ILEANA ILIESCU: „PENTRU MINE, CORTINA VIEȚII A RĂMAS DESCHISĂ”

Ileana Iliescu a fost una dintre cele mai cunoscute prim-balerine ale Operei Naționale București. Și-a dedicat întreaga viață dansului, renunțând cu bună știință la privilegiul de a deveni mamă. A avut două căsnicii, dar pe niciunul dintre soți nu i-a iubit așa cum l-a iubit pe Marinel Ștefănescu, cel care i-a fost și partener de scenă. Era înconjurată de legende despre bărbații care o curtau, și adorată de lumina reflectoarelor… Cu toate acestea, Ileana Iliescu mărturisește că… „se stingea lumina, cădea cortina și plecam acasă, singură, cu tramvaiul 3”…
Un interviu despre pasiunea pentru dans, marea ei iubire și dorul de public.

 

 

ileana-iliescu-mi-am-pus-sentimentele-la-picioarele-barbatilor-pe-care-i-am-iubit-18388

 

EVELINE PĂUNA: „Ochii mei, suportând, decenii la rând, fardul și lumina reflectoarelor, își cer acum dreptul la…ochelari; părul, strâns mereu la spate, adesea sub peruca lipită, se degradează și se rupe… Dar toate fac parte din „riscurile meseriei” si… nu o regret nicio clipa!”. Este un pasaj din cartea dumneavoastră, la care revin mereu când vă întâlnesc și sunteți, încă, atât de frumoasă!
ILEANA ILIESCU: Te-ai referit numai la cap, dar riscurile meseriei au continuat… Aproape 50 de ani, instrumentul meu au fost picioarele, ele au suferit de-a lungul anilor. Eu am fost cumva iubită de Dumnezeu, în sensul că am avut mici incidente ortopedice în partea a doua şi a treia a carierei, spre deosebire de alţi tineri care, atunci când eu eram prim-balerină,veneau din şcoală probleme de sănătate destul de serioase. Atunci când ai ceva experienţă, câţiva ani în spate, poţi să mai eviţi aceste incidente. Eu am condus compartimentul de balet al ONB vreo opt ani şi jumătate, după ce m-am întors din Italia şi lupta mea cea mai mare cu dansatorii, cu colegii mei de studiu, de bară, de dans a fost să-i fac să conștientizeze importanța studiului. Ei nu considerau studiul şi exerciţiile noastre zilnice atât de utile precum le consideram noi, generaţia mea. Pe noi nu ne chema nimeni special, la ora 10, pentru studiu la bară o oră şi jumătate, zilnic. Dar veneam. Tot aşa cum, nu ştiu dacă un pianist şi-ar permite să treacă o zi întreagă în care să nu se aşeze la pian câteva ore!… Frumusețea chipului e mai uşor de întreţinut decât poantele. Lumea nu poate să-şi imagineze, sau cine îşi imaginează nu poate înţelege efortul şi disciplina acestei meserii! Am ajuns la vârsta de 75 de ani, prilej cu care Opera m-a sărbătorit foarte frumos! Pentru mine Opera a fost prima casă. Mi-am petrecut mai multe ore de muncă şi viaţă aici decât acasă. Această instituţie a rămas pentru mine sacră şi atunci când văd colegi care intră încălţaţi în sala de balet sau pe scenă… trăiesc momente de suferinţă. În sala de studiu şi pe scenă se formează ceeea ce tu oferi publicului, celui care nu te uită! Și trebuie să respecți asta!
E.P.: Povestea personală vă este cu totul specială. Bunicul dumneavoastră, tatăl mamei, a fost prieten cu tatăl maestrului Beligan. Ambii erau șefi de gară.
I.I.:
Da, bunicul meu şi tatăl maestrului Beligan. La un moment dat, m-am întâlnit cu maestrul Beligan și mi-au mărturisit că bunicii mei erau prieteni cu părinţii maestrului, stănd în gări destul de apropiate. Îmi povestea cum doamnele își împrumutau moaşele.
E.P.: Bunica a avut trei copii, iar după moartea fiului, a lui Liviu, și-a revărsat toată dragostea asupra fetelor.
I.I.:
Da, Liviu a murit la 24 de ani, în război.
E.P.: Și după aceea, o vreme, bunica a mâncat doar roșii cu pâine…
I.I.:
Da, un an de zile nu a putut să mănânce, bunicul s-a îmbolnăvit de inimă… au suferit enorm, cu atât mai mult cu cât bunicul ar fi putut să-l scutească de armată şi de război, dar Liviu nu a vrut. Au plecat la război taţi, soţi şi au lăsat familiile acasă. Un act de eroism adevărat. De aceea a vrut să plece și el. A fost o tragedie, el a murit ca un erou, primind post mortem Medalia Mihai Viteazul. Acest episod al morţii, la Sevastopol este relatat într-o carte în care Liviu este descris ca un arhanghel. Era frumos și a murit luminat de lumina lumii…
E.P.: Drama familiei a continuat, pentru că și mama dumneavoastră a pierdut un copil. Fratele dumneavoastră mai mare a murit la câteva ore de la naștere…
