DAN VOICULESCU: „AM TRĂIT UN CRĂCIUN ÎN CARE UN MĂR A FOST SINGURUL CADOU”

EVELINE PĂUNA: „Plec de la ideea că nu există «prieten» sau «duşman», există oameni care mă cunosc şi oameni care nu mă cunosc”, spuneaţi cândva. Care este elementul care vă prezintă într-o altă lumină celor care ajung să vă cunoască?
DAN VOICULESCU: Adevărul. Sau, dacă vreţi, semnificativa diferenţă dintre prejudecată şi realitate. Oamenii reprezintă mult mai mult decât etichetele care îi însoţesc. Mogulul şi businessman-ul sunt, până la urmă, simple proiecţii. Omul Dan Voiculescu este adevărat, iar adevărul nu poate fi duşmanul niciunei persoane de bună-credinţă.
E.P.: V-aţi născut într-o familie modestă, tatăl fiind instalator, iar mama casnică. Să fie acest început dificil în viaţă motivul care v-a impulsionat să deveniţi omul capabil de astăzi?
D.V.: Ne place sau nu, toţi suntem produsul experienţelor noastre. Am învăţat de mic, de voie de nevoie, că efortul personal, ambiţia, determinarea pot face diferenţa între a fi sau a nu fi, a avea sau a nu avea, a reuşi sau a nu reuşi. Întotdeauna am muncit pentru realizările mele şi munca a devenit o necesitate zilnică.
E.P.: Tatăl dumneavoastră a apucat să-şi vadă fiul devenit… mogul. Când şi pentru ce v-a dojenit ultima dată?
D.V.: Tata, mulţumită lui Dumnezeu, nu și-a considerat fiul mogul. Indiferent cât de mari am deveni, rămânem copii pentru părinţii noştri. Pentru tata am fost mereu Dan, băiatul lui. Şi, ca orice părinte adevărat, tata şi-a dojenit constant băiatul. Pentru că i-a vrut binele…
E.P.: Bănuiesc că în anii de început ai copilăriei dumneavoastră familia o ducea destul de greu. Aţi avut o copilărie săracă? Vă amintiţi momente în care copilul Dan să îşi dorească ceva ce părinţii nu îşi permiteau? Şi cum vă explicau lipsa banilor?
D.V.: Banii erau puţini. Perioada era foarte grea pentru toată ţara, iar Bariera Vergului (n.r. – cartierul în care a crescut) din Bucureşti nu făcea excepţie. Din contră, marea provocare pentru toţi părinţii era să asigure mâncarea copiilor. Iar copiii işi doresc întotdeauna mai mult decât primesc. Este în firea lucrurilor, este secretul evoluţiei. La un moment dat, copilul Dan îşi dorea un pian. Era o extravaganţă uriaşă pentru Bariera Vergului. Evident, a fost o dorinţă care nu s-a împlinit. Însă lipsa banilor nu trebuia explicată. Chiar şi copiii înţeleg evidenţa.
E.P.: Ce primeaţi cadou de Crăciun sau de ziua dumneavoastră?
D.V.: O jucărie, o haină. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Am mai evocat şi Crăciunul în care un măr a fost singurul cadou. Atât se putea. Pentru copilul de atunci a fost cam puţin, pentru maturul de astăzi a fost cel mai frumos cadou.
E.P.: Aţi crescut la periferia Bucureştiului, într-un cartier modest de lângă Patinoarul „23 August”. Aşa se explică şi pasiunea pentru hochei, sport pe care l-aţi practicat în adolescenţă. De ce aţi renunţat?
D.V.: N-am renunţat, am evoluat. Da, hocheiul a reprezentat un moment important în adolescenţa mea. Am devenit parte a unei echipe, am deprins spiritul competiţiei, am înţeles că inteligenţa şi forţa sunt deopotrivă necesare. Nu-i deloc puţin. Mă leagă amintiri senzaţionale de acea perioadă. Însă, la un moment dat, a trebuit să aleg între profesie şi sport. Am ales profesia. M-am desprins împăcat de un sport pe care continuu să îl iubesc.
E.P.: Spuneaţi că „din hochei am deprins prima dată fair-play-ul”. În cariera dumneavoastră ulterioară, cea de om de afaceri, v-aţi abătut vreodată de la acest principiu?
D.V.: Nu. Ştiu, răspunsul pare nesincer şi aş vrea să îl dezvolt. Fair-play-ul nu este doar o formă de curtoazie. De politeţe sau respect pentru adversar. Fair-play-ul este şi o condiţie a succesului pe termen lung. Poţi câştiga o dată, de două ori, de zece ori jucând incorect, dar până la urmă pierzi, pentru că pierzi încrederea celorlalţi şi nu îţi îmbunătăţeşti propriile abilităţi. Fair-play-ul te educă pentru succes.
E.P.: În armată nu aţi depăşit gradul de sublocotenent de intendenţă în rezervă. „Aceasta este singura mea obligaţie militară, aceştia sunt singurii mei epoleţi”. În afară de aceşti epoleţi care sunt pe umerii dumneavoastră, ce altceva mai atârnă pe umeri?
D.V.: Port multe pe umeri. Dar nu atârnă! Se ridică, se înalţă. De exemplu, îmi port nepoţii pe umeri.

