ÎN CULISE LA MOULIN ROUGE

Moulin Rouge este cel mai cunoscut cabaret al lumii. Aici s-a scris istoria pasiunilor ascunse ale Franței ultimului secol, dar au avut loc și cele mai importante evenimente mondene ale Parisului zilelor noastre. Am pătruns în culisele faimosului cabaret și am stat de vorbă atât cu vedetele Moulin Rouge, printre care un român, dar și cu profesioniștii din staff. Un material în exclusivitate pentru www.evelinepauna.ro.

 

Moulin Rouge Façade . ©Moulin Rouge® - S.Bertrand

 

 

Pe 6 octombrie 1889, Moulin Rouge și-a deschis porțile și a primit pe scenă niște fete care abordau un stil diferit de dans decât cel obișnuit în epocă – Cadrilul. Mișcări revoluționare, chiuituri, ritm zgomotos și, mai ales, fuste ridicate care lăsau la vedere picioarele dansatoarelor, dar și desuu-rile… Toate acestea aveau să scrie istorie. De cele mai multe ori, dansatoarele erau amatoare. În timpul zilei erau spălătorese, lenjerese, croitorese, iar noaptea se transformau în dansatoare de Cadril. Acest nou stil de dans a devenit imediat un succes și a atras un număr impresionant de spectatori. Cei care veneau să se distreze erau oameni din toate categoriile sociale: de la cei din clasa mijlocie până la prinți, artiști, scriitori. Doi ani mai târziu, Cadrilul încă era la modă și începuse să depășească granițele Franței. Întâi a trecut de cealaltă parte a Canalului. Un britanic, Charles Morton, a schimbat numele dansului, în „French Can-Can” – un dans amuzant, cu gălăgie, care vine din Franța. Multe dansatoare cu nume sugestive deveniseră faimoase: la Goulue – Lacoma, Muza lui Toulouse Lautrec; Nini Pattes-en-l̕Air – Nini Picioare în Aer, Grille d’Egout – Grătar de Canalizare, la Môme Fromage – Copila de Brânză. Acum, la 125 de ani de la primii pași, dansul Can-Can este prezentat în fiecare seară pe scena de la Moulin Rouge, nelipsind de la vreun spectacol!

MISS DORIS

Istoria spune că o fetiță din Germania, care lua lecții de dans fără știrea părinților, a devenit Miss Doris, faimoasa maestră de balet de la Moulin Rouge. Între Karlscsruhe Opera și Conservator, își ia diploma ca profesor de dans și ajunge în Paris, în 1954. Cabaretul o atrage și vine la Moulin Rouge, în 1957. Miss Doris și-a format propria trupă de dansatoare, pe care le numea Doriss Girls – Fetele lui Doris. În 1957 erau patru, acum sunt 60. Din 1961, Jacki Clerico, patronul cabaretului Moulin Rouge și-a dat seama de calitățile lui Miss Doris și, astfel, ea a devenit coregraf oficial, alături de Ruggero Angeletti. Doriss Girls au fost întotdeauna recrutate din toate colțurile lumii. Din 1997, Janet Pharaoh, noua maestră de balet, organiza audiții din Las Vegas până la Londra, din Sidney până, evident, la Paris pentru a găsi noi dansatori, atât fete cât și băieți.

BUCĂTĂRIA

Brigada de la Moulin Rouge (cea mai mare din întreaga Franță) constă în 120 de șefi de sală și chelneri care lucrează în fiecare noapte în salonul legendar, ce primește 900 de oaspeți. Mâncarea clienților este pregătită de o echipă de 25 de bucătari, iar șampania și vinul sunt selecționate din cele mai fine sortimente. Anual, la Moulin Rouge sunt deschise 240.000 de sticle de șampanie. Clienților le sunt propuse două meniuri – Toulouse-Lautrec și Belle Epoque, iar în plus, Á la Carte, meniu vegetarian și vegan. Cina este acompaniată de Orchestra Moulin Rouge, iar domnii pot să-și invite la dans iubitele, până la începerea spectacolului.

 

french-cancan-cliche-chine-tiers_2

 


MOULIN ROUGE, ÎN CIFRE

  • În noiembrie 2014, dansatoarele de la Moulin Rouge au stabilit trei noi recorduri mondiale: cel mai mare număr de rotiri de picior la French Can-Can – 29 de rotiri în 30 de secunde, cel mai mare număr de poziționări ale unui picior în jurul capului – dansatorul grec Adonis Kosmadakis a realizat 30 de astfel de figuri acrobatice în 30 de secunde, cel mai mare număr de piruete la sol legate între ele și realizate în șpagat – francezul Nicolas Pihiliangegedara a efectuat 36 de șpagate în rotație, în 30 de secunde. Moulin Rouge deţine,din 2010, recordul mondial pentru cel mai mare număr de ridicări de picioare (720 în 30 de secunde, realizate de 30 de dansatoare pe un singur rând) şi recordul pentru cel mai mare număr de şpagate French Cancan consecutive: 30 de dansatoare din trupă au realizat 62 de astfel de figuri acrobatice în 30 de secunde.
  • 630.000 de spectatori pe an, dintre care 50% francezi, iar restul de naționalități străine
  • 900 de scaune și 700 de frapiere din argint
  • Două spectacole pe noapte, 365 de zile din an
  • 80 de dansatori: 60 de Doriss Girls și 20 de Doriss Boys
  • Investiția inițială în spectacolul „Féerie” a fost de opt milioane de euro
  • 1.000 de costume cu pene, pietre semiprețioase și paiete. Penele sunt de la Maison Février, casă care colaborează cu Yves Saint Laurent, Lacroix, Givenchy, Galliano, Jean-Paul Gautier, Louis Vuitton. Maison Février este liderul mondial pe piața de fashion pentru pene.
  • 800 de perechi de pantofi, de la măsura 38 la 46, executați manual de Maison Clairvoy
  • Un acvariu de 40 de tone, șase cai și cinci pitoni
  • Spectacolul „Féerie”, care este același din 1999 are patru tablouri: „Moulin Rouge ieri și azi, Moulin Rouge pentru totdeauna”, „Pirații”, „Circul” și „Moulin Rouge din 1900 la…”

 

 

 

JOLENE și ALEXANDRU DENEȘ: „NE-AM ÎNTÂLNIT LA MOULIN ROUGE”

 

Jolene și Alexandru Deneș sunt vedetele cabaretului Moulin Rouge dar și… soț și soție. Vin din colțuri diferite ale lumii, ea din Australia, iar el din România, dar povestea lor de dragoste este una dintre cele mai frumoase din câte au existat la Moulin Rouge.

 

 

