DR. VOLKMAR HANSEN, EXPERT ÎN THOMAS MANN, HEINRICH HEINE ȘI J.W. GOETHE: „ARMONIA ESTE VICTORIA MEA SUPREMĂ!”

Ne-am întâlnit la Düsseldorf, pe terasa hotelului Steigenberger, situat pe Königs Alee, una dintre cere mai scumpe destinații de cumpărături, acolo unde marile branduri ale lumii au reprezentanțe de top. Am stat lângă Operă și am admirat lebedele. Este un bărbat sofisticat! Cu toate acestea, preferă discreția! Timpul pe care l-am petrecut cu Prof. Dr. Volkmar Hansen ar fi de-ajuns pentru o carte. Are certitudini în profesie, dar continuă să-i pună întrebări vieții. Operele scriitorilor Thomas Mann, Heinrich Heine și Goethe sunt principalele sale izbânzi profesionale, dar soția, copiii și nepoții îi sunt cele mai dragi comori.

 

 

vh3

 

EVELINE PĂUNA: Proveniți dintr-o familie de oameni importanți pentru Germania…
VOLKMAR HANSEN: 
Este adevărat. Tatăl meu, inginer cu educație umanistă, a fost un responsabil important în Ministerul Traficului din Germania. Principalul său proiect a fost strategia de apărare a Germaniei – Republica Federală Germania, a acelor timpuri. Acest lucru însemna construcția de sisteme împotriva invaziei rușilor. Germanii au construit poduri și tot soiul de sisteme de infrastructură care aveau rol de apărare. Căutau întotdeauna noi moduri de a apăra țara. Tatăl meu a lucrat cu NATO și avea drept de semnătură, în numele Republicii Federale Germane, în acele chestiuni militare. Mama nu a lucrat. În acele vremuri ale burgeziei, femeile nu lucrau. Sunt încântat de faptul că am aparținut acelor vremuri, pentru că, astfel, mama a avut timp de mine, a avut vreme pentru educația mea. Acum văd ca fiind un lucru însemnat faptul că, între 14 și 20 de ani am avut-o pe mama alături, pentru dezvoltarea mea. Constat o problemă la generațiile mai noi, care nu au avut șansa comunicării în familie. Acest gol al comunicării nu a existat în anii tinereții mele. Mama s-a stins în anul 2012 și, în ultimul ei an de viață, a locuit cu mine, în casa mea și și-a dorit să moară într-o cameră… acasă. Și asta pentru că am avut o puternică legătură cu părinții mei. N-am simțit că e nevoie să mă revolt împotriva lor.
E.P.: A fost greu să fiți copilul unui om influent? Ați simțit o anumită presiune sau erați precum ceilalți copii din Magdenburg, orașul natal?
V.H.:
M-am născut lângă Magdeburg, în 1945. Tata era atunci prizonier de război. A reușit să supraviețuiască acolo. Timp de doi ani, mama a crezut că tatăl meu murise în închisoare. Apoi ne-am mutat lângă Frankfurt. Tata a venit din închisoare la sfârșitul anului 1949. Până în 1956 am trăit în Frankfurt, de aceea, chiar și acum, vorbesc uneori în dialectul de acolo. Când vizitez acele locuri îmi este foarte ușor să mă întorc în timp și să vorbesc ca ei. 
E.P.: Care vă erau visele pentru viitoarea carieră? Voiați să fiți un om influent, ca tatăl dvs.?
V.H.:
Nu, nici nu mă gândeam la acest lucru. Tatăl meu nu arăta că este un om important. În vremea aceea, a reconstruit calea ferată pentru Frankfurt am Main. Și, când a plecat la Bonn, capitala politică, s-a mutat pe politici secrete. Abia după niște ani mi-a spus la ce lucra. Pentru mine, tatăl meu era doar… tatăl meu. Știam și simțeam că nu trebuie să fac diferențe. Pentru un copil nu contează dacă părinții săi sunt importanți în ochii societății. Eu am avut același respect și pentru mama, chiar dacă ea nu lucra.
E.P.: Cât de important este pentru un copil perioada dintâi, șansa de a fi educat în familia potrivită? Este copilăria cheia vieții?
V.H.:
Da, din două motive – școala și familia. Dacă acasă este atmosferă tolerantă și liberă, în care chiar și chestiunile politice sunt discutate în mod rațional – fără partizanat cu vreun partid, ci cu interesul deplin al unui republican, mintea ți se dezvoltă altfel. Copilăria poate fi cheia vieții, dar mai departe depinde de tine. Nu cred că poți afirma întotdeauna că toate greșelile pe care le faci sunt o consecință a problemelor din copilărie. Școala, în acea vreme, era de foarte bună calitate, în toată Germania. Acum, sistemul educațional s-a schimbat și 40% dintre copii merg spre învățământul superior, conform sistemului german. Restul, urmează școli normale. În timpul acela, educația avea rezultate mai bune. 
E.P.: Pasiunea dvs. pentru literatură a început în acei ani?
V.H.:
Pasiunea mea pentru literatură a început în anii de școală. De atunci citeam cu mult mai mult decât colegii mei.
E.P.: Care titlu v-a impresionat atunci?
V.H.:
În anii de început, aveam acces la tot ceea ce părinții mei considerau a fi o lectură potrivită pentru un copil – basme și tot soiul de povești. Apoi a existat o scurtă perioadă în care am mers în vizită la rude, într-o zonă rurală și citeam ceea ce-mi dădeau ei – recunosc, nu erau povești prea bune. Dar, de la 15 ani, am fost interesat doar de literatura germană „grea” și de traducerile din literatura universală… Tolstoi, Dostoievski… literatură engleză. Eram preocupat de literatură și interesul meu i-a făcut pe părinți să-mi dea cărți bune. Dacă citești, ajungi, la un moment dat, la un anumit nivel când nu e o problemă să te gândești la literatura modernă sau la cea veche. Mai târziu, am început să citesc lecturi speciale. Am început să fiu interesat de anumite perioade ale literaturii, de anumite aspecte. În timp ce am început să călătoresc, deveneam interesat de literatura rusă, de cea franceză, de cea a Marii Britanii. Și Italia a schimbat ceva în mine. Pentru lucrările mele de mai târziu, despre Heinrich Heine și Johann Wolfgang Goethe am citit în timp ce călătoream să adun date autentice. 

