#EMINESCU #15IANUARIE #ZIUACULTURII #LICEU #LAMULTEAN

#eminescu #15ianuarie #ziuaculturii #lamultean (așa e cool să urezi, mai nou, „lamulțean”)  – este unul dintre modurile în care a fost marcată ziua de 15 ianuarie 2016 pe rețelele de socializare. Românii au sărbătorit (fiecare după cum s-a priceput) cei 166 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale.

 

Disclosed book on table at library

 

În ultimele zile, povestind despre liceu cu o tânără domnișoară în ale cărei priviri am regăsit cu bucurie principiile care m-au călăuzit și pe mine, mi-am amintit de mine în intervalul 15-18 ani. Am regăsit un text pe care l-am scris imediat după Bacalaureat… Am zâmbit acum, parcurgându-l! Pentru că acest articol publicat în iulie 2008 în revista Q Magazine mi-a adus o mulțime de mesaje care mi-au dat încredere în mine, dar și amenințări de dat în judecată, din partea celor care au continuat să nu lase timpul să le aducă înțelepciune.

Îl postez acum, după ce România tocmai a marcat Ziua Culturii Naționale, pentru ca este exact ce-aș vrea să știe colegii de generație ai prietenei mele, M., cei care acum au întrebări ale căror răspunsuri le va da doar timpul. E un text scris de o puștoaica ce nu ieșea în pauze la fumat, care și-a promis să nu se îndrăgostească atunci pentru că mai avea atâtea de descoperit la ea însăși! Este un text scris de o liceană ambițioasă și incomodă, de un copil cu visuri mărețe, pe care, în parte, viața i le-a împlinit. Am ales acest moment, pentru că îmi doresc ca generațiile care acum sunt pe băncile școlii să aibă curaj să-și dorească o Românie în care valoarea să fie repusă la locul ei.

Mi-e un dor teribil de libertatea acelor ani, așa că vă rog pe voi, cei care acum aveți între 15 și 18 ani, să vă bucurați din plin de tot ce vi se întâmplă! Învățați pentru viață, nu pentru notă, găsiți-vă pasiuni care să vă înnobileze sufletul, visați la cariere de succes! Se pare că dorințele curate se împlinesc!

 

___________________________________

Liceu, cimitir al tinereții mele…

 

Atenție! Școala românească dăunează grav societății! Învățământul românesc este tot mai departe de așteptările părinților care preferă, în ultimul timp, să își trimită copiii la studii în străinătate. Ce se întâmplă, însă, cu tinerii care învață în România?

Adevărul despre anii de școală este mult mai gri decât îl arată televizorul, sunetul clopoțelului de început de an emoționează prea puțini elevi, care nu-l mai ascultă din cauza iPod-ului așezat strategic „la vedere”, iar uniformele se împart în două categorii: elevii norocoși (finanțați de părinții cu bani), care au haine firmate, și „looserii” (cu părinți obișnuiți), care nici nu vin cu mașina personală la școală, nici nu au genți scumpe și, în plus, mai au și caiete pentru fiecare materie! Adevărul despre anii de școală nu se citește în ziare, nu e prezentat la știri și nu e nicidecum intuit la ședințele cu părinții! Adevărul despre anii de școală este simțit numai acolo, în clasă, cu teama că orice se aude dincolo de curtea școlii poate aduce repercusiuni.