EVELINE PĂUNA: Când ați auzit prima dată de Moulin Rouge și ce v-a fascinat la prima poveste despre acest simbol al Parisului?
JOLENE SLATER DENEȘ: Am auzit de Moulin Rouge destul de târziu, în adolescență, și, să fiu sinceră, nu aflasem prea multe în afară de faptul că se află în Paris și că are un spectacol în care se dansează Can-Can. Abia mai târziu, după ce am descoperit istoria locului mi-am dorit să vizitez cabaretul Moulin Rouge și, de ce nu, chiar să lucrez aici.
ALEXANDRU DENEȘ: Încă de foarte mic am fost în contact permanent cu simbolurile Franței, ale Parisului, și cu limba franceză. Bunicul meu trăia la Paris în acea perioadă, așa că am avut posibilitatea să vizitez majoritatea locurilor turistice ale capitalei pentru prima dată la vârsta de doi ani. Bunicul meu a plecat din România atunci când comuniștii au venit la putere și nu s-a mai întors niciodată. A decedat la Paris, în 1999, cu un an înainte ca eu să mă stabilesc la Paris. Îmi face mare plăcere să mă uit, din când în când, la pozele pe care le am de la prima mea vizită la Paris. Împreună cu mama mea în fața Catedralei Sacré-Cœur, în fața Turnului Eiffel și a Arcului de Triumf… Primele povești despre Moulin Rouge, am început să le aud mai târziu, când cariera mea de dansator începea deja. Până atunci nu am știut prea multe detalii despre acest cabaret celebru. Cand eram mic, aveam acasă, printre toate programele și pliantele de la Operă și de la alte teatre din lume și programe de la Moulin Rouge. Dacă nu mă înșel, tatăl meu a văzut doua spectacole diferite la Moulin Rouge, în anii ̕70, când a adus cu el acasă, în România, aceste programe. Era fascinant, când eram mic, să văd acele poze cu costume făcute din pene de diferite culori. Anul acesta am sărbătorit 125 de ani de când Moulin Rouge și-a deschis porțile. Atâtea generații de dansatori și de spectatori de-a lungul anilor!… Este greu câteodată să nu te gândești cu emoție la toți cei care au fost marcați, într-un fel sau altul, de acest loc. Aniversări, cereri în căsătorie, sau chiar simpli spectatori care au visat de mult timp să viziteze Parisul și să petreacă o seară în acest faimos cabaret…
E.P.: Alexandru, tu ai o adevărată istorie a dansului, în familie. Care este povestea ta, Jolena, cum ai descoperit dansul?
J.D.:
Am descoperit dansul în școala primară, datorită unei profesoare care a venit să ne arate câteva noțiuni. M-am îndrăgostit imediat de dans!
A.D.: Într-adevăr, dacă pentru părinții mei cariera de dansator nu a fost decât ceva firesc la momentul respectiv, pentru părinții lui Jolene a fost un pic mai dificil să accepte alegerea fiicei lor. Ca mulți părinți care și-au trimis copiii la școlile de muzică, de dans, la diferite sporturi, înainte de 1989, și părinții mei au vrut să nu „bat maidanele”, ci să folosesc toată energia pe care o aveam în folosul unei eventuale cariere. În același timp, dacă urmam o carieră de artist, puteam lucra în condiții mult mai decente și aveam posibilitatea de a pleca în turnee în străinătate. Aceste avantaje erau foarte importante în acea perioadă.
E.P.: Tatăl tău a fost chiar directorul compartimentului de balet de la Opera Națională București, iar sora ta este balerină la Viena. Cumva, drumul spre dans la tine a fost… moștenire de familie. Știu că, la început, nu ți-a plăcut baletul. Când ai prins drag de dans?
A.D.:
Încă de când eram mic, tot ce mă înconjura avea, într-un fel sau altul, o legătură cu dansul. Tatăl meu lucra la Opera Română, la început doar ca balerin, iar mai târziu ca director al compartimentului de balet. Sora mea, care este cu patru ani mai mare decât mine, studia și ea dansul la Liceul de Coregrafie. Toți prietenii de familie ai părinților mei erau dansatori la Operă. Mergeam foarte des cu tatăl meu la repetiții și la spectacole, iar acasă ascultam muzică de balet și vizionam casete cu balerini celebri. Multe dintre cărțile pe care le aveam în bibliotecă erau cărți despre dans. Deci, cam totul se învârtea în jurul acestei meserii. La vârsta de opt ani, cand părinții mei mi-au spus că mă vor înscrie la examenul de admitere la Liceul de Coregrafie, nu am fost deloc surprins. A fost destul de greu la început pentru că majoritatea prietenilor mei erau înscrisi de părinți la fotbal, la înot sau la scrimă. Treptat, vecinii de vârsta mea, au început să mă cunoască de „balerinul”. Acest lucru nu m-a împiedicat să am un grup de prieteni buni printre ei. Prieteni, care de multe ori m-au ajutat să uit de problemele pe care le puteam avea la școală si datorită cărora am avut o copilărie și o adolescență aproape normale, conform standardelor acelei perioade. Pentru mine, plăcerea de a dansa a venit mult mai târziu. Pot spune că poate chiar în ultimii ani de liceu. Satisfacția de a putea ajunge prin multă muncă să realizez anumite elemente tehnice și concurența care era între mine și alți colegi a fost factorul principal.
Moulin rouge

„AM AVUT CONDIȚII DE ANTRENAMENT CARE NU PUTEAU DECÂT SĂ DESCURAJEZE UN COPIL, LA ACEA VÂRSTĂ”

 