 

IMG_6688

 

„OBSESIA BOGĂȚIEI TE POATE DISTRUGE”

 

E.P.: Revoluţia v-a găsit locuind într-o casa cu chirie la stat, cu o Dacie luată în rate şi o familie fericită. Lucraţi în comerţul exterior, cu o diurnă de 7 dolari pe zi. În acea perioadă aţi reuşit să economisiţi 30.000 de dolari, bani pe care i-aţi investit, în 1991, în Grupul GRIVCO. Au trecut 20 de ani. Caracterizarea dumneavoastră de astăzi este la polul opus, undeva în sânul luxului. Nu v-aţi îmbogăţit prea repede?
D.V.: Nu. Miza nu a fost niciodată bogăţia. Obsesia bogăţiei te poate distruge şi în plan personal, şi în afaceri. Am muncit eficient. Am făcut facultatea de Comerţ exterior. Profesia mea m-a adus în contact cu Europa occidentală şi sistemul capitalist cu mult înainte de 1989. Am învăţat bine regulile acestui sistem. Am avut, astfel, un avantaj semnificativ după Revoluţie. Nu m-au tentat nici tunurile, nici afacerile cu statul, pentru că, aşa cum vă spuneam când vorbeam despre fair-play, ştiu că orice gest incorect, mai devreme sau mai târziu, se plăteşte.
E.P.: Aţi făcut primul milion de dolari în 1996 – circa 400.000 dividende de la GRIVCO şi circa 600.000 dividende de la Antena 1. Câţi duşmani v-a adus acest prim milion de dolari?
D.V.: Nu ştiu. Vă amintesc că, din punctul meu de vedere, nu există duşmani. Sigur, au fost şi vor fi oameni care invidiază, care vor să obţină ceva, care sunt plătiţi să atace. Dar am refuzat întotdeauna să mă gândesc la ei. Când urăşti te raportezi atât de mult la celălalt încât uiţi de tine, de familia ta, de lucrurile cu adevărat importante.

 

„ACUM NU-MI MAI ESTE FRICĂ DE MOARTE”

 

E.P.: La începutul anilor 2000, după 30 de ani de căsnicie, aţi rămas văduv. I-ați promis soţiei, în ultimele sale clipe, că nu vă veţi recăsători niciodată. V-a cerut ea acest lucru sau v-ați simțit dumneavoastră dator să promiteţi?
D.V.: Un moment foarte greu. Despre care, recunosc, nu-mi place să vorbesc. Astfel de momente, care îţi marchează definitiv existenţa, trebuie să rămână personale. În zonele foarte încărcate de emoţie cuvintele nu mai au loc. Însă nu, nu mi-a cerut-o nimeni şi nici nu m-am simţit dator sau obligat să o fac. Pur şi simplu, aşa am crezut că este natural.