I.I.:
În momentul în care treci printr-o dramă ca aceasta… eu venind pe lume după acest episod, toată dragostea s-a revărsat asupra mea. Mama se numea Wagner, după numele tatălui meu, Wilhelm Wagner, neamţ adus de Regele Carol, ca specialist în mecanică pentru agricultură şi care s-a stabilit la Alexandria. Mama credea că şi eu voi fi tot băiat. Citea, pe când trebuia să mă nască, romanul „Lorelei”, așa a îndrăgit personajul Luli, cu un caracter zvăpăiat, aşa cum şi eu mă manifestam în copilărie, tocmai poate pentru că mă vroia băiat, inspirând-o în apelativul pentru mine, de Luli. Şi în artă foarte multă lume ştie de acest nume, chiar şi cei din public, puţini fiind cei care îmi spun Ileana.
E.P.: Sfântul Vasile era protectorul mamei și a dvenit, în timp, și al dumneavoastră..
I.I.:
Da, este un sfânt greco-catolic şi îţi mărturisesc, fără nicio reţinere, că a făcut şi cu mama şi cu mine, minuni!
E.P.: Și a avut o mână pe umărul mamei atunci când aceasta a decis să vă dea la balet. La rându-i i-ar fi plăcut să devină balerină, numai că pe vremea ei era considerat nepotrivit ca o fată să facă balet…
I.I.:
Îţi poţi imagina că, la vreamea aceea, baletul avea o altă valoare.
E.P.: Prejudecata a continuat… tatăl dumneavoastră era prieten cu Constantin Tănase în trupa căruia erau balerine mai… dezbrăcate… Dar mama și-a păstrat dragostea pentru dans…
I.I.:
Da. Ultima gară pe care a condus-o bunicul meu a fost Mediaş, o localitate dezvoltată, cu vreo 40 de fabrici. El era foarte iubit şi de nemţi şi de unguri. Mama îmi povesteau că nemţii aveau „o caşină” un fel de sală de bal şi acolo se făceau săptămânal, poate, baluri cu muzică de Strauss, cu cadeţii de la Şcoala Militară, iar ea mereu ieşea regina balului. Mama a făcut Pensionul aici, la Bucureşti. Bunicul era foarte apreciat în Mediaş, nu a primit niciodată „plic”, pentru a aduce în discuţie o caracteristică a vremurilor de acum, cănd plicurile deschid uşi. Cadoul pe care îl primea cu drag era atunci, când venea Trupa lui C.Tănase era spectacolul şi petrecerea de după, cu artiştii.
E.P.: Mama dumneavoastră s-a căsătorit cu tatăl dumneavoastră ca să evite o căsătorie aranjată de părinți…
I.I.:
Da, era cumva aranjată. Îi făcea curte un avocat din Cluj, dar atunci când părinţii doresc un alt pretendent şi insistă… parcă te marchează. La unul din acele baluri din Mediaş a apărut şi tatăl meu, tânăr inginer venit de la Sighişoara şi a invitat-o pe mama la dans. Conform uzanţelor vremii, dacă cineva bătea pe umeri un partener bărbat, acesta trebuia să-i acorde partenera de dans, mai departe . Tata nu cunoştea acest lucru şi s-a uitat foarte urăt la domnul care îl bătuse pe umăr, cerând-o pe mama la dans. Apoi a fost invitat afară de către acel domn. Mama s-a speriat. Dar totul s-a rezolvat paşnic. Bunica a întrebat-o pe mama dacă a cunoscut pe cineva la bal, iar mama a răspuns că a cunoscut un inginer, dar care este dur . Culmea, după nişte luni de zile, mama s-a măritat cu tatăl meu care era un om aşa de bun şi docil! Ei eru două firi contrastante, dar asta i-a ţinut 50 de ani împreună. Un mariaj extraordinar!
E.P.: Mama v-a povățuit să nu-i spuneți niciunui bărbat cât îl iubiți și nici să vă așezați dragostea la picioarele vreunui bărbat. Ați ascultat întocmai?
I.I.:
Nu. Eu am pus sentimentele mele la picioarele celor pe care i-am iubit. Nu au fost mulţi… de fapt, a fost unul singur! Dragostea vieții mele, Marinel Ştefănescu. Era o diferenţă de vărstă între noi. El era cu 9 ani mai mic decât mine, dar nu s-a simţit acest lucru. Am dansat împreună foarte mult, am fost cuplu şi pe scenă, am făcut turnee împreună, mulţi ani. Eu eram prim-balerină în momentul în care l-am scos, ca solist, din linia de ansamblu de balet, abia intrat în Teatru, la fel ca şi pe Gheorghe Iancu. Au devenit prim-balerini prin mine, prin rolurile cu mine, ca parteneri de dans. Eu mi-am asumat acest rol!
E.P.: Deși în viața dumneavoastră ați avut două căsnicii, Marinel Ștefănescu a fost unica dragoste…
I.I.:
Da, a fost marea dragoste, asumată în faţa tuturor. Şi pe scenă se simţeau sentimentele noastre care, de cele mai multe ori, erau identice cu cele ale personajelor pe care le interpretam, cupluri de îndrăgostiţi din balete celebre ale Operei…
 