 

 

hansen
E.P.: De ce ați ales Bonn pentru studii? Trăiați acolo. Nu v-ați dorit un alt oraș, un mediu nou de explorat? La vârsta aceea visezi să vezi lumea…
V.H.:
Cred că sunt niște diferențe sensibile între femei și bărbați. Cred că femeile, de îndată ce termină studiile, vor să exploreze. Eu nu mă gândeam la asta. Bonn este un oraș frumos. Aveam acolo prima prietenă și între noi era o legătură frumoasă. Păstrăm legătura, chiar și azi ne scriem, din când în când.
E.P.: Deci dragostea a decis pentru dvs.
V.H.:
Era plăcut să o am lângă mine, și, în afară de asta, nu era important să plec din oraș. La Bonn era, și încă este, o universitate foarte bună. Au o manieră aparte de a separa informațiile de cultură generală de cele dedicate unui anumit subiect, unde am optat și eu. Am studiat Istorie, Literatură Germană, Istoria Artei și Filosofie. Apoi, în 1969, am venit la Düsseldorf, care avea o universiate nouă, comparată cu cea de la Bonn. 
E.P.: Și ce s-a întâmplat cu povestea de dragoste?
V.H.:
Ne-am separat. Îmi întâlnisem prima dragoste la o școală de dans. Și chiar a fost prima dragoste, cu toate intensitățile specifice. Dar după ceva ani, ea s-a angajat la o farmacie și timpul ne-a separat fără să ne dea un anume motiv. Când am venit la Düsseldorf, am întâlnit alte iubiri. În rest… un profesor tânăr de la Universitatea din Bonn – cred că avea în jur de 35 de ani, m-a întrebat dacă vreau să-l urmez la Universitatea din Düsseldorf, unde plănuia să se transfere. Mi-a propus să mă înscriu la doctorat. În 1971 îmi luasem diploma de profesor. Dar, în timpul studiilor, am lucrat puțin și într-un teatru – roluri mici. Sunt documente de arhivă care menționează numele meu ca actor. Era un mod de a câștiga niște bani pentru că tatăl meu mă ajuta, dar m-a încurajat să mă descurc singur. Deci, am avut slujba aceasta la teatru, iar o altă colaborare a fost să lucrez la o culegere întocmită de un profesor, asupra literaturii lui Thomas Mann. Ca tânăr student, am fost rugat să caut în arhive date importante despre viața lui. Profesorul care mi-a încredințat asta – Dr. Hans Otto Meyer, îmi dădea și ceva bănuți – nu sume importante. Dar marele câștig al acelor timpuri a fost faptul că am devenit expert în lucrările lui Thomas Mann. Era neprețuit, pentru mine, ca student, să am acces la cele mai importante surse ale literaturii. 