poza-10

poza-16

poza-12

poza-17
E.P.: După pierderea soţiei aţi trecut printr-o boală grea. Despre ce diagnostic a fost vorba?
D.V.: Am suportat trei intervenţii chirurgicale între martie şi noiembrie 2001. Cel mai greu am suportat-o pe cea de-a doua, fiind vorba de un blocaj intestinal. A fost un moment de răscruce, în care puteam să mor. Acum pot spune că nu-mi mai este frică de moarte. Atunci a fost, cred, decizia lui Dumnezeu, care a considerat că încă nu am dat vieţii tot ceea ce am de dat.
E.P.: Doamna care vă stă alături în prezent este Liana Voiculescu. Numele coincide cu cel al dumneavoastră. Credeţi în coincidenţe sau este mâna Divinităţii?
D.V.: Şi dacă aş vrea să cred în coincidenţe, n-aş putea. Nu poate fi doar o simplă întâmplare să
întâlneşti un om alături de care vrei să-ţi trăieşti viaţa şi acel om să-ţi poarte deja numele. Nu, nu a fost coincidenţă. Pur şi simplu, Liana face parte din destinul meu, la fel cum eu aparţin destinului ei.
E.P.: Ştia de la începutul relaţiei cu dumneavoastră de jurământul pe care i l-aţi făcut primei soţii? Cum o prezentaţi public pe doamna Liana Voiculescu… „soţia mea”?
D.V.: Cele două perioade din viaţa mea sunt două lumi distincte, care se completează reciproc. Liana este soţia mea şi evident că o prezint şi se prezintă astfel.

