IN MEMORIAM STELIAN OLARIU: „PENTRU MINE, OPERA ÎNSEAMNĂ TOTUL!”

* LATER POST: Maestrul Stelian Olariu s-a stins din viață pe 29 ianuarie 2017. Drum lin spre stele, Maestre! Nu veți fi uitat!

 

 

EVELINE PĂUNA: Mă bucur pentru că am reușit să avem ocazia să facem acest interviu. Știu că v-ați născut în 1928 la Parța, lângă Timișoara. Printre cei care v-au format au fost Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu și Mircea Hoinic, la Conservatorul din Timișoara. Apoi aveați să veniți la Conservatorul din București. Ați ales drumul acesta muzical datorită tatălui dumneavoastră, Gheorghe Olariu, tenor și dirijor de cor…
STELIAN OLARIU:
Tata a avut o influență covârșitoare asupra mea. Îmi amintesc de serile din copilărie, când trebuia să fiu adormit de mama. Atunci se auzea corul bărbătesc care cânta în școala unde locuiam noi. Școala era și locuința directorului, iar tatăl meu a fost directorul școlii. Aveau repetiții, luni de-a rândul, mai ales pe vreme de iarnă. Se pregăteau pentru concursurile pe care le organizau bănățenii la vremea aceea. Deci minunea de a asculta mereu corul cred că a avut o influență asupra mea. Amintirile mele dintâi sunt despre cum veneam de la concursurile la care participa acest cor – veneam în brațele tatălui meu, care participa cu succes la aceste concursuri.
E.P.: Se poate spune că muzica v-a ales. Că Dumnezeu v-a ales pentru acest domeniu. Ați studiat destul de mult timp vioara. Cu toate acestea, părinții au vrut să dați la Medicină. De ce?
S.O.:
Cam aceasta era dorința tuturor părinților – să își facă copiii medici sau ingineri. Eu, cu muzica mea, pentru care mă luptam, la un moment dat i-am făcut pe părinții mei să mă lase să fac muzică pentru plăcerea mea, chiar dacă spuneau să mă pregătesc pentru medicină. Eu nu mi-am dorit să devin medic. Dar am fost un copil ascultător și am învățat pentru admiterea la medicină, la Timișoara. Dar nu a fost să fie… Am simțit că medicina nu e pentru mine. N-am reușit…
E.P.: Destinul a făcut să nu reușiți atunci la admitere și să vă întoarceți definitiv spre muzică…
S.O.:
Da, dar cum… A trebuit să stau vreo două luni, pentru că examenele se dădeau în toamnă și eu rămăsesem, cum se spune, pe dinafară. Tata mai făcea, din când în când, câte o fină observație – „era bine dacă reușeai și tu”… Întâlnirea mea cu profesorul, compozitorul și marele folclorist Nicolae Ursu a fost pe stradă. M-a întrebat ce am făcut la admitere și i-am recunoscut că nu am reușit și că stau să văd ce o să fie. M-a mai întrebat dacă mi-am supărat părinții și i-am spus că, probabil, i-am necăjit. Atunci m-a chemat la Conservatorul timișorean care se numea „Conservatorul Municipal”. M-am prezentat, așa cum am stabilit, în două zile. Când am ajuns acolo mi-a spus că a vorbit cu maestrul Sabin Drăgoi și că s-a făcut intervenție la București pentru ca eu și încă o persoană să putem da examenul de admitere, într-o săptămână. M-am prezentat…
E.P.: Acest om, practic, v-a schimbat viața. O viață care avea să fie marcată de trei puncte capitale – Corul de la Palatul Pionierilor, unde ați fost între 1952 și 1962, Corul Casei de Cultură a studenților Grigore Preoteasa din București – ați fost inițiatorul lui, în anii ’60, iar apoi la Opera Națională București ați venit în 1962. Vreau să ne oprim la primul pas, Corul de la Palatul Pionierilor.
S.O.:
Și acolo am ajuns fără să îmi imaginez. Eu voiam să fiu printre cei care se prezentau la concursul de dirijor pentru Corul Radiodifuziunii și mă pregătisem pentru asta. Însă n-a fost să fie așa, fiindcă pe bază de – cum se zicea atunci – „dosar”… n-am avut un dosar corespunzător. Îmi amintesc și acum acea dimineață de mai când ne-am prezentat, vreo douăzeci de „conservatoriști”, și au intrat redactori, realizatori de emisiuni, iar mie mi-au spus că n-am intrat și că să-mi țin dosarul. De fapt nici nu am primit atunci dosarul, doar mi s-a spus că o să-mi revină… Când am aflat acest lucru am făcut