E.P.: Ți-ai petrecut adolescența într-un București care încă avea tot soiul de prejudecăți despre dans. Mai mult decât atât, programul de repetiții era foarte dificil. Practic, nu ai avut timp liber. Apoi, miza la Operă era foarte mare. Te gândeai atunci dacă merită să faci dans?
A.D.:
Cum spuneam, am fost cunoscut ca „balerinul”… În afară de această poreclă cu care, de altfel, m-am obișnuit destul de repede, nu pot spune că am avut de suferit din cauza prejudecăților. Nu m-am simțit niciun moment de-a lungul copilăriei exclus sau tratat altfel din cauza carierei pe care o urmam. Și în adolescență, cu toate că programul era infernal, am reușit să-mi găsesc, din când în când, timp pentru grupul meu de prieteni. Mergeam câteodată la petreceri, făceam cunoștință cu tineri de vârsta mea din alte licee, nu pot spune că am avut o adolescență ratată. Ceea ce m-a ajutat enorm este faptul că nu am simțit, în niciun moment, vreo presiune din partea părinților mei. Cu toate că tatăl meu ar fi avut toate motivele, în poziția în care era, să-și dorească ca fiul său să fie de la o vârstă foarte fragedă viitoarea stea a dansului clasic, nu m-a împins să fac sacrificii mai mari decât făceam deja. Mama mea a pus tot timpul accentul pe celelalte materii pe care trebuia să le studiem. În plus de orele pe care le petreceam în fiecare zi în sălile de balet, trebuia să ne facem și lecțiile pentru a doua zi, ca toți ceilalți copii. Pentru mine, partea cea mai dificilă a fost faptul că am studiat baletul într-o perioadă de tranziție. Adică, am avut condiții de antrenament care nu puteau decât să descurajeze un copil, la acea vârstă. Țin minte cum, în plină iarnă, la ora 7 dimineata eram agățat pe scara tramvaiului, traversând tot Bucureștiul pentru a ajunge la ora 8 în sala de balet. Cum trebuia să merg prin noroaiele de la Piața Unirii, în perioada în care pasajul și fântânile s-au construit. În sălile de balet, minuscule, era atât de frig încât, în primele 10 minute de antrenament, nici nu ne simțeam degetele de la mâini și de la picioare. Din păcate, nici profesorii nu mi-au lăsat o amintire prea plăcută. Întâi a trebuit sa ma obișnuiesc cu ciupiturile și palmele cotidiene. După care a fost abuzul verbal. Mai târziu, am avut de a face cu capitolul „Revolutia” și cu trecerea lor de la comuniști înfocați la scuze și remușcări. Au urmat luptele pentru posturile cu influență și cadourile pe care părinții trebuiau să le dea regulat. De fapt, sistemul era bine rodat. Profesorul sau profesoara de dans care avea o poziție mai importantă avea puterea de a alege elevii cu care va lucra la orele de Repertoriu. Deci, putea alege cei mai buni elevi din toate clasele. În acel moment, datorită acestor copii, obținea rezultate bune la concursurile naționale. Pentru că obținea aceste rezultate bune, primea și mai multe „atenții” de la părinții altor elevi, pentru a lucra cu ei și pentru a-i trata decent. Problema nu era dorința profesorilor de a trăi mai bine în acele momente dificile pentru noi toți, ci faptul că noi, copiii, eram martorii și uneltele acestui sistem. Revenind la întrebarea ta, acelea au fost momentele în care mă gândeam dacă merită să continui. Nici prejudecățile, nici munca multă și nici programul dificil nu m-au făcut să mă îndoiesc dacă merită sau nu, ci, doar din când în când, unii profesori. La Operă miza era într-adevăr mare, dar locurile se eliberau destul de des. Era perioada în care toți cei care aveau un anumit nivel plecau în străinătate. A fost și cazul surorii mele, care a stat doar șase luni înainte să dea o audiție și să semneze un contract cu opera din Viena. După absolvirea liceului, Opera Națională București era singura mea opțiune. Deja din ultimii ani de liceu, câțiva dintre noi, aveam mici roluri în anumite spectacole de balet. Am avut norocul să intru la Operă din prima încercare. Începuturile au fost destul de emoționante pentru mine. Am preluat locul din cabina tatălui meu care, în acel moment, ieșise deja la pensie. Am îmbrăcat chiar majoritatea costumelor lui, care îmi veneau foarte bine.
E.P.: Jolene, cum este privit dansul în Australia?
J.D.:
Australia încurajează dansul. Mai ales în prezent. Numărul școlilor care se ocupă full-time de dans, a crescut. În opinia mea, nivelul dansului din Australia urcă în topul internațional. Iar acest lucru cred că se întâmplă datorită competiției tot mai mari a școlilor de dans, mai ales că acum fiecare dintre acestea se ocupă de gama completă – contemporan, step, jazz, gimnastică, musical, drama. Școlile sunt precum un magazin la care te oprești să cumperi tot ce ai nevoie. Oferă absolut tot ce este necesar pentru a face performanță în industria divertismentului. Îmi place politica aceasta a școlilor, pentru că te formează ca un dansator ce se poate adapta oricărui stil de dans și oricărei coregrafii.
E.P.: Alex, ai descoperit lumea Casino-ului la Cazino Victoria, în București. Cine te-a invitat sa dansezi acolo? Care erau diferentele dintre conditiile de la Opera si cele de la Casino?
A.D.:
În primele luni la Operă am muncit foarte mult. A trebuit să învăț coregrafia mai multor spectacole de balet și de operă, dar cu toate acestea eram foarte mulțumit de faptul că am scăpat de programul infernal din școală și că puteam să mă antrenez alături de anumiți balerini de valoare. Nu numai că aveam mai mult timp liber, dar, în plus, primeam și un salariu. Din păcate, acel salariu îmi ajungea trei zile. Nu puteam înțelege cum colegii mei pot trăi din acei bani o lună întreagă. Eu, atunci, locuiam cu părinții și aveam șansa să nu plătesc nici chirie și nici facturi. Începând o relație mai serioasă cu una dintre colegele mele de la Operă, care lucra, în același timp și la Cazino Victoria, am avut posibilitatea să-mi fac o altă imagine despre „dansatorii de bar”. Așa erau numiți la Operă cei care aveau curajul sa încerce alte stiluri de dans. Și astfel, la nici măcar 19 ani, în momentul în care un loc s-a eliberat la Cazino Victoria, am dat o audiție și am început repetițiile. Următorii trei ani mi-au oferit cele mai frumoase amintiri pe care le am ca dansator în România. Mi-am dat seama foarte repede că, de fapt, Teatrul Cazino Victoria – după denumirea corectă, funcționa ca un adevărat teatru. Clădirea făcea parte din patrimoniul istoric al Capitalei și m-a fascinat de prima dată când i- am trecut porțile. Două intrări separate erau puse la dispoziția clienților. Una pentru cazino și alta pentru teatru. Nu numai că sala de spectacol era foarte frumoasă, dar și cei care lucrau acolo erau adevărați profesioniști. De la conducere până la tehnicieni, costumiere și artiști. Costumele erau create de creatori de modă foarte cunoscuți pe plan național. Coregraful cu care am lucrat o perioadă era adus din Las Vegas. El nu numai că a trebuit să monteze un spectacol în fiecare an, dar a trebuit să ne și învețe sa dansăm. Jazz, dans latino, hip-hop, rock & roll, swing, stiluri de dans pe care nimeni nu le preda în acel moment în România. Dansatorii cu care lucram erau, în mare parte, angajați cu carte de muncă în alte trupe – la Teatrul de Operetă sau la Opera Naționala, sau în trupe de dans folcloric.