IMG_0160-Small
E.P.: Din 2001 v-aţi retras din afaceri, „fiind un părinte fericit de modul în care se descurcă cele doua fete ale mele”. Totuşi, Imperiul Voiculescu străluceşte acum exclusiv datorită abilităţii fetelor dumneavoastră?
D.V.: Nu-i un imperiu, ci un holding foarte solid şi serios, cu capital exclusiv românesc, care a plătit, în ultimii 3 ani, peste 60 de milioane de euro la bugetul public, fără să aibă nicio datorie la stat. Este într-adevăr un succes, iar meritul este atât al celor două fete, Camelia şi Corina, care lucrează în fiecare zi cu tenacitate şi modestie, cât şi al miilor de profesionişti din trust. Succesul major este, întotdeauna, o muncă de echipă.
E.P.: Sunteţi fondator al doctrinei politice umaniste, o premieră pe eşichierul politic românesc. Să fie acesta cel mai important punct din CV-ul dumneavoastră?
D.V.: Poate fi. Umanismul este o doctrină care depăşeşte reperele clasice precum stânga-dreapta şi care se dezvoltă dincolo de limitele comunismului sau ale capitalismului. Binele individual şi binele social nu sunt în contradicţie, ci converg. Fiecare persoană are utilitatea şi abilităţile sale specifice, trebuie doar încurajată să şi le descopere şi să le dezvolte. Este, fără îndoială, o abordare nouă nu doar pentru România, ci la nivel mondial. O doctrină nouă se confirmă sau se infirmă în perioade lungi de timp. Timpul şi societatea vor decide destinul Umanismului.
E.P.: Aţi avut câteva zeci de propuneri legislative. Pe care dintre acestea o consideraţi cea mai importantă?
D.V.: Nu pot face un top al proiectelor legislative, pentru că fiecare dintre ele a răspuns unei nevoi sociale acute. Reducerea TVA la alimentele de bază este, fără îndoială, foarte importantă, dar la fel sunt şi asistenţa la domiciliu pentru bătrânii singuri, stabilirea valorii punctului de pensie la 45% din salariul mediu brut, încurajarea natalităţii sau compensarea TVA între stat şi agenţii economici. Unele proiecte, precum cel care asigură asistenţa juridică gratuită pentru bătrâni sau cel care reglementează situaţia imobilelor naţionalizate, au devenit deja legi şi asigură beneficii concrete pentru români.
E.P.: Aţi absolvit ASE-ul cu „Magna cum laude”. Apoi, tot în cadrul acestei universităţi, aţi devenit doctor în economie. Activitatea editorială este remarcabilă. Din 1985 până în 2007 aveţi câteva zeci de titluri publicate. Cum aţi găsit timp şi să vă îmbogăţiţi, şi să scrieţi?
D.V.: Nu e nicio contradicţie. Nu poţi avea succes semnificativ, mai ales în economie, fără să gândeşti. Iar dacă gândeşti structurat şi riguros, scrisul este o consecinţă naturală.
E.P.: Sunteţi membru fondator al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România. Câţi dintre aceştia ajută notabil cazurile pe care le mediatizaţi în cadrul Fundaţiei Umaniste „Dan Voiculescu”.
D.V.: Vreau să fac o precizare: Fundaţia „Dan Voiculescu” pentru Dezvoltarea României nu doar mediatizează cazurile, ci le şi rezolvă. Dincolo de dimensiunea socială, acordăm mare atenţie descoperirii şi cultivării talentelor româneşti. Căutăm şi susţinem copiii înzestraţi pentru că de dezvoltarea lor depinde dezvoltarea României. Sigur, întotdeauna este loc pentru progres, putem face mai mult. Oamenii de afaceri români trebuie să înţeleagă că îşi datorează succesul şi resurselor acestei ţări şi că au datoria să alimenteze, la rândul lor, aceste resurse. Nu-i populism, ci secretul dezvoltării durabile. Dacă nu îţi protejezi resursele, le vei pierde.
E.P.: În anii ̕ 70 aţi lucrat la stat. În anii ̕ 80 aţi lucrat pentru patron. În ̕ 90 v-aţi făcut propria afacere, iar după 2000 aţi renunţat la conducerea afacerilor şi aţi intrat în slujba oamenilor, prin politică. Aşa spuneţi dumneavoastră. Odată cu 2010 s-a terminat un alt ciclu. Ce va urma? Va fi vreodată Dan Voiculescu… pensionar?
D.V.: Nu te poţi desprinde de propria natură. Activitatea zilnică intensă ţine de esenţa fiinţei mele, aşa că pensionarea înţeleasă ca o retragere din activitate este exclusă. Despre noul ciclu 2010-2020 vom vorbi peste nouă ani. Analizele retrospective sunt, întotdeauna, mai serioase decât prognozele. Am însă certitudinea că acest nou ciclu va fi orientat către România. Datorăm foarte mult ţării noastre, iar eu am astăzi libertatea de a îmi asuma această datorie.
E.P.: Spuneaţi că v-a plăcut teribil perioada în care aţi devenit patron, deci propriul dumneavoastră stăpân, dar că în ziua în care trebuia să plătiţi salariile simţeaţi o responsabilitate imensă. Cât de des s-a întâmplat să nu puteţi plăti la timp salariile angajaţilor dumneavoastră?
D.V.: Niciodată. Cât timp m-am ocupat direct de activitatea holdingului, plata salariilor a fost întotdeauna prima mea grijă. Oamenii au, la rândul lor, obligaţii, familii, copii, datorii. Cu asta nu te poţi juca. Acesta este motivul pentru care mă lupt constant cu acest guvern pentru a returna banii bugetarilor. Salariul este un drept al angajatului şi o obligaţie a angajatorului. Este o axiomă.
E.P.: „Sunt bucuros că prin trustul media pe care l-am fondat toate vocile importante ale naţiunii, indiferent de orientare, fie ei lideri politici, economişti, analişti, oameni de afaceri sau orice altceva, au avut permanent o cale deschisă şi obiectivă de a ajunge în casele oamenilor, contribuind astfel la democratizarea României”. Care este analistul politic care a refuzat să vină la emisiunile trustului dumneavoastră?
D.V.: Sincer nu ştiu, dar nu cred că a existat o voce public semnificativă care să nu fi fost prezentă în emisiunile trustului. Sigur, uneori oamenii se mai supără, îşi descoperă anumite interese sau semnează contracte de exclusivitate cu alte trusturi, dar, mai devreme sau mai târziu, toţi au comunicat şi prin intermediul Trustului Intact.
E.P.: Se spune că vă plătiţi foarte bine colaboratorii de valoare – analiştii politici, de pildă. Să fie acesta un motiv care „îi obligă” să rămână alături de viziunea politică a televiziunilor care vă poartă eticheta?
D.V.: Vă voi da un răspuns în mai multe trepte: unu, analiştii nu sunt plătiţi nici de mine, nici de trust; doi, colaboratorii sunt plătiţi corect – un salariu prea mare sau prea mic reduce eficienţa; trei, televiziunile nu au şi nici nu trebuie să aibă o viziune politică. Televiziunile trebuie însă să se raporteze critic la puterea politică, indiferent ce culoare are aceasta. Iar televiziunile fondate de mine au fost mereu critice la adresa puterii deţinute, pe rând, de PSD, PD-L sau PNL, Iliescu, Constantinescu sau Băsescu.