primul drum la profesorii mei din Conservator, care m-au susținut și care mi-au spus că locul meu ar fi la Radio. Maestrul Vicol, un om pe care l-am prețuit foarte tare a aflat de la mine că nu mi-au primit dosarul și nu am intrat la Radio. A dat telefon direct la Palatul Pionierilor unde era o doamnă care mă văzuse dirijând în ultimul an de Conservator. Doamna întrebase de mine încă de atunci, dar maestrul Vicol i-a spus că avea alte gânduri pentru mine. Acum, însă, sunase să-i spună că mă poate lua. M-am dus acolo și a doua zi mi-a adus o hârtie din dosar, care fusese semnată de colegii mei. Mi-a spus că din cauza aceea nu am intrat și a rupt-o în fața mea. Au vrut să le fac cor de copii până în toamna următoare, chiar dacă eu plecam în armată. Și așa a fost.
E.P.: Corul de la Palatul Pionierilor avea să fie invitat, peste timp, să colaboreze cu corul de la Filarmonica „George Enescu”. Aș aminti câteva partituri care necesitau un cor de copii – „Cântarea Pădurilor” de Șostakovici, „Carmina Burana” de Carl Orff, precum și partituri ale unor compozitori români – Gheorghe Dumitrescu, Liviu Glodeanu, Alfred Alessandrescu. 12 ani a durat, pentru dumneavoastră, această experiență.
S.O.:
Exact, 12 ani. Și am ajuns la această colaborare tot printr-o întâmplare. Corul de copii Radio nu a putut să satisfacă dorințele Filarmonicii de a acoperi niște seri de concert. S-au produs niște încurcături, astfel încât maestrul Gogu Georgescu, care era atunci Directorul Filarmonicii, s-a supărat. Așa că am fost căutat eu. Le-am spus doar să-mi trimită partitura. Prima partitură asta era – „Cântarea Pădurilor” de Șostakovici. Așa a început totul. Apoi, 12 ani, numai noi am cântat acolo, cu rezultate superbe.
E.P.: Ani frumoși.
S.O.:
Da, ani splendizi. Era o perioadă când s-a permis, la noi în cultură, să apară lucrări de o anumită factură. Adică foarte serioase. Și, la Filarmonică, noi „ăștia micii” trebuia să ne amestecăm în treaba marilor muzicieni. Dar a fost minunat!
E.P.: Ne oprim apoi în timp, în anii ′60, când ați hotărât să înființați Corul de la Casa de Cultură a Studenților, „Grigore Preoteasa” din București…
S.O.:
A fost și aici o întâmplare mai specială. Acolo era dirijor, la un cor al Universității Bucureștene, Nicolae Ciobanu, un dirijor foarte bun, cunoscut și el. Și, cu corul lui, cânta la Casa Studenților de lângă Operă. Cântau bine, erau un cor bun. A venit vremea Crăciunului și studenții, în frunte cu el, au ieșit pe străzi și, mergând pe bulevard, au început să cânte colinde. Din cauza faptului că el a cântat colinde, s-a hotărât pedepsirea lui. Vă dați seama ce prostie!? Și l-au dat de-o parte… Atunci s-au întrebat pe cine să ia… Și am fost propus eu. Am fost de acord și am venit cu propunere să luăm studenți din toate facultățile. Și au venit de peste tot – de la Medicină, de la ASE…
E.P.: Dar tatăl dumneavoastră, supărat odinioară că nu ați reușit la Facultatea de Medicină, a aflat despre aceste rezultate.
S.O.:
A fost fericit! A fost bucuros… Apropo de schimbare a destinului, tata a avut prima bucurie în Timișoara, unde noi aveam o formație corală tradițională la Biserica Ortodoxă din cartierul nostru. Șumski dirija acest cor… tatăl pianistului… El era și dirijor la o formație muncitorească a celor care lucrau cu tramvaiele. Într-o zi, de Paște, el n-a putut să vină pentru că trebuia să meargă cu formația lui muncitorească. Și atunci toți de acolo au spus că eu, fiind la Conservator, pot să dirijez. Eu știam foarte bine, știam pe dinafară toată liturghia. Am început să dirijez liturghia și am dus-o până la capăt. Și cu ce succes! Și așa că, în a doua zi de Paște, au hotărât să mă facă pe mine dirijor. Șumski a venit și a spus „luați-l, că eu nu mai pot să vin”. Vă închipuiți că tata, care cânta – că era un tenor cu anumite calități, a fost foarte fericit când m-a văzut. El s-a împăcat cu ideea și a văzut că muzica mă face să fac orice doar de dragul de a face performanță.