ileana-iliescu

 

„AVEAM SCENA DE PARTEA NOASTRĂ”

 

E.P.: Cum v-ați dat seama că… e iubire?
I.I.:
Acestea nu sunt nişte momente pregătite… Întâi am început să lucrăm la rolurile din spectacolele respective şi de aici a pornit, de la dans.
E.P.: De ce s-a terminat?
I.I.:
De ce s-a terminat?! Ştie şi el acest lucru pe care l-am mai spus: părinţii lui erau despărţiţi şi, tatăl lui, ştiind că are un suport, că nu o să doarmă pe stradă, i-a spus într-o seară să părăsescă casa! Cu o valijoară în mână, mi-a dat telefon întrebându-mă ce să facă, iar eu i-am răspuns că trebuie să mă consult cu părinţii cu care locuiam împreună. Am primit acceptul şi a venit la noi. Și a rămas 8 ani şi jumătate. Toată lumea credea că noi suntem căsătoriţi. De fapt eram ca şi căsătoriţi, poate mai mult decât atât pentru că noi aveam şi scena de partea noastră, dar eram „fără acte”. Faptul că era această diferenţă de vârstă între noi… i-am sugerat, tânăr fiind, să cunoască viaţa bine ca să poată să se fixeze într-o familie, să aibă o casă… Euforia dansului şi a turneelor împreună, a carierei… ne-a ţinut unul lângă altul. El este nepotul marelui dansator Gabriel Popescu, care rămăsese în străinătate şi lui i-ar fi fost foarte greu să părăsescă ţara. Eu eram convinsă că nu va greşi şi vom dansa mereu împreună. Am dansat la Opera din Zürich şi directorul teatrului ne-a invitat a doua zi să ne ofere un contract de trei ani de prim dansatori. Vă puteşi imagina un aşa contract pe vremea aceea! Am revenit în ţară pentru a cere permisiunea direcţiei Operei, a domnului Mihai Brediceanu. A fost foarte disponibil cu condiţia să mai venim şi în ţară pentru unele spectacole. După aproape o săptămână s-a primit o telegramă în care se anunţă că a fost numai el angajat, nu şi eu.
E.P.: Și nu aveați să mai dansați împreună… Niciodată?
I.I.:
Ulterior m-a mai invitat, când şi-a deschis propria companie de dans. Acel moment al contractului da la Zürich a fost ruptura, de fapt. După aceea, unchiul lui, Gabriel Popescu, a recunoscut că a contribuit la această ruptură, nu ne-a ajutat pentru că el era maestru de balet la Zürich, pentru că a crezut că eu nu-l voi lăsa să mai danseze şi cu alte partenere… o scuză neverosimilă.
E.P.: Nu ați putut relua iubirea?
I.I.:
Nu, nu, pentru că finalul nu a fost prea frumos…