J.D.: Eu eram pregătită. Studiul pe care îl făcusem în școală m-a învățat mai multe stiluri de dans. Școala se și numește … „pentru artele spectacolului”. Cabaretul era un stil pe care l-am învățat la școală, alături de celelalte. Și dansul pe tocuri înalte are provările sale, să știți! Când dansezi pe tocuri folosești grupe diferite de mușchi, iar centrul de greutate se mută, pentru ca mișcările să arate elegant și să nu se vadă efortul pe care-l depui.
A.D.: Diferențele cele mai importante între Cazino Victoria și Operă erau orele de lucru și salariul. La Operă începeam programul la 10.00 cu studiile de dans – antrenamentul, după care urmau repetițile. După o pauza de câteva ore, reveneam după-amiaza pentru alte repetiții sau pentru spectacol. Salariul lunar era de circa 90$-100$. La Cazino Victoria, după perioada în care se monta noul spectacol (o dată pe an) lucram cinci zile pe săptămână, două ore pe zi. Salarile se negociau individual, o dată pe an. Primul meu salariu a fost de 250$. În plus, în fiecare noapte, după spectacol, eram dusi acasă cu un microbuz.
E.P.: Profesorii din școala veche de balet își îndemnau elevii să facă „orice, dar să nu ajungă să danseze în baruri”. Cum te-ai luptat tu cu mentalitatea aceasta? Ce spuneau cei din domeniu atunci când au aflat ca lucrai și la Casino Victoria?
A.D.:
Înțeleg de ce profesorii insistau ca elevii lor să urmeze o carieră de dans clasic. Asta predau ei în școală. Cursuri de dans contemporan, dans de caracter și dans popular… erau predate, dar fără a li se da cu importanță, cu adevărat. Ca să fiu sincer, nici măcar elevii ce aveau ca preferință dansul contemporan nu erau prea apreciați. Școala pregătea doar balerini, punct. Bineînțeles că am avut și eu parte în școală și în Operă de discursul despre dansatorii de bar sau „dansatorii pe sticlă”. Nu am înțeles niciodată de unde ideea că în baruri se dansează pe sticlă. Cred că mi s-a întâmplat o singură dată să dansez „pe sticlă” și asta într-un platou de televiziune. În niciun moment de-a lungul carierei mele nu am dansat într-un bar. Pentru mine, Cazinoul Victoria a fost un adevărat teatru, un adevărat spectacol de cabaret unde am lucrat împreună cu nume cunoscute ale muzicii ușoare – Marcel Pavel, Sanda Ladoși, Luminița Anghel și cu acrobați și magicieni din lumea circului. Acolo am și realizat ce înseamnă a fi un dansator profesionist. După definiția mea, un dansator devine profesionist atunci când dansul este profesia lui. Când, prin faptul că dansează pe o scenă sau într-un studio de televiziune, poate fi plătit suficient pentru a trăi din acele sume de bani. De aceea, am considerat că în România anilor ̕90, dacă voiai să începi o carieră de balerin la Operă o făceai mai mult din pasiune, nu pentru a putea trăi decent. Impresia pe care mulți balerini o au, aceea că celelalte stiluri de dans le sunt accesibile atunci când decid să facă această schimbare, este complet falsă. În primul rând, pentru a dansa într-un spectacol de cabaret trebuie să ai un anumit aspect fizic și o anumită înălțime. Aceasta este prima condiție, înainte de orice audiție. Și eu am venit la Cazino Victoria crezând că pregătirea mea de balerin mă va ajuta să efectuez cu ușurință orice coregrafie. Vă pot spune că șocul a fost foarte mare. Mi-am dat seama foarte repede că, în afară de faptul că îmi ieșeau anumite elemente tehnice, care oricum sunt rar cerute într-un spectacol de cabaret, studiul dansului clasic de-a lungul atâtor ani nu a făcut decât să mă blocheze. Pentru mulți ani am avut impresia că mă mișcam pe scena ca un „șifonier”. Nu aveam relaxarea și ușurința în mișcare pe care colegii mei o afișau în celelalte stiluri de dans. A trebuit să mă lupt mult timp cu acea poziție țeapănă pe care o moștenisem din școală. Profesorii ar fi trebuit, de fapt, să le explice elevilor că, dacă aleg să urmeze doar cursuri de dans clasic, vor putea fi doar dansatori de dans clasic. Am încercat să păstrez secret faptul că începusem să lucrez la Cazino Victoria. Asta pentru că nu-mi doream ca părinții mei să se simtă jenați în fața foștilor colegi de la Operă pentru alegerea mea. Această perioadă destul de dificilă și pentru ei, le-a permis să înțeleagă mai bine ceea ce fac, să mă vadă în spectacol și să realizeze că sunt, în sfârșit, fericit cu turnura pe care a luat-o cariera mea.
E.P.: Ai făcut și modeling. Cât de departe ai ajuns în fashion?
A.D.:
Cazino Victoria a fost o adevărată rampă de lansare pentru mine. De fapt, dacă lucrai acolo era o garanție a profesionalismului pentru toți cei care căutau dansatori. Noi eram cinci sau șase băieți care colaboram cu toate televiziunile. Mai ales cu TVR-ul, pentru emisiunile de divertisment. Știam cu siguranță ca vom fi contactați de postul național cel puțin de două ori pe an, pentru emisiunile de Paște și cele de sfârșit de an. Atmosfera era bună și, în plus, eram cam tot timpul aceiași dansatori, cântăreți și actori prezenți pe platourile de filmare. Etam plătiți bine, dar banii veneau tot timpul șase luni mai târziu, lucru care nu ne deranja prea tare. Și televiziunile particulare foloseau aceiași dansatori, tot timpul. Astfel am ajuns să colaborez în mod regulat cu PROTV, Tele7abc, Antena1 și chiar pentru inaugurarea postului PrimaTV. Participam la diferite spectacole, la campanii publicitare, filmam la studiourile Buftea pentru diferite filme sau spoturi publicitare. Țin minte că am dat și un test la PROTV pentru a fi prezentator. A trebuit să citesc câteva paragrafe și să prezint vremea. Știam că fiind rârâit și fără o dicție perfectă nu am prea multe șanse, dar am considerat că merită experiența. A fost o perioadă în care trebuia să jonglez cu programul fix de la Operă și de la Cazino și, în plus, să găsesc timp pentru filmări și repetiții. Nici acum nu-mi dau seama cum reușeam. Știu doar că, la un moment dat, ajunsesem să dorm doar patru ore pe noapte și să fiu epuizat. În schimb, era o atmosferă foarte bună între noi, cei care lucram în permanența peste tot. Ne contactam unii pe alții când aflam că cineva caută dansatori și chiar ne fixaserăm un preț minim pentru a accepta o propunere de colaborare. Astfel, cei care nu erau gata să plătească prețul cerut, nu puteau găsi alți dansatori cu experiența noastră. Revenind la întrebarea ta, aceasta a fost și perioada în care am început sa particip și la prezentări de modă. Eram departe de a fi cel mai cunoscut model din România, dar, cu toate acestea pot spune ca am colaborat cu toți creatorii de modă romani cunoscuți la acel moment. Prima oară am prezentat pentru Jannine la Ateneul Român, colecția era numită „Jar”. Lucrând deja pentru ea ca dansator la colectia precedentă, prezentată la Teatrul Național, Colecția „Metropolis” mi-a oferit această șansă. Am prezentat și pentru Cătălin Botezatu, pe care l-am cunoscut la o filmare la TVR. Au urmat Doina Levintza, Zina Dumitrescu, și multe alte prezentări. La un moment dat eram înscris la agenția MRA. Prezentările de moda au fost pentru mine ceva ce făceam mai mult ca un hobby. Nu am fost niciodată plătit ca manechin cum eram plătit ca dansator.