 

EvelinePauna1_zps802b886e

 

E.P.: La Opera bucureșteană ați venit în 1962. Ați venit ca asistent al dirijorului Gheorghe Culibin. Se punea atunci în scenă opera „Năpasta” de Sabin Drăgoi și „Cavalerul Rozelor” de Strauss.
S.O.:
Și aici a fost o întâmplare – și poate nu e bine că mă tot repet. Eu u am știut că voi veni aici. Încă de la Filarmonică, maestrul Brediceanu, m-a întrebat dacă aș vrea să vin la Operă, pentru că aveau nevoie de dirijor. Și am spus că nu vin fiindcă nu sunt pianist și știam că, în sistemul de lucru de la Operă, trebuia să fiu corepetitor. Au spus că trebuie să vin, nepărat. Și așa, ajungând pe data de trei ianuarie, după un drum pe care l-am făcut la părinți, la Timișoara, m-a așteptat, la București, o mașină de la minister. Din partea ministrului care era atunci și a maestrului Marin Constantin – care îl seconda în activitate, am fost chemat și mi s-a întins o hârtie. Ei deja mă numiseră să fiu dirijor adjunct, cu o condiție: dacă nu îmi place mie, pot să plec după șase luni, dacă nu le place lor, pot fi eliberat din funcție. Și așa am început!
E.P.: Opera Română – atunci, Opera Națională București – astăzi, era punctul maxim pentru cariera unui muzician? Bănuiesc că nici nu vă gândeați să plecați peste hotare…
S.O.:
Să plec eu?! Să mă despart de țara mea?! Nu! Și să știți că am avut ocazia să plec fiindcă efectiv am fost invitat. Am umblat în toată Europa – primul concert l-am dirijat la Paris. Am avut invitație din partea directorului de la Opera din Frankfurt care mi-a spus să fac acolo un cor cum e cel al Operei din București. Nu vă spun câte îmi ofereau! Am spus că nu plec. După un anumit timp, făcând un alt turneu în străinătate, în Elveția, după un „Oedip” pe care l-au ascultat, dar mai ales după un „Tanhäuser” care s- cântat, a venit directorul de la Opera din Monte Carlo și m-a întrebat dacă eu sunt dirijorul corului. El vorbea românește, dar stricat ; era Director Artistic, căsătorit cu o româncă. M-a prezentat Directorului General și mi-au spus că, după ce voi ajunge la București, mă vor contacta telefonic. Mi-a fost frică – știți… cum era pe vremuri… se știa tot! Și așa a și fost – toate discuțiile pe care le-am avut cu ei au fost ascultate. Și nu s-a acceptat ca eu să plec. Dar urmăritorii mei nu știau că eu nu doream să plec. Și să știți că nu voiam să plec, din două motive: nu voiam să fiu printre străini și aici, acasă, aveam un cor aici. Norocul meu a fost că Securitatea m-a ținut. M-au sunat cei de la Monte Carlo, care chemaseră deja corul, și mi-au spus că au impresia că nu voi fi lăsat să merg. Și eu aveam aceeași impresie. Și așa s-a încheiat totul.
E.P.: În 1962, la Operă ați avut contract provizoriu. Dacă maestrul Culibin nu v-ar fi oprit, ați fi părăsit Opera…
S.O.:
Da, aș fi rămas la copii, cu scopul de a fi liber să mă duc la concursurile de dirijori de la Radio și Filarmonică. Fiindcă eu nu voiam să fac dirijat coral de Operă. Voiam să fac dirijat coral pentru vocal-simfonic și a capella.
E.P.: Pentru că maestrul era într-o stare precară de sănătate ați hotărât să rămâneți la Operă, dar și pentru că se pregătea turneul pentru sărbătorirea semicentenarului Teatrului de Clamps Élysée – celebra sală din Paris. Atunci trebuia să mergeți cu „Bărbierul din Sevilla” și „Cavalerul Rozelor”.
S.O.:
Și „Oedip”. A fost celebrul „Oedip”, prima lui ieșire în lume… și la Paris, la Garnier! A fost un spectacol de excepție! Ăla nu se poate uita! O sală arhiplină, cu lume care aplauda. Spectatorii erau frânți de emoție. Plângeau. Iar noi cântam opera cu o ținută excepțională. De altfel, și celelalte titluri pe care le-am cântat acolo au fost deosebite. Faptul că a venit această… obligație… eu ajutându-l pe maestru care mi-a spus să stau măcar până iese din spital. Dar el a picat în necaz cu sănătatea și eu m-am trezit rămas singur aici.
E.P.: S-a stins din viață și v-a spus, înainte să plece Dincolo, că și-ar dori să rămâneți aici?
S.O.:
Da. „Tu să stai, nu pleca, fiindcă tu vei face treabă! Lucrezi frumos și, mai presus de asta, oamenii te plac”.
E.P.: Și timpul avea să demonstreze că ați lucrat alături de oamenii de aici, alături de Corul Operei, chiar mai mult timp decât o făcuse maestrul. L-ați depășit…
S.O.:
Da, dumnealui a lucrat 19 ani, eu am 51 de ani acum aici.
E.P.: 51 de ani în care ați efectuat turnee în – și dau doar câteva țări – Franța, Belgia, Marea Britanie, Grecia, Olanda, Germania, Italia, Japonia, Thailanda…
S.O.:
Nu s-a scris cât de apreciate au fost aceste turnee și cât de profesionist au fost ele realizate. Eu am fost un om care a știut să se ocupe de oameni, poate de aceea am avut parte de un colectiv care a stat întotdeauna lângă mine și la bine, și la greu. Atunci când a trebuit să demonstrăm că suntem cineva, am făcut-o cu trup și suflet.
E.P.: Mă întreb dacă cei din cor, de-a lungul timpului, au rămas aici la Operă pentru instituție și brand sau pentru dumneavoastră…
S.O.:
Eu zic că au rămas pentru Opera Română spunând că bine că e Olariu aici – e bine să rămânem cu ăsta.
E.P.: Un lucru foarte interesant pe care aș vrea, de asemenea, să îl discutăm este faptul că ați schimbat mai mulți directori. La cârma acestei instituții s-au succedat atâtea nume…
S.O.:
Să știți că au fost 17 nume în perioada asta.
E.P.: Cum de v-ați înțeles cu toți acești manageri generali?
S.O.:
M-am înțeles și chiar nu am avut niciun fel de discuții sau necazuri cu ei. Toți au avut o ținută de oameni civilizați. Erau oameni de o anumită factură… Iar eu eram omul pașnic, cu gândul numai la ceea ce trebuia să realizez aici. Nu am deranjat niciodată lucrurile pe care ei le programau. Nu le-am făcut greutăți.
E.P.: V-ați fi dorit să ajungeți directorul Operei Române?
S.O.:
Nu, nu mi-am dorit și chiar vreau să știți că am fost dus la primărie și gata împins de la spate să intru la primar ca să mă facă și pe mine Director Artistic. Și atunci am întrebat „dar chiar așa procedați cu mine?”. Primarul a văzut. Și când am ajuns mi-a zis „știi pentru ce ai venit, nu?!”. Și eu am spus „Tovarășe Primar, eu director nu vreau să fiu. Eu am munca mea, pe care o iubesc atât de mult, am un cor foarte bun. Lăsați-mă acolo”.
E.P.: Corul dumneavoastră… mă întreb câte generații s-au succedat în cor, câți oameni au ieșit la pensie, și dumneavoastră tot acolo sunteți!?
S.O.:
Foarte mulți. Împărțiți cei 50 de ani ai mei de vechime… la zece ani, să spunem, și tot sunt multe generații.
E.P.: Practic nu mai e nimeni de la început, nu? În afară de dumneavoastră…
S.O.:
Nu mai e nimeni, sigur! Nu mai e nimeni de la începutul nostru…
E.P.: În economia unui spectacol, corul joacă un rol deosebit de important. Este un personaj colectiv și joacă roluri-cheie în momente importante din spectacol. Îmi amintesc de „Corul Sclavilor” din „Nabucco”, pentru care ați fost aplaudat minute în șir, pentru care se făceau bis-uri…
S.O.:
Și tri-sat a fost…