 

vh2
E.P.: Pentru că v-ați dedicat atât timp operei lui Thomas Mann și personalității acestuia, simțiți o legătură dincolo de timp?
V.H.:
Ca specialist, prima mea lucrare de anvergură a fost asupra lui Thomas Mann. Lucrarea mea de disertație a fost despre ce a citit Thomas Mann din Heinrich Heine. Nimeni nu a studiat asta, înaintea mea. Mă simt conectat cu personalitatea sa, fără acele părți de zonă erotică. Thomas Mann este important pentru Germania, înseamnă mult pentru tradiția noastră filosofică și poate fi comparat cu Goethe. Un Goethe modern. Goethe a fost la 1800. Thomas Mann a fost într-o perioadă crucială pentru Germania. A fost un model. Atunci am descoperit multe scrisori semnate de el, care m-au ajutat să-mi fac o nouă imagine despre personalitatea sa. A trăit în exil, și asta, cred, este o calitate pe care nu o au toți marii autori ai lumii. Cred că, în acel timp, a fost cel mai important scriitor din lume. Pentru mine, timpul lui Hitler nu este un timp al tradiției germane, așa cum este vremea dinaintea lui. 
E.P.: Dacă s-ar opri istoria și ați putea să-i adresați o întrebare lui Thomas Mann, cu mintea de acum, cunoscându-i istoria personală și profesională, ce l-ați întreba?
V.H.:
Sunt profesor, cercetător, încerc mereu să ridic noi problematici în literatură. Nu mi-aș irosi întrebarea pe un subiect generalist, m-aș întoarce la notițele mele și l-aș întreba ceva cât se poate de specific. Dar mi-ar plăcea totuși să știu, dacă ar privi înapoi în timp, la 1914 și anii Primului Război Mondial, ar fi schimbat ceva? 
E.P.: E o întrebare al cărei răspuns nu-l vom avea. Revenind la istoria dvs. personală, din 1975, ați străbătut lumea cu lucrările dvs. Care a fost principala temă? 
V.H.:
Literatura germană. Prima mea gară profesională a fost Thomas Mann, apoi Heinrich Heine și, mai târziu, Goethe. Mi-am dedicat tot timpul acestor cauze. Până astăzi. Încă citesc foarte multe cărți. A existat întotdeauna un spațiu între interesul oamenilor pentru cărțile lui Thomas Mann și dezbaterile intelectuale. Cel puțin 20.000 de exemplare dintr-un titlu al lui Thomas Mann sunt tipărite, anual, în Germania. A fost citit de oameni din categorii sociale diferite, dar intelectualii l-au apreciat, chiar dacă unii au afirmat că Heinrich Heine a fost un autor mai important.
E.P.: Care țară a fost mai interesată să afle detalii despre Thomas Mann?
V.H.:
Am ținut prelegeri în Franța, Japonia, China, Coreea de Sud, dar cred că Rusia și Italia au fost cel mai interesate de Thomas Mann. 
E.P.: În 1993 ați devenit directorul Muzeului Goethe. 
V.H.:
Și am fost, de asemenea, membru în fundația Goethe. Muzeul este condus de către fundație. Orașul Düsseldorf oferă clădirea, dar colectorii sunt Fundația Anton și Katharina Kippenberg. Muzeul trebuie să aibă fonduri, în caz că sunt vândute obiecte ale lui Gothe – pentru a-și mări colecția. 
E.P.: V-a fost greu să fiți lider?
V.H.:
Nu, nu chiar. Între 1974 și 2002 am fost editorul șef al Ediției Henrich Heine. Deci știam cum merg lucrurile, într-o poziție de conducere. Pentru mine a fost un post de responsabilitate dar da, este bine să fii într-un post care te ajută să demonstrezi ce poți. 
E.P.:Cum este viața dvs. de acum? Sunteți mentor pentru studenții dvs., care sunt nerăbdători să afle informații de la dvs…
V.H.:
Sper să fie așa, deși studenții mei îl au pe Google.