 

„CASTINGUL A PRESUPUS UNA DINTRE CELE MAI LUNGI AUDIȚII PE CARE LE-AM DAT ÎN VIAȚA MEA”

 

E.P.: Un impresar ți-a propus un contract în Coreea, pe vremea când dansai în România. Repetițiile urmau să se desfășoare la Paris. Atunci te-au acceptat și la Lido. Cum ai ales?
A.D.:
Când mi s-a propus contractul de un an în Coreea de Sud, am fost nevoit să iau o decizie foarte dificilă. Pe de-o parte, aveam toate motivele să rămân în țară. Câștigam foarte bine, făceam ceea ce-mi plăcea, aveam contacte în mai multe domenii, contacte pe care riscam să le pierd plecând pentru un an. Ieșeam în cluburi selecte și aveam ca prieteni vedetele momentului. Și, bineînțeles, ceva ce însemna mult pe atunci – aveam cartea de muncă și vechimea la Operă. Pe de altă parte, începusem să obosesc. Dormeam foarte puțin și lucram foarte mult. Îmi vedeam părinții foarte rar, cu toate că locuiam împreună. Ajungeam acasă, de multe ori, la ora trei sau patru dimineața, ca să plec din nou la ora nouă. Mâncam între repetiții, pe unde apucam. Țin minte că la Opera, la bufetul angajaților, puteam plăti consumația o dată pe lună, la salariu. Astfel am realizat, că, de fapt, tot salariul meu de la Operă rămânea la bufet, pentru mâncare. Cu toate că-mi doream să continui cariera pe care o începusem, mi-am dat seama că, în domeniul meu, în România, făceam tot ce se putea: operă, cabaret, televiziune, modă… La Operă, condițiile nu se îmbunătățeau deloc. Câteodata dădeam spectacole cu 50 de spectatori în sală. De multe ori dansam în frig, riscând să ne accidentăm. Țin minte și acum că una dintre marile noastre soliste, care la momentul respectiv se apropia de sfârșitul carierei, îmi spunea pe holul Operei: „Pleacă, pleacă cât poți. Nu-ți pierde tineretea aici”. De mic auzisem de mari balerini care, la sfârșitul carierei, cădeau în depresie sau deveneau alcoolici. Fără o familie sau un grup de prieteni adevărați, cu o situație financiară dificilă, sfârșitul carierei de balerin poate fi un moment foarte dificil. Realizând acest lucru încă de la începutul carierei, am decis că dansul va fi pentru mine, în primul rând o afacere și în al doilea rând o pasiune. Un alt motiv pentru care am acceptat acest contract a fost faptul că agentul și compania de producție din Franta erau de încredere. Știam că voi avea condițiile promise la semnarea contractului și garanția că voi lucra alături de dansatori de valoare din diferite țări. De altfel, în același contract am plecat mai mulți dansatori de la Cazino Victoria. Alt lucru care m-a convins să fac acest pas. Partea cea mai dificilă a fost de a-mi anunța părinții că o să plec de la Operă și din țară pentru un an. Cele două săptămâni de repetiții din Paris au fost destul de intense. Repetam în fiecare zi la teatrul „Casino de Paris”, un alt loc celebru din istoria spectacolelor de cabaret pariziene. Audiția la Lido am obținut-o mai mult din întâmplare și asta cu ajutorul unor colege care repetau și ele cu noi pentru contractul din Coreea. De fapt, cei de la Lido căutau doar băieți în acel moment. Patru dansatori ne-am prezentat la această audiție privată, organizată special pentru noi. Pot spune că, pentru mine, deja faptul că mă aflam în incinta unui cabaret de acest nivel era o realizare. Nici nu mai conta dacă audiția decurge bine sau nu. După ce am terminat exercițiile impuse de coregraf am fost măsurați și invitați să venim să vorbim cu directorul corpului de dans care urmărise toată audiția. A fost foarte amabil, ne-a spus că este prima dată când are dansatori români la o audiție și că i-ar face plăcere să ținem legătura pentru că nu ne poate da un răspuns decât în două saptamâni pentru că are planificată o audiție la Londra. Dorea să ia o decizie după ce vedea și dansatorii care urmau să se prezinte acolo. A fost, în schimb, surprins să afle că am venit să dăm audiție fără un CV și că nu-i putem lăsa nici măcar un număr de telefon la care ne poate contacta, pentru că vom fi în Coreea pentru un an. Deci, nu a fost alegerea mea. Aveam un contract cu care eram blocat pentru un an de zile. Aceste repetiții și audiția de la Lido au avut loc în luna Februarie 1999. Nu m-am gândit o secundă când am ieșit de la aceea audiție că voi lucra pentru ei peste mai puțin de doi ani. De fapt, doar la câteva luni dupa ce am început sa lucrez la Moulin Rouge am început să colaborez și cu cei de la Lido pentru spectacolele pe care le pregăteau anual, pentru perioada de iarnă, adică din luna noiembrie până la începutul lui Martie. Aceste spectacole aveau loc după-amiaza, de trei ori pe săptămană. Cum nu toți dansatorii lor erau disponibili și pentru aceste spectacole, câțiva dansatori suplimentari erau angajați pe această perioadă doar pentru spectacolele de pe timpul zilei. Astfel, bineînțeles cu aprobarea conducerii de la Moulin Rouge – având un contract de exclusivitate, am colaborat pe perioada noiembrie 2000 – martie 2003 și cu cei de la Lido.
E.P.: Cum ați aflat de castingul pentru Moulin Rouge?
J.D.:
Aveam un job în Queensland, iar prietena care lucra în același loc cu mine mi-a spus că în drumul spre casă, spre Melbourne, va face o escală la Sydney pentru o audiție pentru Moulin Rouge. Mi-a spus că m-aș potrivi, așa că ne-am schimbat amândouă biletele de avion și ne-am prezentat la audiție.
A.D.: În Septembrie 1999, după șase luni în Coreea de Sud, una dintre colegele noastre care dăduse audiție cu ceva timp înainte, a fost contactată de către cei de la Moulin Rouge. Au anunțat-o că a fost aleasă să facă parte din trupa care va începe noul spectacol, „Féerie”. Astfel, în momentul în care noi am revenit la începutul lui 2000 în Europa, ea lucra deja la Moulin Rouge. Aceeași companie de producție cu care am fost în Coreea, ne-a oferit imediat după, un scurt contract în Germania. Odată ce am terminat și acolo, neavând nimic prevăzut după, am contactat câțiva foști colegi pentru a vedea dacă cineva a aflat despre eventuale audiții. Și, uite așa, fosta noastră colegă ne-a spus că la Moulin Rouge au nevoie de băieți. Cu promisiunea că directoarea corpului de dans ne așteaptă pentru o audiție privată, patru dintre noi, toți români, ne-am făcut bagajele și am plecat din Germania, spre Paris. Era pentru noi toți o ultimă șansă înainte de a ne întoarce la București.
E.P.: Cum s-a desfasurat castingul?
J.D.:
Pentru mine castingul a presupus una dintre cele mai lungi audiții pe care le-am dat în viața mea. A durat cam șase ore și a trebuit să trecem prin toate: balet, showgirl, jazz, flexibilitate și rezistență și, bineînțeles, Can-Can. Și, în plus, toate elementele de acrobație pe care le puteai face.
A.D.: La Audiția de la Moulin Rouge am venit mult mai bine pregătit decât fusesem cu un an înainte, la Lido. CV, poze, e-mail de contact, și, în primul rând, frica de a nu avea nimic altceva de lucru după. Aveam foarte mari emoții. Eram cel mai tânăr din grup și renumele acestui cabaret în care tocmai intrasem să-mi încerc șansa punea o presiune și mai mare pe umerii mei. Pot spune că am simțit, în momentul în care i-am pășit pragul, că nu este un cabaret ca oricare altul. De data asta îmi încercam șansa la cel mai celebru cabaret din lume. Ceea ce m-a ajutat mult să mă relaxez a fost felul prietenos în care am fost întâmpinați de șeful ansamblului de băieți. El ne-a învățat coregrafia pe care a trebuit să o executăm în fața directoarei și tot el a fost cel lângă care a trebuit să stăm în linie pentru a vedea dacă suntem destul de înalți. La Moulin Rouge înălțimea minimă la băieți este de 1,85m. A trebuit să executăm coregrafia unui număr din spectacol, din tabloul „Pirati”. Am fost foarte plăcut surprins să aflu la sfârșitul audiției că doi dintre noi am fost reținuți pentru a începe repetițiile chiar a doua zi. Așa că nu m-am mai întors la București, cum era prevăzut, ci am rămas la Paris să încep repetițiile pentru spectacolul de la Moulin Rouge.
E.P.: De cat timp dansați la Moulin Rouge?
J.D.:
Am ajuns la Moulin Rouge în aprilie 2002. Deci, în curând se vor împlini 13 ani.
A.D.: După audiție și perioada de repetiții am început pe scenă pe 4 Aprilie 2000. Deci, în curând, voi sărbători 15 ani pe scena Moulin Rouge.
E.P.: Dansul de cabaret pare mai ușor decât baletul clasic. Însă sincronizarea și expresivitatea trebuie să fie la cote maxime. Care sunt, din punctul vostru de vedere, particularitățile acestui gen?
J.D.:
Dansul, în general, are ca punct de plecare baletul clasic. Dansul de cabaret nu implică atât de multă tehnică, dar pentru a fi o bună dansatoare a acestui gen, o showgirl, ajută foarte mult să stăpânești tehnica baletului classic. Baletul îți oferă putere și este baza de la care poți dezvolta celelalte stiluri.
A.D.:
Cu toate că am avut mari dificultăți în a face tranziția de la dansul clasic la celelalte stiluri cerute în spectacolele de cabaret, consider că, până la urmă a fost mai mult un avantaj decât un dezavantaj. Flexibilitatea pe care o dobândim de-a lungul anilor și capacitatea de a efectua anumite elemente tehnice sunt avantaje de necontestat. Plus disciplina și obișnuința de a munci din greu, de a suferi și a transpira până la obținerea rezultatului dorit. Am întâlnit la Moulin Rouge și în alte cabarete, dansatori de dans clasic cu o tehnică de invidiat. Fete care, indiferent cât de bune balerine ar fi fost, cu o înălțime de 1.80m, nu au putut găsi un loc într-o trupă de dans clasic. În spectacolele de cabaret întâlnim stiluri foarte variate. Cu cât avem capacitatea de a performa în mai multe stiluri de dans, cu atât mai bine. Putem trece foarte repede de la numere de hip-hop la funky sau jazz. Coregrafii ne pot cere să efectuăm elemente tehnice din dansul clasic sau chiar din gimnastică. În plus de stilurile de dans menționate mai sus, am avut, în anumite spectacole, numere de twist, rock & roll sau pași de dans latino. Ceea ce este foarte important este și felul în care ne putem conecta cu cei din sala. Prin ușurința cu care executăm mișcările și, la fel de important, și prin expresivitatea feței. Trebuie să fim, în majoritatea numerelor, cu zâmbetul până la urechi. Față de publicul de dans clasic, în sala unui teatru de cabaret publicul este mai aproape de scenă. În același timp, și aspectul fizic are o importanță majoră. Dacă în dansul clasic trebuie să avem un corp svelt, cu linii armonioase, la Moulin Rouge se preferă ca băieții sa aibă o musculatură proeminentă. Trebuie să ne menținem această musculatură în permanență nu numai pentru aspectul fizic, ci și pentru a putea ridica partenere care au au o înălțime în medie de 1,78m-1,80m.
E.P.: Cum sunt coregrafii cu care lucrați?
A.D.:
Conducerea de la Moulin Rouge a ales să folosească pentru actualul spectacol, „Féerie”, același coregraf pe care l-au avut pentru fostul spectacol, „Formidable”. Bill Goodson a fost un dansator de succes, care a dansat și pentru Michael Jackson și Diana Ross. A început o carieră de coregraf care a culminat cu colaborarea pentru mulți ani cu cei de la Moulin Rouge și cu numeroase posturi de televiziune din Italia, unde este foarte cunoscut. În același timp, Bill Goodson călătorește în numeroase țări, unde participă la workshopuri de dans. Stilul său continuă sa evolueze și să se adapteze la noile mode.