 

 

 

„PENTRU MINE, AR FI FOST UN SACRIFICIU IMENS SĂ PIERD UN AN DIN CARIERA MEA, SĂ MĂ RUP DE STUDIU PENTRU A DEVENI MAMĂ”

 

E.P.: V-ați măritat prima dată pentru că toată lumea insista să o faceți. Și mama?
I.I.:
Nu, nu mama, ci secretarul de partid al Operei, căruia i se părea nepotrivită vârsta mea cu faptul că nu aveam un partener de viaţă, un logodnic. Eu nu ştiam decât casă şi Operă, casă şi Operă. În acea perioadă erau anumite legi, care te obligau să ai casa ta, să fii măritată, să ai copii….a fost o chestie forţată…. Medicul cu care m-am măritat a fost un om foarte drăguţ… M-am măritat virgină, la 24 de ani. Am fost cu nişte cunoştinţe comune la o petrecere de ziua lui, m-a invitat la dans şi m-a invitat să-i fiu şi soţie. Am fost surprinsă, dar până la urmă s-a întâmplat şi acest lucru.
E.P.: I-ați fost soție pentru patru ani.
I.I.:
Pentru patru ani.
E.P.: Pentru că s-a îndrăgostit de o alta….
I.L.:
Nu am intrat în amănuntele sentimentelor lui vizavi de o altă persoană. Într-o bună zi, mama a primit un telefon de la o doamnă care spune, crezând că sunt eu la telefon, a spus să-l las în pace pe doctor că ea o să aibă un copil cu el. Când a venit soţul meu acasă a recunoscut acest lucru şi ne-am despărţit în condiţii civilizate, aproape ca doi prieteni…
E.P.: Regretaţi că nu i-ați dăruit dumneavoastră copii?
I.I.:
Astăzi… regret că nu am şi eu un urmaş. Dar, atunci, după acest mariaj a fost „bum-ul” carierei mele, am început, unul după altul, rolurile mari, turneele peste hotare…Pentru mine ar fi fost un sacrificiu imens să pierd un an din cariera mea, să mă rup de studiu pentru a deveni mamă. Colegele mele, Magdalena Popa, Leni Dacian, Alexa Mezincescu au avut și copii… Atunci eu nu aş fi putut. După aceea, despărţită şi divorţată, nu mi-am asumat să fac un copil… Să fac din egoism un copil… ieșea complet din gândurile mele!
E.P.: A doua căsnicie a durat și mai puțin. Patru luni…
I.I..:
Da, a durat puţin… Eu aveam o fixaţie cu medicii. Se pare că în biofigrafia balerinelor din lume există aşa un feeling între balet şi medicină.
E.P.: Al doilea soț… medic ortoped…
I.I.:
Şi el era cu 10 ani mai mic decât mine. Am avut un magnetism pentru bărbaţii mai tineri decât mine, lucru care o deranja foarte mult pe mama mea. Pentru mine, şi primul şi al doilea soţ au fost soţi de convenienţă. Eu eram atât de preocupată de meseria mea că nu aveam timp să iubesc, să-mi fac o familie, copii… Eu am stat în casă numai cu părinţii mei.
E.P.: Ați fost întotdeauna o femeie frumoasă…
I.I.:
Pe scenă poate eram frumoasă… Pe scenă te machezi, îţi pui o perucă, gene….
E.P.: Frumoasă și… singură! Deși aveați glorie pe scenă, odată ce cădea cortina rămâneați singură…
I.I.:
Da, da, plecam singură acasă, cu tramvaiul 3. Era o realitate. Mama venea să mă aştepte la staţie şi când eram cu soţul meu. El se culca pentru că a doua zi avea consultaţii. Pe acea vreme nu era nici o problemă să te duci acasă după un spectacol, la ora 11 noaptea. Da, eram singură. Mariajul meu nu se lega cu viaţa artistică. Mama, într-adevăr, nu a pierdut niciun spectacol, era regina foaierului, tata venea numai la spectacolele mari şi plângea.
E.P.: La Operă când ați ajuns?
I.I.:
La 18 ani, când am terminat şcoala. Am dansat, mai întâi, 5 ani în ansamblul de balet. Maestrul meu, Anton Romanovski, care a dansat cu marea balerină Pavlova, care l-a cunoscut pe Nijinsky, m-a format. Lui îi datorez foarte mult. Apoi am avut şi alţi maeştri, Oleg Danovski, Marcu, Tilde Ursean… Am debutat cu „Lacul lebedelor”, care rămâne regele baletelor clasice. Eu, când am terminat şcoala aveam o tehnică foarte bine pusă la punct de către maestrul Romanovsky, dar eram o balerină mai rece, ca expresie, faţă de alte colege care excelau prin lirism şi mai puţin prin tehnică. Cu timpul, am crescut din punct de vedere artistic în balete ca „Lacul lebedelor”, „Frumoasa din pădurea adormită”, care au nişte canoane ale dansului clasic, „Giselle”, „Don Quijote”, spectacolul meu cel mai drag ca explozie de exuberanţă, nebunie, frumuseţe. Coregraful Marcu Vasile mi-a dat cam toate rolurile mele importante şi îmi spunea că eu sunt o balerină „eroică”, că eu pot face roluri de forţă.
1318