Am terminat clasa a XII-a cu media generală 10.00, cu toate acestea nu sunt tocilară, ci doar mi-am dorit să demonstrez că un carnet cu note mari se asortează perfect cu pasiunile unui tânăr ancorat în secolul XXI, cu responsabilitățile pe care și le asumă, responsabilități ce depășesc dificultatea temelor de școală și preiau titulatura de joburi. Se spune că, dacă te implici în prea multe activități, riști să nu ai copilărie. Eu am riscat și am renunțat la zile întregi de „timp liber” pentru clipe de aplauze pe scena Operei, în spectacolele pentru Școala de Balet pe care am absolvit-o odată cu liceul. Am renunțat la multe ore de stat pe messenger pentru a-mi găsi preocupări care să-mi aducă banii de buzunar atât de necesari pentru o fată la 15, 16, 17, 18 și chiar acum, la 19 ani. Indiferent că a fost vorba de emisiuni TV, prezentări de modă, evenimente, de la toate am avut de învățat și toate aceste experiențe au contribuit la convingerea mea că această „școală a vieții” a dat un plus de strălucire tendinței școlii românești de a uniformiza mintea și sufletele elevilor. Dar jobul care m-a… șlefuit cel mai tare a completat pașii de dans cu rânduri despre Operă, scrise în ultimul an în revista care îmi găzduiește acum aceste rânduri, iar importanța pe care o acordam minutelor în care apăream la TV a pălit în fața bucuriei de a semna în această revistă articolele pe care le-am scris. Pentru toate acestea, trebuie să mulțumesc conducerii liceului meu, care, nu de puține ori, a trebuit să țină piept unei cancelarii preocupate de veniturile mele materiale… Domnilor profesori, aceste venituri mi-au asigurat atât cărțile pe care unii dintre dumneavoastră nici nu ați avut interesul să le deschideți, cât și abonamentul RATB care mă aducea la școală. Am vrut să arăt că se poate să iei Bacul cu medie mare și fără o singură oră de meditații. Am reușit și acest lucru, iar pe diploma mea de Bacalaureat scrie 9.35. Atât! Totul se rezumă la un număr în funcție de care ești catalogat: elev bun sau elev slab – fără alte completări sau explicații! Experiența mea pe băncile școlii este asemănătoare cu a multor tineri din România anului 2008: marcantă, pe alocuri chiar traumatizantă, însă nu lipsită de gustul atât de dulce al sentimentului că am fost, realmente, un elev incomod!

Aventura începe în școala generală:o profă de mate despre care știam că face meditații pentru cei care își… permit note mari! În timpul orelor de pregătire avea cu totul altă treabă decât să explice matematica! Păi cum care treabă, că sunt atâtea de făcut!!!… În timpul meditațiilor profa fie făcea baie, fie gătea, fie vorbea la telefon sau, mai nou, pleca la cumpărături! Eu o știu de la școală, unde umplea tabla cu „hieroglife” din care puțini înțelegeau câte ceva, testele erau numai din exerciții de olimpiadă (și multe dictate greșit)… Lista continuă cu un prof de geografie cu probleme psihice, care arunca icoanele de pe pereții clasei sau din penarele elevilor și care, dacă dădea o notă bunicică, pretindea elevilor să-i sărute mâna (la modul propriu); o profă de chimie, care nici nu știa cum arată un experiment, dapoi să ne mai prezinte și nouă; o alta de fizică, despre care îmi aduc aminte că mă trimitea să îi fac cumpărăturile pentru că eram cea mai descurcăreață din clasă; o profă (și diriga) de engleză, care își făcea ochi dulci cu profu de română de la clasa paralelă și de la care, cel mult, ne așteptam să ne prezinte un „French Kiss”; iată doar câteva exemple de „dascăli” care se presupune că aveau menirea de a modela caracterele și sufletele copiilor. Noroc cu profesoara de română, un om excepțional, singurul motiv pentru care am rămas în acea școală până în clasa a VIII-a, și căreia îi datorez bună parte din dragostea mea pentru limba română! Crescând, mi-am dat seama de ce acești „domni” și „doamne” profesoare se ascund în spatele ochelarilor de soare când ne întâlnim pe stradă sau preferă să mă ocolească, temându-se că un salut din partea mea ar putea să amintească despre cum se desfășurau orele de… curs!