 

„NU EXISTĂ GELOZIE ÎN CUPLUL NOSTRU”
E.P.: Cum v-ați cunoscut și cum v-ați dat seama că sunteți făcuți unul pentru celălalt?
J.D.:
Ne-am întâlnit la Moulin Rouge, în timpul perioadei mele de repetiții din 2002. Ne-am prezentat foarte scurt, apoi eu am fost foarte ocupată cu repetițiile pentru a intra în spectacol. Nu s-a întâmplat nimic până când nu am făcut parte din distribuția curentă a showului și astfel am avut timp să vorbim și să ne cunoaștem. La început, accentul meu australian era foarte puternic și abia mai târziu am aflat că Alex făcea mari eforturi să înțeleagă ce spun. Nici eu nu eram obișnuită să vorbesc în engleză cu străinii, deci la început au fost nișe probleme de comunicare între noi. Cu trecerea timpului am devenit interesată de Alex, mai ales pentru că viețile noastre, până la acel moment, s-au dezvoltat diferit. Cred că interesul fiecăruia pentru țara din care provenea celălalt ne-a apropiat. Iubesc România – satele, oamenii și mâncarea. Chiar am învățat să gătesc câteva feluri de mâncare tradițională românească.
A.D.: Ne-am cunoscut în aprilie 2002. Țin minte cu exactitate prima dată când am văzut-o. Eram la o terasă cu mai mulți colegi și colege, când noile dansatoare au venit să ni se alăture. În ceea ce mă privește, cam dupa doi sau trei ani de relație mi-am dat seama că vreau să-mi petrec restul vieții cu Jolene. Ne înțelegeam foarte bine, aveam aceleași interese, aceleași pasiuni și sentimente puternice unul pentru celălalt. Cu toate acestea, și cu toate că ne-am respectat și admirat reciproc de la începutul relației noastre, ne-am căsătorit abia în 2009, după șapte ani petrecuți împreună.
E.P.: Sunteți amândoi foarte frumoși, costumele sunt sumare… există gelozie în cuplul vostru?
A.D.:
Nu cred că a lucra într-un spectacol de cabaret poate crea probleme de gelozie mai mari decât în alt cuplu. Poate doar în eventualitatea în care unul dintre parteneri are o altă meserie și nu cunoaște atmosfera din culise, doar asta îl poate împiedica să aibă încredere în celălalt. Cred că în momentul în care am început această relație eram amândoi gata să avem ceva stabil.
J.D.: Nu există gelozie. Alex și cu mine avem o relație puternică, în care nu s-au pus astfel de probleme. Ne respectăm unul pe celălalt, iar la serviciu nu s-au pus astfel de probleme.
E.P.: Aveți deja copii. Jobul vă asigură locuința?
A.D.:
Noi ne alegem unde și în ce condiții vrem să locuim. Anumiți dansatori preferă să locuiască singuri, pe când alții preferă să împartă un apartament mai mare. Moulin Rouge îi ajută pe noii dansatori să găsească apartamente în primele săptămâni sau chiar le trimit adrese cu pagini pe internet, dacă doresc să închirieze ceva din avans. Când eu am rămas la Paris, după audiție, am închiriat un apartament la 15 minute de lucru. Pe atunci nu aveam serviciul de taxiuri sa ne ducă acasă, așa că era dificil dacă locuiai prea departe.
E.P.: Care este functia pe care o ocupați in baletul de la Moulin Rouge?
J.D.:
De 11 ani sunt una dintre cele trei soliste.
A.D.: Când am început repetițiile, am învățat că toți dansatorii care încep la Moulin Rouge, încep cu un post în ansamblu. În prima săptămână am avut pantofi făcuți pe măsură și am primit un set de costume. Partea ceea mai dificilă în ansamblu este Can-Can-ul. Nu numai pentru că solicită o anumită flexibilitate, dar este foarte rapid și poate provoca accidentări dacă tehnica nu este respectată. Din acest motiv li se cere dansatorilor la audiție să poată efectua șpagatul pe piciorul stâng și pe dreptul, pentru a evita, pe cât se poate, ca dansatorul să nu facă față nici măcar la primele zile de repetiții. După câteva luni în ansamblu, mi s-a propus să încep să înlocuiesc cei trei soliști în zilele libere sau pe timpul vacanțelor. Astfel a trebuit să învăț încă trei coregrafii diferite din spectacol. La sfârșitul lui 2001 am fost promovat pe un loc de solist, iar câteva luni mai târziu am început să înlocuiesc dansatorul principal în perioada în care era absent. Când postul principal s-a eliberat, în 2004, am obținut acest loc. Astfel, de 10 ani am același rol în spectacol.
E.P.: Contractele sunt pe perioade determinate?
A.D.:
Contractul inițial se semnează pe un an și, dacă ambele părți sunt de acord, se reînnoiește. După legile franceze, după o perioadă de 18 luni contractul devine nedeterminat.
E.P.: La cât timp se fac noi castinguri și cum poate cineva să ajungă sa danseze la Moulin Rouge? Știu că este o trupă fixă… Pare că, odată ocupate locurile, nimeni nu mai are acces în trupă.
A.D.:
Moulin Rouge are audiții anuale în mai multe țări. Bineînțeles în Franța, dar și în Australia și Canada. Câteodată la Londra și câteodată în Țările Scandinave. Lista de așteptare este destul de lungă. Chiar dacă un dansator este ales la o audiție, pot trece între șase luni și un an și jumătate până ajunge pe scenă. De asta pot spune că eu am avut mare noroc când am venit să dau audiție. Cei interesați pot contacta prin e-mail conducerea corpului de dans pentru a afla data la care este organizată următoarea audiție. Bineînțeles că pot trimite un CV cu poze sau chiar un DVD. Chiar dacă trupa pare fixă și chiar dacă contractele sunt pe perioadă nedeterminată, locurile se eliberează mult mai repede decât ne putem închipui. Este o trupă în continuă mișcare. Mulți dintre dansatorii care au început la vârste foarte fragede, la 18 sau 20 de ani, decid că doresc să călătorească lucrând în spectacole pe vapoare de croazieră. Alți dansatori, atinși de dorul de casă, decid să se întoarcă în țara de origine. În plus, alți dansatori, cum va fi și rândul nostru, la un moment dat, decid că la o anumită vârstă, programul de lucru de noapte devine prea dificil pentru o viață de familie. La toate exemplele de mai sus se adaugă: accidentări, schimbări de carieră sau, pur și simplu decizia conducerii de a-și lua la revedere de la un anumit dansator care nu mai face față cerințelor.
E.P.: La Moulin Rouge sunt spectacole în fiecare seară. Și voi dansați în fiecare seară sau distribuția se schimbă?
A.D.:
Moulin Rouge este deschis în fiecare seară, de zeci de ani. Dacă nu mă înșel, o singură seară și-au închis porțile și asta pentru că au fost invitați la Londra pentru a dansa în fața reginei. Avem două spectacole pe seara, la ora 21.00 și la ora 23.00. Noi, dansatorii, lucrăm șase zile pe săptămână, două spectacole pe zi. Fiecare spectacol durează o oră și 40 de minute. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în coregrafia noastră, se întâlnesc mai puține elemente tehnice decât în spectacolele de dans clasic. Cei ce execută acrobații sau, de exemplu soliștii din Can-Can, au apariții foarte scurte. Nimeni nu ar rezista sa danseze „Lacul lebedelor” de doua ori pe seara, șase zile pe săptămână. Un sistem de înlocuitori este pus în practică pentru a acoperi zilele libere, vacanțele și absențele pe caz de boală. Eu personal am patru dansatori care cunosc coregrafia mea și care mă înlocuiesc atunci când nu sunt prezent. Există un sistem organizat prin rotație, în care, în fiecare zi alt artist este liber.
E.P.: „Féerie” este un spectacol care a avut premiera în 1999. La cât timp se schimbă programul? Mai aveți repetiții, chiar dacă este vorba de același titlu? Se mai schimbă coregrafia?
A.D.:
Toți spectatorii care au venit să ne vadă din 1999 și până acum au văzut spectacolul „Féerie”. Inițial, acum mulți ani, spectacolele erau concepute pentru o perioadă de trei ani. Mai târziu, pentru o perioadă de cinci ani. Cu timpul, suma cheltuită pentru montarea unui spectacol a luat proporții uluitoare, așa că și perioada pentru care spectacolul a fost menținut a continuat să crească. Și nu este singurul motiv. De exemplu, actualul spectacol, cu toate că a fost pus în scenă acum 15 ani, continuă să aibă, în fiecare seară, un mare succes. Pentru ca spectacolul să placă pentru atâția ani, mici schimbări în bine au fost aduse în permanență. Decorurile – refăcute și automatizate, luminile – modernizate și îmbunătățite, costumele – refăcute la fiecare doi, trei ani și reparate în permanență. Până și muzica spectacolului a fost readaptată. Repetiții sunt organizate destul de des, pentru a menține un anumit nivel și o anumită sincronizare. În afară de repetiții, primim corecturi aproape zilnic de la asistentul coregrafului care este prezent în sală, în fiecare seară. În ceea ce privește coregrafia, pot spune că doar câțiva pași au fost schimbați de la premiera spectacolului.

„DUPĂ CE TOȚI SPECTATORII AU PLECAT ȘI MĂ AFLU SINGUR ÎN SEMIÎNTUNERIC, TOTUL ARE UN FARMEC APARTE”