 

 

 

E.P.: Pentru că erați o femeie puternică…
I.I.:
Sigur, rolurile mă reprezentau. Dar pentru a nu deveni uşor rigidă mi-a dat rolul din „Giselle”, care mă rotunjea în modul de exprimare. La început l-am interpretat timid, ulterior reuşind să fiu invitată de Marinel Ştefănescu, în calitate de câştigător al al Marelui Premiu Internaţional de la Moscova şi cu dreptul de a opta pentru două spectacole. El a optat pentru „Lacul lebedelor” şi „Giselle” în care am dansat eu şi am avut succes.
E.P.: Cum erau poantele pe vremea în care dansați dumneavoastră? Astăzi știința a evoluat și poantele nu mai rănesc atât de tare picioarele balerinelor…
I.I.:
Poantele noastre erau cele care se fac şi astăzi în atelierul Operei. Dacă mă uit acum la primele reprezentări ale poantelor făcute de Taglioni… ale noastre se apropiau foarte mult de acestea. Vârful era îngust, de aproape 2 cm, poate şi pentru faptul că nu făceau performanţa de echilibru de acum. M-am uitat la filme şi fotografii şi acele poante nu avantajau laba piciorului. Acum poantele acestea moderne nu arată cu mult mai bine, dar fiind cu vârful mai lat asigură un echilibru mai bun. Vârful poantelor noastre era făcut din talpă, din piele mai groasă, care se subţiază către degete. Nu erau foarte dure. În schimb, poantele americane sunt din plastic, rănesc unghiile şi aduc mult disconfort. Multe balerine cu care am lucrat au refuzat acest tip de poante.
E.P.: Mai aveți acasă poante?
I.I.:
Acasă nu mai am poante pentru că, acum un an, le-am adus aici, la Operă, la o acțiune prin care se strângeau fonduri pentru instituție. Apropo de poante. Am fost odată, împreună cu balerinul Pavel Rotaru, la Tbilisi, eu cu un geamantan cu vreo 20 de perechi de poante pentru schimb la repetiţii şi spectacole, (de exemplu pentru rolul din „Frumoasa din pădurea adormită” schimbam 4 perechi de poante) şi constat acolo că erau mai mici cu două numere. Nu pot să spun prin ce am trecut dansând cu ele. Îmi cumpărasem nişte sprayuri calmante, cu anestezie locală pentru că picioarele mele erau o rană şi aşa am dansat. Trebuie să ştiţi că, în scenă, chiar dacă ai o indispoziţie, eşti răcită, tuşeşti sau ai febră, acolo nu mai simţi nimic. Miracolul şi mirajul scenei te fac să nu mai simţi nimic. După spectacolul „Don Quijote”, montat de Marinel Ştefănescu cu o companie internaţională m-am accidentat la picior şi următorii cinci ani am dansat cu probleme medicale, cu infiltraţii. Era din ce în ce mai greu şi am rămas cu sechele în urma accidentului. Atunci am primit, tot prin Marinel Ştefănescu, invitaţia la o şcoală de balet din Torino, unde am funcţionat 11 stagiuni.
E.P.: N-ați rămas în străinătate…
I.I.:
Nu, nu este un gest de patriotism desuet. În primul rând, eu eram legată foarte mult de părinţii mei, nu i-aş fi părăsit niciodată. Cine nu a muncit şi nu a stat mai mult departe de ţară nu poate realiza că, oriunde ai fi, tot străin rămâi. Oamenii te iubesc, te acceptă, dar nu eşti de-al lor niciodată. Simţi, auzi mereu „asta e româncă!”.