E.P.: Pentru ei sunteți Domnul Google al Literaturii…
V.H.:
Văd ca fiind un lucru pozitiv faptul că le pot prezenta tinerilor și alte perspective. Dacă ești un profesor în vârstă, nu mai ai ambiții profesionale. Vrei doar să împărtășești ceea ce știi. Un profesor în vârstă poate face comentarii pe care un altul, cu mai puțină experiență, nu le poate face. Este vorba de perspectiva asupra vieții. Istoria stă în spatele acțiunilor. Mulți oameni descriu diferențele dintre sistemele de educație, fără să le cunoască trăindu-le. Râd când îi aud. În Franța, de exemplu, tinerii sunt testați între 16 și 18 ani. După acest moment doar un sfert dintre ei au acces la cea mai înaltă formă de educație. Asta înseamnă că nu poți face o comparație între elevii din Germania și elevii din Franța sau oricare loc al lumii. Fiecare sistem are particularitățile lui. 
E.P.: Aveți tabieturi când scrieți?
V.H.:
Scriu dimineața devreme. Prefer calmitatea dimineților necoapte. Acum am mai mult timp liber decât înainte și îl petrec scriind scrisori, de mână. Noi, germanii, avem un cult pentru scrisori. Dacă am ceva important de comunicat, n-o fac într-un e-mail. 
E.P.: Ce-mi puteți spune despre familie? Știu că aveți trei copii…
V.H.:
Da, am trei copii și sunt de foarte mult timp împreună cu femeia vieții mele. Am întâlnit-o la Universitatea din Düsseldorf. Aici am văzut-o pentru prima dată. Apoi am tot lucrat împreună, ea este cea care a găsit slujbele acelea în teatru.
E.P.: Care este secretul unei căsnicii de lungă durată, ca a dvs.?
V.H.:
Trebuie să-ți iubești partenerul. Este cel mai important aspect. Trebuie să ai respect pentru persoana pe care o iubești. Mulți oameni își pierd respectul după o viață în comun. Noi avem aproape 40 de ani de când suntem împreună.
E.P.: Ce cariere și-au ales copiii dvs.?
V.H.:
Cariere normale. Băiatul cel mare este medic stomatolog, fata mijocie este jurist și lucrează pentru un lanț de spitale, iar cea mai mică este asistentă medicală și mi-a dăruit trei nepoți. În total, am șase nepoți. Sunt de șase ori bunic! Se spune că bunicii le oferă o educație mai blândă nepoților decât au făcut cu fiii. Nu cred că e adevărat. Pentru că, uneori, părinții lucrează atât de mult încât bunicii sunt cei aproape de nepoți. Și trebuie să-și câștige credibilitatea. În viața mea a avut loc o schimbare. Când aveam copiii mici, nu m-am trezit niciodată noaptea, să merg la patul lor. Dar, acum, că sunt bunic, când plâng nepoții noaptea, eu sunt cel care se duce la ei. 
E.P.: Care este cel mai important lucru pe care l-ați făcut în viață?
V.H.:
Nu e un lucru anume. Este o realitate – echilibrul, armonia! Am facut multe lucruri bune, am și eșuat uneori, dar am găsit întotdeauna un mod ca balanța să stea în echilibru. Viața e o sumă de lucruri. Ca specialist, poate o carte de comentarii pe care am scris-o despre „Lutetia”, de Henrich Heine, este apogeul. Sunt patru volume, de aproximativ 3.600 de pagini. Este ceva ce ar trebui să aibă toți filologii și cercetătorii care sunt interesați de opera sa. Dar armonia este victoria mea supremă – am găsit un mod de a trăi, de a mă dedica științei, de a iubi, de a face copii și de a-mi crește nepoții. Toate astea într-o viață de om!

 

vh1

 

Interviu publicat în Jurnalul Național – Februarie 2015

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top