 

DMA_1349
E.P.: Cine plăteşte mai bine, mogulul Voiculescu sau mogulul Vîntu?
D.V.: Nu ştiu cum plăteşte domnul Vîntu. Eu nu plătesc deloc, iar Trustul Intact plăteşte corect, direct proporţional cu valoarea.
E.P.: Aţi format „Jurnalul Naţional” cu tehnologie second-hand. Apoi a devenit un ziar… de primă mână. Povestiţi-ne puţin despre perioada de început a acestei publicaţii, pentru că, dacă ştiu bine, nici măcar nu aveaţi dezvoltat un media-plan.
D.V.: După Revoluţie, presa scrisă era încă la un nivel primitiv. Nu am avut un media-plan, am avut însă intuiţia că presa va fi domeniul cu cea mai spectaculoasă evoluţie. După zeci de ani de cenzură, ştiam că românii vor reînvăţa să se exprime liber. Am pornit pe acest drum cu un capital minim, o tipografie pe care o firmă din Germania se pregătea să o caseze şi cu o echipă de tineri jurnalişti înzestraţi.
E.P.: Antena 1, 2, 3, Euforia, Romantic FM, Metropol FM, Jurnalul Naţional, Gazeta Sporturilor, Săptămâna Financiară… De care dintre acestea sunteţi cel mai mândru?
D.V.: De fiecare. Nu-i un răspuns diplomatic. Fiecare reprezintă o nişă, se adresează unei anumite categorii de public şi răspunde unei nevoi specifice de informare publică.
E.P.: Toate aceste realizări v-au adus renumele de „magnatul media”. Averea familiei dumneavoastră depăşea, la nivelul anului 2008, 400 de milioane de dolari. Susţineţi că totul a fost şi este construit la vedere, cu plata obligaţiilor către stat. Aţi făcut vreodată vreun gest la limita legii?
D.V.: În limita legii, dar niciodată peste această limită. Iar faptul că sunt în conflict direct cu un regim autoritar, care controlează discreţionar Ministerul Public, demonstrează că nu am astfel de vulnerabilităţi. Acesta este, dealtfel, secretul ostilităţii puterii politice faţă de mine şi faţă de Trustul Intact. Este reacţia frustrată a unor oameni care nu ne pot controla.

 