Urmează „ani de liceu cu emoții la română”. Emoții nu pentru că nu știam lecția, ci pentru că, de cele mai multe ori, profa habar nu avea ce trebuia să ne învețe pe noi. Lecția se desfășura pe principiul: „Dacă tăceai, filozof rămâneai!”. Eu nu eram nici „Anuța, Ralucuța, Iubire”, pentru mine profa avea doar „Fetițooo! Te dau afară!”. Asta pentru că aveam curajul să o contrazic și, pe deasupra, mai aveam și argumente pertinente. Eu nu eram rugată să răspund la lecție, așa cum erau unii dintre colegii mei, pe mine mă asculta în fiecare oră, indiferent dacă aveam nevoie de notă sau nu! Și cum poți să te stăpânești când, în clasă de filologie, profa îți spune că lecția trebuie „să o tragi la Serox”, sau cum să accepți să ți se spună „fetelor, sunteți boNLave”. Îmi amintesc că ne întreba semnificația vreunui cuvânt, semnificație pe care mai mult ca sigur că nici profa nu o cunoștea, că doar singură aprecia „da ce… io sunt dicționar?”. Expresia pe care o prefera sună exact așa: „Ce facem aici? Foaie verde… ne jucăm de-a școala?”. Nu, doamna profesoară, noi nu ne jucam! Dumneavoastră încurcați autorul cu eul liric, habar nu aveați de acțiunea romanelor pe care le aveam de citit, poeziile vă păreau toate la fel (la naiba cu motivele și temele acelea pe care nu le-ați intuit niciodată!), „Moromeții” nu trebuie să fie lectura de căpătâi, ci doar un titlu din multe altele pe care trebuia să le cunoaștem, nu puteați să rămâneți „costernată”, ci doar, cel mult, „coNsternată”, nu uitați că poezia lui Vasile Voiculescu se numește „În Grădina Ghetsemani”, și nu așa cum spuneți dumneavoastră, „În Pădurea Ghetsemani” (un semestru m-am chinuit să vă obișnuiesc cu titlul, sper să vi-l amintiți măcar pentru generația următoare, dacă episodul biblic vă este necunoscut…). Recunosc… eu la română nu aveam caiete, pentru că nu aveam ce să scriu… de la profă auzeam numai ciudățenii care îmi zgâriau auzul. N-am să uit niciodată cum mă punea să repet ca să apuce să își noteze în agendă și n-am să uit nici cum mi-a spus (după una dintre orele în care vorbeam eu mai mult ca ea) „măi Eveline, explică-le tu și lor (colegilor) așa cum mi-ai spus mie și asigură-te că au înțeles cum trebuie!”.

Cu profa de engleză situația era mai grea. În cazul meu, dacă tăceam în timpul orei, considera că o privesc cu superioritate, dacă răspundeam – că mă dau mare, dacă îi zâmbeam – că o iau peste picior, oricum… nu era de bine. Și eu… care renunțasem să îi mai atrag atenția că scrie cuvintele greșit pe tablă, nici nu îndrăzneam să remarc faptul că are dicționar pe telefonul mobil și că așa traducea ca să înțeleagă ce scrie în manual. Și unde mai punem că nu-mi amintesc de o oră întreagă în care să vorbim limba lui Shakespeare, ci doar „graiul moldovinesc” al lui Creangă, pe care îl stăpânea de minune!

La informatică… profa era de dinainte de a se inventa calculatoarele… Își dorea să ne învețe, dar „haștemelică” (adică HTML) deja ne plictisea. La economie nu aveam profesor în liceu… buuuun, ce era de făcut? Simplu: a venit profu de educație antreprenorială (cu tot cu lentilele lui mov de contact), care nu prea știa „cu ce se mănâncă noua materie”; logica, sociologia, psihologia și filozofia au cam fost toate la fel… cu aceeași profă „ștearsă” care, pentru inspecția de grad din ultimul semestru de școală, ne-a trimis planul lecției pe mail și numele filosofilor în paranteză, ca să nu cumva să le rostim greșit: „Frensis Beicăn, Carl Iaspărs, Ludvig Vidgănștain, Reone Decart”, dar… ce mai contează – inspecția a ieșit bine, profa are gradul I, noi am fost lăudați…

Elevii din liceul meu au fost diferiți: de la adepți și practicanți MISA, trans-sexuali și regine XXX, la elevi silitori și ambițioși. De la cei care, la ora de literatură universală, încurcau „Mitul lui Sisif” cu „Mitul lui SiFilis”, la cei care au o cultură generală solidă dobândită prin studiul individual. Dar toate acestea pălesc în fața declarației pe care mi-a făcut-o, în cel mai sincer mod posibil, diriga: „n-am avut elev ca tine”. Colegele mele erau asemuite cu orhidee, garofițe, eu eram ghimpele…