E.P.: Cum e în public, la Operă?
I.I.:
Intru tot mai rar aici, în teatru, dar, în general, urmăresc spectacolele operelor mari din lume. Câteodată am o nostalgie a spectacolelor pe care şi eu le-am dansat şi mi le derulez în minte…
E.P.: Care e cel mai frumos moment care vă stăruie în memorie?
I.I.:
Mulţi au pus această întrebare. Într-o carieră de 50 de ani sunt foarte multe momente care-ţi rămân pentru totdeauna. O scenă care este unică în lumea aceasta este Arena din Verona, unde am dansat cu Gheorghe Iancu, momentul de balet din opera „Aida”, în faţa a 30.000 de spectatori. În acest spectacol trebuia să cobor 80 de trepte până la scena propriu-zisă, într-o poziţie de marş triumfal, moment pe care nu poţi să-l compari cu nimic altceva!
E.P.: Vă e dor de momentele de pe scenă în care, uneori, balerinei i se taie respirația de emoție și de efort?
I.I.:
Piruetele te fură… nu există să nu ai emoţii! Cine are însă trac în faţa publicului, nu reuşeşte. Eu nu suportam să stau în culise să aştept intrarea, stăteam în cabină până în ultimul moment. Unele balerine intră cu mult timp înainte de spectacol în scenă, repetă pasajele mai dificile. Eu am încercat odată o diagonală de piruete, înainte de spectacol, nu mi-a ieşit prea bine şi acest lucru mi-a intrat în subconştient şi, drept urmare, nici în timpul spectacolului nu a ieșit cum trebuia. De atunci, nu am mai repetat niciodată nimic înainte de a intra în spectacol.

 

 

„NU M-AM CONSIDERAT NICIODATĂ O FEMEIE FRUMOASĂ”

 

E.P.: Erați celebră mai degrabă pentru picioarele dumneavoastră lungi, care vă ajutau la developé-uri și degagé-uri…
I.I.:
Pe scenă, recunosc, pentru că am văzut şi fotografii şi filme, arătam foarte bine, fără modestie. Eu nu m-am considerat niciodată foarte frumoasă şi când ţi se spune aşa, atât de aproape…. pentru mine, în accepţiunea mea, frumuseţea este cu totul altceva. Eu poate sunt drăguţă, simpatică, am o anumită ţinută că mă recunoaşte lumea pe stradă şi asta pentru mine este o avere nemăsurată. După atâţia ani de zile de când am ieşit din scenă şi să te recunoască oamenii în magazine, pe stradă, în aeroport este incredibil. Nu am zi de la Dumnezeu să nu mi se întâmple asta. Odată, în piaţă, cel care vindea pepeni verzi, deşi tânăr, m-a recunoscut şi m-a întrebat „sunteţi marea balerină Ileana Iliescu?”
E.P.: Iar în vremea în care dansați era un croitor din Craiova care venea până la București doar să vă aplaude și să vă aducă flori…
I.I.:
Da, el venea cu garoafe roşii şi faptul că se deplasa atâţia kilometri pentru a vedea un spectacol de-al meu, arunca garoafele pe scenă şi nu-şi permitea, nu îndrăznea, să vină la cabina mea… Devenise cunoscut deja printre cei apropiaţi mie. La al 100-lea spectacol cu „Lacul lebedelor” de la prima lui montare în România, eu am avut rolul principal şi când, după spectacol, am intrat în cabină, am găsit un coş imens cu 100 de trandafiri roşii de la cineva care mă plăcea şi era foarte timid.