„AFACERILE CINSTITE NU TRĂIESC DIN INERȚIE”
E.P.: Dumneavoastră aţi adus bani în politică, nu invers, adică nu v-a îmbogăţit politica. În 2001 aţi renunţat la afaceri. Suntem aproape de 2011. Dacă, printr-un exerciţiu de imaginaţie, am spune că imperiul dumneavoastră nu ar mai fi manageriat cu chibzuinţă, câţi ani ar mai putea trăi el din inerţie, din cifrele afacerilor pe care le-aţi lăsat dumneavoastră când v-aţi retras?
D.V.: Afacerile cinstite nu trăiesc din inerţie. Orice holding se poate prăbuşi în câteva zile dacă nu are un management responsabil. Imediat după 1989, România era, în câteva domenii, lider mondial. De exemplu, la sfârşitul anilor “80, la Călăraşi, se finaliza cea mai modernă linie de producţie pentru profile mari – şină de cale ferată – din Europa. În doar câţiva ani acest combinat a fost închis, falimentat şi vândut pe bucăţi. Este doar un exemplu din sute de astfel de cazuri. Nu există management din inerţie. Capitalul românesc a fost irosit din această cauză şi poate renaşte doar dacă vom înţelege să îl susţinem cu adevărat. România nu poate depăşi criza structurală decât printr-un management responsabil al capitalului românesc.
E.P.: Lumea vi se adresează cu „Dom’ profesor”. Se întâmplă, deşi de câţiva ani aţi renunţat la cursurile de la ASE din pricina faptului că unii colegi de-ai dumneavoastră aveau acelaşi titlu, cu toate că „n-au învăţat pentru asta nici măcar cât pentru o corigenţă, dar aveau «spate politic»”. Care a fost cea mai utilă lecţie pe care aţi învăţat-o de la studenţii dumneavoastră?
D.V.: Că procesul de învăţare funcţionează, întotdeauna, în ambele sensuri. De la studenţii mei am învăţat constant lecţia vitalităţii, lecţia curiozităţii, lecţia raportării critice la orice formă de autoritate. Aţi observat că studenţii, în special cei inteligenţi, se poziţionează critic în raport cu profesorii?!
E.P.: Printre cei care v-au fost studenţi se numără şi fostul ministru Vlădescu. Judecând acum… după faptele care l-au recomandat politic, şi-a însuşit bine lecţia de la dumneavoastră sau dimpotrivă?
D.V.: Aceeaşi lecţie poate fi asimilată diferit în funcţie de particularităţile fiecăruia. Domnul Vlădescu a ales un portofoliu greu în cadrul celui mai slab executiv din istoria modernă a României. Doar în perioada fanariotă am avut echipe executive de factura cabinetului Boc. În acest context, prestaţia ministerială a domnului Vlădescu nu poate fi evaluată separat de cea a guvernului din care a făcut parte.
E.P.: „La Traian Băsescu totul este butaforie”. Traduceţi!
D.V.: Vă răspund succint: un om fără principii, fără valori este lipsit de substanţă. Traian Băsescu nu are repere constante, nu crede în nimic. În funcţie de interesul său conjunctural, şi-a asumat orice valoare şi orice parteneriat şi s-a dezis, fără excepţie, de fiecare. Trăieşte exclusiv pentru spectacolul public, iar între două reprezentaţii nu mai rămâne nimic, este vid, natură moartă. Da, la Traian Băsescu totul este decor.
E.P.: Spuneaţi odată că nu credeţi că veţi rămâne în istorie nici drept oligarh, nici „Felix”, nici „mogul media”, ci „capitalistul roşu. Adică un capitalist care provine dintr-un sistem comunist”. La câtva timp de la această declaraţie, se confirmă afirmaţia dumneavoastră?
D.V.: Roşu nu înseamnă doar că am început să deprind capitalismul în plin comunism. Roşu semnifică şi preocuparea mea constantă pentru dimensiunea socială. Este evident că o economie puternică nu se poate dezvolta într-o societate săracă. Orice capitalist care gândeşte strategic înţelege că succesul său pe termen lung depinde şi de prosperitatea societăţii în care se dezvoltă. Degeaba produci dacă nu are cine să consume. Capitalul românesc nu se poate dezvolta într-o Românie săracă, iar România nu se poate dezvolta fără capitalul românesc. Nu mă înţelegeţi greşit, şi capitalul străin este foarte util. Însă acesta vine şi pleacă, iar majoritatea beneficiilor sunt încasate în ţara de reşedinţă. În schimb, capitalul românesc şi antreprenorul român sunt cheia dezvoltării durabile pentru economia naţională. Sprijinind antreprenorii români, dezvoltăm structural România.
E.P.: Spuneaţi că, la un moment dat, aţi avut legătură cu spionajul economic…
D.V.: Spionajul economic este o practică generalizată, care a avut accente acute în perioada Războiului Rece, când cele două blocuri ideologice supravegheau atent orice progres tehnologic al adversarilor. Aşadar, în acea perioadă trebuia să fim mereu atenţi la încercările unora de a fura secrete tehnologice. Şi asta ca buni români, nu ca specialişti plătiţi pentru această muncă. Nu uitaţi că eram în linia întâi, lucram în comerţul exterior! După 1990 lucrurile s-au mai schimbat, însă marii competitori de pe piaţă sunt mereu atenţi la mişcările concurenţei.