E.P.: Care este momentul vostru preferat din spectacol?
J.D.:
Depinde. Uneori îmi plac numerele clasice de showgirl, alteori prefer momentele vesele de actorie. Când sunt spectator, îmi place momentul „Piraților” – îmi place coregrafia, îmi plac costumele și decorurile.
A.D.: Momentul meu preferat este finalul. Asta nu pentru că am terminat spectacolul, ci pentru faptul că mă aflu în mijlocul scenei, înconjurat de toate colegele mele. Este un moment în care rolul meu este pus în evidență pentru ultima oară. Un alt moment deosebit pentru mine este tabloul Piraților. Așa cum spune și Jolene, decorurile sunt spectaculoase, iar datorită luminilor și costumelor impresionante ai impresia că este un vis.
E.P.: Mulți români visează să ajungă o dată în viață să vadă Moulin Rouge, fie și pe dinafară. Voi l-ați cucerit. Cum trăiți visul ăsta?
J.D.:
Încerc să-mi reamintesc cu regularitate că sunt binecuvântată să am acest job și rolul pe care îl fac în spectacol. Și, în plus, să am și un soț care trăiește același vis. Uneori viața se aglomerează și uiți să fii recunoscător, dar Alex și cu mine știm cât de norocoși suntem să avem stilul acesta de viață.
A.D.:
Pentru a putea trăi acest vis în continuare încerc să-mi aduc aminte cât mai des de ziua în care și eu am stat pentru prima dată în fața acestui cabaret de legendă. Dacă pentru mulți romani este un vis să viziteze Moulin Rouge sau să vadă spectacolul, pentru mine, ca dansator, a fost pentru mulți ani nu numai un punct turistic, dar și simbolul unui anumit nivel de profesionalism. Vă pot spune că și astăzi, după atâția ani la Moulin Rouge, sunt seri în care, la sfârșitul programului, inainte de a pleca acasă, mă opresc și admir sala de spectacol. După ce toți spectatorii au plecat și mă aflu singur în semiîntuneric, totul are un farmec aparte.
E.P.: Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți de aici?
J.D.:
Prima dată când am dansat rolul principal în spectacol și momentul în care am aflat că am primit postul, definitiv. Aceste două momente sunt cele mai deosebite. Un moment special a fost atunci când Beyoncé a urmărit spectacolul. Am fost atât de entuziasmată să dansez în fața ei, mai ales pentru că sunt o mare fană! Ne-am întâlnit după spectacol și pot să spun că este, cu adevărat, una dintre cele mai elegante, mai rafinate dintre celebritățile pe care le-am întâlnit.
A.D.: După 15 ani îmi este greu să aleg o singură amintire frumoasă. Întâi a fost prima mea ieșire pe scenă, apoi seara în care părinții și sora mea m-au văzut, în sfârșit, în spectacol. Au fost și emoțiile noilor roluri, serile în care am întâlnit artiști sau sportivi de renume pentru ședințe foto, seara în care direcțiunea ne-a permis să organizăm o petrecere pentru toți dansatorii pe acoperișul cabaretului, chiar lângă celebra moară roșie. Sau seara în care a trebuit să plec în mijlocul spectacolului pentru a o duce pe Jolene la maternitate. Sau prima dată când l-am adus pe fiul meu în cabină și prin culise.
E.P.: Există rivalități printre dansatori?
J.D.:
Nu este așa de rău precum se spune. Când ai 40 de fete care lucrează împreună, cred că te poți aștepta la mai multe conflicte. Multe dintre noi suntem din străinătate, deci se crează o legătură specială între noi. Mai ales în jurul Crăciunului sau în jurul Paștelui. Cei care nu au familiile aici sunt foarte calzi, unii cu ceilalți. Dacă aducem în discuție gelozia… este precum în cazul fraților, care se mai ciondănesc, din când în când. Dar a doua zi, toate sunt uitate!
A.D.:
Cred că rivalități există peste tot și cred că asta nu se întâmplă numai în domeniul artistic. Important este ca aceste rivalități să aibă un rezultat pozitiv. Bineînțeles, rivalitățile traduse prin concurență. Atmosfera este bună în culise pentru că dansatorii petrec mult timp împreună și în afara serviciului.
E.P.: Vă puteți primi fanii și fanele în cabine? Primiți flori la cabine?
J.D.:
Avem intrarea artiștilor, deci dacă există prieteni care vor să vină să vadă spectacolul, îi așteptăm acolo. Tot acolo primim și florile. Culisele sunt foarte mari și pentru siguranța noastră nimeni nu are permisiunea de a trece de intrarea artiștilor.
A.D.:
Cabinele și culisele sunt rezervate angajaților. Dar, câteodată, avem în culise echipe de televiziune care pregătesc reportaje despre Moulin Rouge sau despre anumiți artiști. Și atunci când avem în sala de spectacol staruri, acestea sunt invitate să facă, dacă le face plăcere, o poză cu dansatorii pe scena, în spatele cortinei. În ceea ce privește fanii, aceștia ne pot aștepta la intrarea artisștilor. La gardianul de acolo primim și eventualele flori sau cadouri. În cazuri excepționale ni se oferă permisiunea de a face un mic tur cu familia, prin culise.
E.P.: La un moment dat, în baletul de la Moulin Rouge erați trei români. Acum ești doar tu?
A.D.: La audiția la care eu am fost ales am participat patru romani. Toți patru am lucrat în București, la Cazino Victoria, iar apoi in Coreea și Germania. Ricardo Gaftoi, Ciprian Câmpianu, Claudiu Caraiman și cu mine. Cei de la Moulin Rouge au fost plăcut impresionați de prestația noastră. Astfel, după mine și Claudiu, care am început imediat, Ricardo a fost chemat șase luni mai târziu și Ciprian un an mai târziu. Și ceilalți dansatori români aveau experiență în alte teatre înainte de a pleca din România. Ricardo, în plus de Cazino Victoria, lucra și la Teatrul de Operetă, iar Ciprian a fost, pentru o perioadă, angajat la Opera Națională, unde a interpretat destul de des roluri de prim-solist. Șase luni mai târziu, soția lui Claudiu, Laura Caraiman, care a terminat școala de balet la Cluj, a trecut o audiție și ni s-a alăturat. Un an mai târziu, Cristina Dobasan, o altă fostă balerină la Opera din București, a venit din Las Vegas să danseze și ea la Moulin Rouge. În același timp, și fratele lui Ciprian, Remus Câmpianu, a fost admis în ansamblul de băieți. Și el tot fost balerin la Opera Națională. Cum puteți vedea, după acea faimoasă audiție din 1999, mulți români ni s-au alăturat. Alți doi români care au lucrat cu mine la Moulin Rouge, pentru o perioadă lungă, sunt Claudiu și Laura. Ei fac parte din trupa de dans și în prezent. Ricardo a plecat în Las Vegas, unde își continuă cariera. Cristina s-a întors și ea în Las Vegas. Ciprian este profesor de dans clasic în Toronto. Remus a plecat să lucreze într-un alt spectacol de cabaret parizian, unde a lucrat ca dansator pentru încă 10 ani.
E.P.: Cum are loc pregătirea pentru spectacol? Vă machează cineva anume, cu cât timp înainte veniți, aveți cabine individuale?
J.D.:
Ajungem, de obicei, pe la 19.30-19.45. Eu încep prin a mă machia. Asta durează cam 20-30 de minute. Apoi încep să mă încălzesc, pentru spectacol, fac un antrenament scurt. În ultimele zece minute de dinaintea începerii spectacolului îmi aplic machiajul pentru corp, îmi aranjez părul și îmbrac primul costum.
A.D.: Intrarea artiștilor se deschide la ora 19:30. Avem libertatea de a veni în orice moment vrem, între această oră și 20:15. Deci, cel mai târziu cu 45 de minute înainte de începutul primului spectacol. De obicei, eu și Jolene preferăm să fim la lucru la ora 19:30, pentru a avea timp suficient să ne antrenăm și să ne pregătim pentru spectacol. Machiajul ni-l pregătim singuri. Este ceva obișnuit în teatrele de cabaret. Jolene are cabina ei proprie în partea cealaltă a scenei, iar eu împart cabina cu cei doi soliști de Can-Can. Cabinele băieților sunt într-o parte a scenei, aproape de intrarea artiștilor, iar cabinele fetelor în partea cealaltă. La etajul doi sunt sala de antrenament și sala de repetiții. Acolo avem și aparatele de cardio și cele de musculatură, iar acolo avem acces și pe timpul zilei.
E.P.: Aveți invitații pentru prietenii care vor să vă vadă?
A.D.:
Pentru prieteni avem două posibilități: invitațiile, în număr de 12 pe an, sau reducerile de 50%. În schimb, nu putem avea nici invitatii nici reduceri vinerea și sâmbăta, când cerința este cea mai mare. Chiar și în celelalte zile ale săptămânii, invitațiile sunt acceptate doar dacă există locuri libere în sală.
E.P.: Ce spune lumea când află că lucrați în acest loc-legendă?
J.D.:
Este întotdeauna interesant pentru oameni să afle că lucrăm la Moulin Rouge. Oamenii sunt curioși să știe detalii despre spectacol, despre munca din spate, despre noi…
A.D.: De obicei, când spunem unde lucrăm, lumea este foarte plăcut impresionată. Pot să vă spun că pentru toată perioada în care ieșeam în cluburi, în fiecare weekend dupa spectacol, nu am plătit o singură dată intrarea. De multe ori limuzine erau trimise să ne aducă la anumite petreceri în cluburile cele mai selecte ale Parisului. Aveam masa noastră și șampania oferită. Si pentru a avea o programare la un doctor, de multe ori menționez la telefon ca sunt dansator la Moulin Rouge și că este o urgență. Întotdeauna se găsește timp pentru noi. Nu mi-a făcut niciodată plăcere să mă folosesc de renumele locului în care lucrez, dar tentația este mare atunci când văd ce ușor se deschid ușile. În schimb, de multe ori am folosit împreună cu Jolene slujbele noastre imaginare. Asta facem mai des când suntem în vacanță și nu suntem dispuși să răspundem la aceleași întrebări, firesti de altfel, de fiecare dată. Prima întrebare care ni se pune când cineva aude un accent în franceză sau în engleză este: ce origini avem? A doua întrebare, unde ne-am cunoscut. Iar a treia, ce facem în Paris. Jolene spune că a venit sa studieze limba franceza, iar eu pretind că lucrez la biblioteca Ambasadei României. Astfel știm cu siguranță că nu urmează alte întrebări.
E.P.: Ce vă place cel mai mult acolo și ce nu vă place?
J.D.:
Cel mai greu pentru mine este să fiu atât de departe de ai mei. A trecut mult timp dar, de obicei, mergem o dată pe an în Australia, dar ratăm ocaziile speciale, cum ar fi aniversările, Crăciunul, Paștele. În astfel de momente nu suntem niciodată acolo Iar asta e greu! Ce îmi place este că sunt parte din acest simbol al Franței. Istoria din spatele Moulin Rouge este extraordinară și e minunat să știi că faci și tu parte dn ea. Și îmi mai place faptul că dansăm în fiecare seară în fața unei săli pline. Cea mai mare recompensă este să vedem chipurile oamenilor din sală și să știm că le-a plăcut spectacolul.
A.D.: Programul este destul de intens. Nu este tot timpul ușor sa lucrezi șase zile pe săptămană. Iar, cu toate că oficial nu începem să lucrăm decât la ora 20:15, pe timpul zilei trebuie să ne antrenăm pentru a ne menține în formă. Dar e minunat să lucrezi cu o echipă de profesioniști. Astfel am și descoperit pasiunea pentru alergat. Din necesitatea de a avea un aspect și o condiție fizică ireproșabilă. Am participat la mai multe competiții pe distanțe care au variat între 10km și 42km – maraton. Antrenamentele și programul de la lucru ne ocupă destul de mult timp. În plus, nu este deloc ușor să jonglezi cu cariera și cu responsabilitățile de părinte.
E.P.: Ce veți face când veți încheia contractele de acolo?
J.D.:
Cred că primul pas pentru mine va fi să predau. Îmi place să creez și să fiu parte din procesul de creație al unui spectacol deci sper să lucrez cu diferite companii de producție. Nu m-am gândit vreodată că o să lucrez la Paris, la Moulin Rouge, deci este entuziasmant gândul că viața mă va va duce într-un nou capitol.
A.D.: Pentru a putea spune cu siguranță ceea ce vom face după, ar trebui întâi să ne decidem dacă vrem să rămânem la Paris sau nu. În momentul în care și eu și Jolene ne terminăm contractele la Moulin Rouge, ne vom termina și cariera de dansatori. Astfel vom avea libertatea de a începe cariere noi, eventual chiar în alte domenii, oriunde ne dorim. Cred că mi-ar face plăcere sa încep un capitol nou împreună cu Jolene și cu copiii în Australia. Este o țară care mie mi-a plăcut de prima dată când am ajuns acolo, în 2003, cu trupa de la Moulin Rouge, pentru o gală de caritate. De atunci, în fiecare an, plecăm câte o lună acolo, să profităm de soare. Dealtfel, în Australia am organizat și nunta. M-am bucurat mult atunci să pot să profit și de o mică vacanță cu părinții mei, care s-au deplasat atât de departe de casă. Dar, pentru moment, cu toate că Australia este varianta preferată, continui să păstrez și alte opțiuni – Franța, România. Odată ce vom lua o decizie din punct de vedere geografic, putem să începem și noua carieră. Tranziția cea mai ușoară, ca pentru mulți alți dansatori, ar fi spre cariera de profesor de dans sau eventual de fitness. La un moment dat ne gândeam chiar să deschidem, mai târziu, o școală de dans. În același timp, sunt tentat să schimb complet domeniul de activitate. Cu toate că ar fi păcat să nu profit de atâția ani de experiență în domeniul dansului. Rămâne de văzut!
E.P.: În ceea ce privește lumea aceasta a spectacolului, este ceva peste Moulin Rouge?
J.D.:
În lume sunt multe spectacole de cabaret. Multe și diferite. Dar, din punctul meu de vedere, Moulin Rouge este cel mai bun cabaret, cel mai interesant, cel mai frumos.