 

„PENTRU MINE, CORTINA VIEȚII A RĂMAS DESCHISĂ”

 

E.P.: Cariera unei balerine este intensă, dar scurtă. V-ați asumat lucrul acesta de la început?
I.I.:
Eu am început baletul la 8 ani, la o Şcoală Populară, la Braşov. Nu era pasiunea mea, eram băieţoi. Dar, pofta vine mâncând. Am continuat venind aici la Bucureşti, la Şcoala de Coregrafie. Şi la cel moment, de început, nu te gândeşti la finalul carierei, la faptul că este o carieră care cere sacrificii.
E.P.: Așa cum spunea, cineva odată… „viitorul era preșul nostru”…
I.I.:
Da, frumos spus, într-adevăr. Eu nu m-am gândit niciodată, am zis… cum o vrea Dumnezeu. De ce să mă gândesc !? E adevărat că sunt şi persoane cu firi pesimiste, dar pentru mine, cortina vieţii a rămas trasă, deschisă. Cred că mi-am desăvârşit misiunea, am trecut rampa. Mereu le-am spus elevilor mei că, în dans, trebuie să ai tehnică, interpretare, să te contopeşti cu personajul, iar în momentul când eşti la rampă acest lucru trebuie să-l transmiţi publicului. Asta am făcut eu şi acum, după atâţia ani, publicul îşi aminteşte de mine.
E.P.: Sunt mulți cei care vă păstrează în memorie…
I.I.:
Da. Am am primit multe mesaje din străinătate. La spectacolul de aniversare a mea, de acum câţiva ani, am primit un coş cu flori şi de la ambasadorul rus în România. Pentru ruşi, baletul este balsamul vieţii şi am avut ocazia, când am fost invitată la Ambasadă, să-i spun ambasadorului lor că eu am dansat la Teatrul Bolshoi. A recunoscut cu emoţie că m-a văzut în acel spectacol şi că a păstrat şi programul de sală, tot acest timp de 30 de ani. Pentru ruşi baletul este arta maximă, este pasiune, este devoţiune. Când am fost atunci să dansez cu Marinel Ştefănescu, la Teatrul Bolshoi, şoferul taxiului ne-a întrebat dacă suntem turişti şi când i-am spus că am venit să dansăm „Lacul lebedelor” ne-a şi atribuit numele corecte ale personajelor din balet: Siegfried şi Odette.
E.P.: Care este mesajul pentru publicul dumneavoastră?
I.L.:
Eu nu am cuvinte să mulţumesc acestui public românesc, în primul rând. Aş fi nedreaptă să nu recunosc că am avut public şi în toate ţările în care am dansat. Faptul că eu am rămas acasă, că sentimentele mele de iubire pentru publicul de aici au rămas nealterate, mă îndreptăţesc să le doresc tinerilor să aibă şi ei această avere, pe care eu o am astăzi, după atâţia ani de carieră, de a fi recunoscută şi de a mi se aduce mulţumiri pentru ceea ce am făcut. De fapt, reacţia publicului faţă de scenă este viaţa noastră, viaţa artiştilor. Aplauzele sunt tot ce poate completa viaţa acesta frumoasă, dar dură, plină de sacrificii şi renunţări a artistului. Publicul te răsplăteşte din plin și te face să mori cu sufletul împăcat!

Interviu difuzat de televiziunea Money TV – Decembrie 2012

Foto: www.revistatango.ro / arhiva personală

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top