 

5567428f682ccf79ad415c3e

 

„NE E TEAMĂ, DIN NOU, SĂ VORBIM LIBER”

 

E.P.: Până în‚ 1989, şi chiar şi după, aţi lucrat cu serviciile secrete, cu oameni care lucrau în comerţul exterior. Spuneaţi că acest aspect v-a „virusat”. În ce sens?
D.V.: Nu, nu am lucrat cu serviciile secrete nici înainte de 1989, nici după. Lucrând în comerţul exterior, activitatea mea era constant monitorizată de serviciile secrete. Eram urmărit, ascultat, monitorizat, până şi schiţa casei mele era la dosar. Sigur, acelaşi tratament era rezervat tuturor celor care intrau în contact cu străinii. Referitor la „virusare”, cred că mă refeream la reacţia naturală a oricărui organism care este agresat de un virus. Monitorizarea permanentă te determină să te aperi, să scapi de sub observaţie, să întreci inteligenţa celor care te ascultă. Era o formă de virusare. Grav este că, după 20 de ani, românii experimentează din nou teama de a vorbi liber.
E.P.: Vă uitaţi la emisiunile de la Realitatea TV?
D.V.: Încerc. Uneori reuşesc, uneori nu. Depinde de subiect.
E.P.: V-ați temut de Vîntu sau Patriciu, ca rivali pe piaţa media?
D.V.: Categoric, nu. Din contră. I-am încurajat să continue să investească. România are nevoie de o presă puternică. O presă liberă. Şi, în definitiv, când eşti lider de piaţă, bătălia pentru locurile 2 şi 3 este mai puţin importantă.
E.P.: Dumneavoastră aţi investit în Antena 3 mai puţini bani decât Vîntu în Realitatea. Cele două posturi de televiziune sunt cunoscute drept „televiziunile gemene”. Să înţelegem că e prima lecţie de management economic pe care i-aţi dat-o lui Vîntu?
D.V.: Cele două televiziuni sigur nu sunt gemene. Există diferenţe structurale între ele. Nu dau lecţii de management nimănui.

 

„SOV ESTE UN SPECULANT”

 

E.P.: Prin 2008 declaraţi „N-am vorbit cu Sorin Ovidiu Vîntu niciodată”. Astăzi afirmaţia rămâne valabilă?
D.V.: Da. Nu avem subiecte comune.
E.P.: Spuneaţi că SOV este „un speculant”. Dan Voiculescu ce este?
D.V.: Senator. Sau, din altă perspectivă, capitalistul care nu a uitat de unde a plecat.
E.P.: Cu Dinu Patriciu spuneaţi, mai demult, că aveţi o relaţie bună. „Mergem la teatru împreună sau la restaurant”. Ce spectacol aţi văzut împreună ultima dată?
D.V.: Nu ştiu. A trecut mult timp. Am fost doi oameni ocupaţi, cu agende diferite. Sigur, relaţia a fost una corectă, decentă.
E.P.: Nu-l apreciaţi pe Traian Băsescu. Iar Traian Băsescu apreciază că măcar dumneavoastră sunteţi sincer în această privinţă. La rândul său, Băsescu foloseşte „Felix” atunci când vorbeşte despre dumneavoastră… ce simţiţi pentru… preşedintele dumneavoastră, ca român, până la urmă?…
D.V.: Nu simt nimic. Nu mă raportez emoţional la domnul Băsescu. Conflictul meu cu Traian Băsescu este exclusiv raţional. Acest politician a condus România cu efecte cumplite. Medici, profesori, funcţionari, antreprenori, pensionari, mame, copii, toţi au suferit sub mandatele domnului Băsescu. Concluzia este evidentă: avem un preşedinte incompetent. Iar incompetenţii trebuie înlăturaţi. Aşa că sunt decis să folosesc transparent toate mijloacele legale, parlamentare pentru a-l îndepărta din funcţie. Atât.
E.P.: Domnule Voiculescu, în cazul României… Dan, căpitan de plai?
D.V.: De Vasile Alecsandri. Frumoasă poezie. Un mit românesc.

Interviu publicat în Revista Q Magazine – Decembrie 2010

 

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top