Notele mari nu se obțin cu ușurință: cu cât e complexul profesorului mai mare, cu atât este nota elevului mai mică. Cu toate acestea, coronița mea de la sfârșitul clasei a XII-a a fost cu atât mai prețioasă cu cât a fost obținută doar cu puterile mele: fără ca părinții mei să „sponsorizeze” liceul, fără drumuri cu cadouri în pungi de plastic în cancelarie! Și cu atât mai prețios este rezultatul de la Bac, pentru că am avut părinți normali, pe care i-am convins că pot și trebuie să învăț singură, fără să fiu îndopată de un meditator cu comentarii pe care să le învăț pe de rost.

 

FullSizeRender

 

Bac-ul, însă, este un moment pe care fiecare îl percepe diferit. De la licee unde s-a copiat cu cărțile pe bancă, până la liceul meu, în care nu am avut voie să avem pe bancă nici măcar un pachet de șervețele, de la licee unde se intra cu „pachetu de țigări pentru profi” (care conține suma adunată de la elevi pentru ca supraveghetorii să fie mai… relaxați), până la situația de a intra în sala de examen doar cu pixul și cartea de identitate în mână. De la elevi care, în ziua afișării rezultatelor, ascultă muzică în curtea școlii, până la cei care își rod unghiile, în speranța că vor obține note bune.

Important e ce apuci să înveți în timpul liceului. Eu am învățat că reușitele școlare și extrașcolare sunt păcatul de neiertat în fața anumitor colegi, dar mai ales a unor profesori. Nu am dezvăluit numele niciunui profesor pentru că sunt convinsă că mulți „dascăli” se regăsesc, măcar parțial, în exemplele mele, însă e păcat că tinerii capabili sunt evaluați de impostori ce se numesc „profesori”. Sigur, există și excepții, însă acestea sunt prea puține și se pierd în „mafia liceelor”.

Mă despart de mine, de eleva de nota 10 din „prima bancă de la geam”, cu opinii apreciate de unii, descurajate și contestate de alții, dar unanim considerate îndrăznețe și incomode, de eleva care a profitat la maxim de vârsta adolescenței, găsindu-și pasiuni prea complicate pentru a fi apreciate de toți colegii, de eleva care și-a dorit să găsească modele în oamenii de la catedră, semnând aceste rânduri cu speranța ca generațiile viitoare de liceeni să nu încurajeze lipsa calității în învățământul românesc! Atenție: evitați excesul de meditații, olimpiade și cadouri – astăzi ele dăunează grav… personalității.

 

__________________________

Am postat acum articolul și pentru că mi-am amintit că, în anii de școală, aveam impresia că timpul stă pe loc, că nu se vor termina vreodată testele și nici că voi scăpa de amenințarea „Scoateți o foaie de hârtie și scrieți: test!”. Încercam să-mi imaginez cum e viața „după” și cât de liberi și de fericiți sunt adulții. În ora de curs încăpeau: întârziatul profesorului, cititul catalogului, răsfoitul amenințător pe principiul „pe cine ascultăm astăzi”, emoția „ascultatului”, emoția clasei, calculatul probabilității ca tu sa fii următorul „ascultat”, predarea lecției noi, dictarea temei…. Iar în pauză începea analiza psihologică pe care o făceam cu toții profesorului: „Oare dăm test ora viitoare?”. Când se suna de intrare inima-ți stătea în gât și mai cobora în vacanțe. Dar… toate trec!

M-aș întoarce acum în timp, să-i spun Evelinei de atunci că va termina facultatea cu 10. La fel și masterul – va fi prima din seria ei! Bravo, puștoaico, ți-a ieșit! În plus, ai cea mai frumoasă meserie din lume: jurnalismul.

Iar pe Eveline de-acum aș trage-o de mânecă și i-aș șopti: „Ești liberă, draga mea… Iubește și fă ce vrei!”

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top