsnicia, era o copilărie. S-a născut un copil, ea mi-a contestat atunci paternitatea, la tribunal. A argumentat că, în perioada aceea, nu mai eram împreună, eram despărţiţi, a înfiat copilul cel care a susţinut ea că este tatăl real al copilului. A plecat demult în străinătate. Eu am dat pensie alimentară şi după ce a plecat. Schimbam bani la stewardese ca să-i dau. Lucrurile, apoi, s-au răcit, ea a murit. Situaţia asta e foarte neclară… Dar despre tatăl unui copil cel mai bine ştie mama. Iar mama a spus că nu sunt eu.
E.P.: Sigur, însă acest lucru v-a costat enorm sufleteşte pentru că Revelionul din 1989 v-a prins, nu în ograda Televiziunii Române, ci acasă şi ştiu că echipa de atunci, pentru a vă dovedi că vă este loială, v-a trimis desfăşurătoarele cu programul cara avea să fie.
D.M.:
Vornicu a făcut asta. Desfăşurătorul programului de Revelion trebuia să fie aprobat de Comitetul Central al Partidului Comunist. Sigur că noi mai minţeam acolo, puneam nişte titluri de emisie… „Ţara în sărbătoare” şi, de fapt, însemna un show de divertisment. În 1989 nu am mai participat la relizarea acelui scenariu, nu mai eram în echipă…
E.P.: Era pentru prima dată când vi se întămpla asta, în mai bine de 20 de ani!
D.M.:
Prima dată în 25 de ani… Și a venit şoferul trimis de Vornicu şi mi-a adus sumarul, pe care îl am şi acum păstrat, şi pe care Vornicu a scris „Maestrului Dan Mihăescu-Omagiu”, adică să mă simt alături de ei.
E.P.: Cel care v-a readus activ în Televiziunea Română, în 1991, a fost Emanuel Valeriu, care v-a şi numit redactor-şef la secţia Divertisment.
D.M.:
Eram în spital, cu hernie de disc. Revelionul din 1990 a fost catastrofic, pentru cel din ′89 nu a avut nimeni pretenţia… S-a renunţat la programele tradiţionale, cu toţi comicii, cu toţi interpreţii valoroşi de muzică uşoară, de muzică populară. S-a făcut o chestie prea modernă pentru atunci. Erau disperaţi… şi Răzvan Theodorescu a fost cel care m-a invitat să preiau redacţia de divertisment.
E.P.: Dar în funcţia de redactor-şef la Divertisment aţi stat doar trei luni. De ce?
D.M.:
Eu i-am spus lui Răzvan Theodorescu că nu am calităţi de manager, că nu am calităţi de şef… „Eu, cu băieţii aştia am fost mereu împreună şi nu am cum să fac pe şeful”. Dar, ca să salvăm toată povestea, eu am propus să mă ocup de primul program de Crăciun, program mare, de două ore, de Revelion şi de programul de Paşte, o altă premieră le televiziune, după care să rămăn doar realizator. Dacă nu se poate, o să plec. Am făcut programul de Crăciun, a fost un succes mare – cu nişte materiale cu totul şi cu totul deodebite. Am fost premiat şi pentru programul de Revelion. Şi emisiunile pentru Paşte au fost foarte frumoase. Mi-am dat demisia și mi s-a spus că nu se poate…
E.P.: Dar ştiţi ce mă gândesc eu?! Acum, pentru ultimii ani, strict pentru perioada aceasta, s-au tot reeditat materiale din arhiva de aur a Televiziunii Române… Din afară s-ar spune că acest lucru v-a îmbogăţit. Aţi primit bani pe drepturile de autor pentru toate materialele, de exemplu pentru „TVR-50” sau tot ce s-a distribuit împreună cu ziare de tiraj naţional?
D.M.:
Domnişoară, se întâmplă ceva de neînţeles, ceva foarte urât. Am numărat din reluările de la Televiziune, cam din zece reluări două erau ale mele. S-au scos DVD-uri cu Toma, cu Bibanu, cu Piersic, cu Bănică, cu Stela şi Arşinel. La toate eram unul dintre autori şi regizori. Mi s-au oferit, o dată, la Caragiu, trei milioane şi s-au vândut 850 de mii de discuri… După care nu mi s-a mai dat deloc. Care este soluţia?! M-am dus o dată la COPIRO, care ţine de Uniunea Scriitorilor, s-a făcut o intervenţie, ORDA m-a trimis la Poliţie. Poliţia a spus că e o chestie de contract, de dosar civil. Mi s-a spus, până la urmă, cinic, să îi dau în judecată că „eşti un om în vârstă şi cât durează procesul, dumneata, între timp, dai colţul”. Deci această barbarie se întâmplă şi nu numai cu mine, nu sunt singura victimă. Adică, cine vrea, fură aceste materiale. De pildă, nişte televiziuni mai obraznice scriu pe ecran „sursa: Youtube”. Păi e lege, de la Youtube nici nu ai voie să descarci, ai voie să vezi tu acasă, nu am voie să copiez şi s-o dau să fie văzută, dar mai ales să dau pe programele de televiziune… Este lege, dar cine respectă vreo lege în ţara asta?
E.P.: Dar de ce nu lucraţi la TVR acum şi lucraţi la un post comercial?
D.M.:
Pentru că Televiziunea Română s-a desăpărţit de mine pentru că… Mi-a făcut un contract pe trei ani, mi-a cerut exclusivitate şi… aşa a fost să fie…
E.P.: Vă e dor de culoarele Televiziunii, de platourile de filmare, de liftul în care, în fiecare dimineaţă se întâlnesc realizatorii şi are loc o mică şedinţă de sumar? Vă e dor de locurile acelea?
D.M.:
Vă fac o confidenţă. Am trecut adesea cu maşina pe acolo, nici nu am întors capul. Eu am lucrat 40 de ani acolo, nu m-a mai interesat… S-au întâmplat nişte lucruri aşa de urâte, nu numai cu mine, cu instituţia care s-a dus aşa de tare în toate direcţiile, politic, calitativ, profesionist. Pentru o fotogramă eu nu dormeam noaptea de griji, acuma nu contează, aţi văzut cum fluieră sunetul, cum joacă imaginea…

DanSimona
E.P.: Domnule Dan Mihăescu, fericirea dumneavoastră, spuneţi aşa: are picioare lungi, e mai mică cu 24 de ani decât mine, o cheamă Simona, e nevasta mea de acum 20 de ani şi pentru următorii 30.” Greşesc?
D.M.:
21 de ani. Am stat împreună șapte ani la început, pentru că, fiind aşa de tânără, am fost convins că nu o să stea. Au trecut 21 de ani şi nu mai e nici ea foarte tânără. Ne-am înţeles foarte bine.
E.P.: Este fericirea dumneavoastră?
D.M.:
Da, este fericirea mea şi n-am ştiut că poate fi aşa de bine însurat. Nu mi-a plăcut niciodată instituţia asta – sunt însurat a treia oară, a doua oară am fost însurat cu Doina Patrichi, Doina Andronache, balerină, dar cum au mers lucrurile cu actuala mea soţie, cum se poartă şi cum s-a purtat ea cu mine, mi-a schimbat optica despre căsătorie, despre familie. Dumnezeu s-o ţină!
DanSimona1

Interviu difuzat de postul de televiziune The Money Channel – Octombrie 2011

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top