 

FANNY RABASSE: În publicul nostru se află și copii de șase ani

Fanny Rabasse este, de 20 de ani, PR-ul cabaretului Moulin Rouge și omul care cunoaște îndeaproape atât artiștii, cât și deciziile administrative.

EVELINE PĂUNA.: Cabaretul Moulin Rouge a fost lansat în 1889 și, de atunci, este un simbol al Parisului. În Europa au existat multe schimbări politice și economice care au influențat societatea, stilul de viață și tendințele de orice fel. Moulin Rouge, însă, își păstrează locul atât ca simbol, cât și ca trendsetter. Cum se explică faptul că acest cabaret care a contat în istorie influențează și prezentul, mai ales că cifra de afaceri pe 2013 a fost de 65 de milioane de euro.
FANNY RABASSE:
Cred că forța cabaretului Moulin Rouge de a rămâne în top și acum, după 125 de ani de la deschidere constă în faptul că a prezentat întptdeauna spectacole care au atras publicul. Mai mult decât atât, Moulin Rouge s-a adaptat timpurilor și modelor.
E.P.: Bănuiesc că există o mare competiție la nivel înalt, între cei care vor să obțină o poziție cheie la Moulin Rouge. Cum sunt aleși directorii? Cine conduce acum cabaretul?
F.R.:
Moulin Rouge este condus de o familie, încă din anii ̕50. Familia Clerico. Jean-Jacques Clerico este CEO și cei doi fii ai săi lucrează împreună în afacere. În rest, pentru a obține un post la Moulin Rouge este ca în orice altă companie de succes. Trebuie să ai înaltă calificare în domeniul în care vrei să profesezi.
E.P.: Clădirea în sine este veche. Mă refer la structura de rezistență. Cum vedeți viitorul Moulin Rouge? E posibil să fie transformat într-un muzeu, fără spectacole? Va avea vreodată sfârșit?
F.R.:
Sper că nu!!! De 125 de ani prezentăm spectacole, în fiecare seară. Sperăm ca Moulin Rouge să reziste pentru totdeauna!
E.P.: Cine a dat numele „Moulin Rouge”?
F.R.:
Numele a fost dat de către cei doi creatori ai cabaretului, M. Oller and M. Zidler, ca un tribut adus adevăratelor mori de vânt din Montmartre. După cum știți, „moulin” înseamnă „moară de vânt”.
E.P.: Statisticile spun că aveți 600.000 de vizitatori pe an, 450 de angajați, 60 de Doriss Girls și 20 de Doriss Boys de 14 naționalități diferite. Mai organizați castinguri pentru dansatori? Se caută doar dansatorii care au făcut, la bază, balet?
F.R.:
Toți dansatorii, atât fetele cât și băieții, au studii de balet. Cei mai mulți au început școala de coregrafie când erau foarte mici. Dansatorii noștri trebuie să fie dansatori profesioniști, însă căutăm și alte date: înălțimea minimă pentru fete trebuie să fie 1.75m, iar pentru băieți 1.85. Și, bineînțeles, contează și frumusețea trăsăturilor chipului.
E.P.: Care este cel mai sumar costum de la Moulin Rouge?
F.R.:
Unele costume sunt topless, dar dansatoarele nu apar niciodată mai dezbrăcate de atât. Să nu uităm că în publicul nostru se află și copii cu vârsta minimă de șase ani.
E.P.: Sunt primiți fanii în culise?
F.R.:
NU!
E.P.: Investiția în spectacolul „Féerie” a fost de aproximativ opt milioane de euro. Premiera a fost în 1999. De atunci s-a schimbat ceva? Ați mai investit?
F.R.:
Spectacolul nu s-a modificat, dar a trebuit să îl menținem. Am investit încă patru milioane de euro în costume noi, cu același design precum cele originale și încă două milioane de euro în echipamente de iluminat și de sunet. Cel mai important este să păstrăm spectacolul atâta timp cât calitatea sa nu scade. Coregrafii noștri, designerii, cu toții simt spiritul Moulin Rouge și cunosc tradiția locului.
E.P.: Există legende despre Moulin Rouge? În afara celei despre Doriss Girls?
F.R.:
Moulin Rouge a primit pe scenă, de 125 de ani încoace, multe celebrități. Prima a fost
celebra dansatoare de Can-Can, apoi au urmat Mistinguett, Edith Piaf, Frank Sinatra, Liza Minnelli. Cred că astăzi locul este o legendă în sine și de aceea lumea de pretutindeni vine la Moulin Rouge.
E.P.: Dansul Can-Can este simbolul cabaretului Moulin Rouge. A rămas aceeași coregrafie din 1889?
F.R.:
Trupa este mai organizată acum, dar pașii sunt aceiași.
E.P.: Moulin Rouge are două spectacole pe seară, iar biletele sunt epuizate, de fiecare dată. Cu cât timp înainte trebuie cumpărate?
F.R.:
Cu două-trei luni înainte.
E.P.: Spuneam că spectacolul „Féerie” a avut premiera în 1999. Când va fi înlocuit de o altă producție?
F.R.:
Încă nu știm, pentru că este în continuare un mare succes. Avem o rată a ocupării locurilor de 98%.
E.P.: Care este povestea ta alături de Moulin Rouge?
F.R.:
Lucrez de 20 de ani la Moulin Rouge și încă îmi place fiecare zi aici. Am șansa să călătoresc în jurul lumii pentru a promova cabaretul și, de fiecare dată sunt mândră de ceea ce reprezintă Moulin Rouge pentru Franța și lumea întreagă. Este minunat să lucrezi într-o companie de succes, care reprezintă cultura franceză în jurul lumii.

 

FOTO: © MOULIN ROUGE

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top