 

EvelinePauna8_zps1e22872f

 

E.P.: Un moment frumos, pe care nu-l puteți uita?
S.O.:
Am multe… ca să culeg din sumedenia de bucurii pe care le-am avut aș nedreptăți făcând ierarhi. Mi-e greu să vorbesc de una dintre reușite… Au fost atâtea reușite și atâtea bucurii sufletești î acești 51 de ani… În primul rând, era bucuria că făceam atâtea titluri. Îmi spunea cineva că a asistat la o discuție în străinătate, unde un director de operă – directorul Operei din Paris, a spus că a auzit că la opera bucureșteană este un dirijor de cor foarte bun, cu un cor pe măsură. A vrut să știe dacă e adevărat că sunt la Operă de jumătate de veac. „Voi vă închipuiți ce repertoriu poate să aibă omul ăsta?”.
E.P.: Sunteți un om care ar putea să pășească cu brio în Cartea Recordurilor. V-ați gândit să vă omologați experiența astfel?
S.O.:
Nu, nici vorbă! Nu fac eu de-astea. Nu are rost.
E.P.: Vorbeam de repertoriu și aș vrea să amintesc de compozitori cu ale căror partituri ați impresionat publicul – Verdi, Puccini, Rossini, Mozart, Beethoven, Wagner, Gounod, Bizet, Saint-Saëns, Debussy, Ravel, Ceaikovski, Prokifiev, adăugăm o mulțime de alte nume, dar și compozitori români – George Enescu, Sabin Drăgoi, Passcal Bentoiu, Gheorghe Dumitrescu, Doru Popovici… Știu că și dumneavoastră sunteți compozitor de muzică pentru cor, dar muzica sacră vă face special: „Bucură-te, Nicolae Sfinte”, „Întru pomenire veșnică va fi Dreptul”, „Pre Tine te lăudăm”, „Psalmul 25”, „Psalmul 50”, „Priceasna”, „Veniți, toate neamurile”, colindele „Trei Păstori”, „Cântec trist de Crăciun”, „Moș Crăciun”… În anul 2008 le-ați publicat în „Colinde tradiționale și coruri liturgice”.
S.O.:
Nu mă consider compozitor. Regretul cel mai mare este că nu am avut timp să mă ocup de compoziție. Așa cam vine adevărul. Eu nu mă consider compozitor fiindcă nu am o creație cu care să pot ieși în față, printre compozitori. Dar ce am compus am compus într-un fel al meu, foarte cinstit și destul de bine. Și nu întâmplător am făcut muzica sacră. Atunci când am început să compun, nu se compunea deloc muzică sacră. Vorbesc de anii grei pe care i-am dus. La un moment dat, am văzut că repertoriul sărăcește. Ar fi cazul ca și dintre tineretul de azi să scrie muzică bisericească, vizând un mod curajos și interesant de a se exprima. Eu așa am făcut și nu-mi pare rău. Mi-a dat niște satisfacții extraordinare.
E.P.: Ce relații aveți cu Divinitatea? Cu Dumnezeu?
S.O.:
Eu am fost crescut în casă de învățători, care au fost români, cu adevărat. Au fost creștini, cu adevărat și și-au crescut copiii în acest spirit. De aceea, cântând în cor de mic copil în corul bisericesc – care era cor de copii, a fost firesc. Mergeam să cântăm în Timișoara, de veneau credincioșii după noi, în funție de biserica la care mergeam. Apoi a venit perioada în care nu s-a mai scris. Și din corul Operei aveam artiști care cântau sub acoperire, să nu se știe că sunt și în coruri de biserică. Printre ei… și dirijori. Ei, cine le făcea transpozițiile?! Eu, seara. Și mă duceam duminica să-i aud. A fost o dragoste ținută cu tot sufletul.
E.P.: Maestre, vorbiți atât de frumos despre tot ce ați reușit să faceți în viață… Și văd că pe degetul dumneavoastră inelar strălucește verigheta… Cum e acasă, cum e alături de soția dumneavoastră?
S.O.:
E bine. Ea a fost în corul Operei. Tot ziceau că aici am cunoscut-o, că nu-știu-ce… Da, aici am cunoscut-o, dar pe această fată am cunoscut-o când, la Festivalul Vienez ea a fost prezentatoare. Și toate repetițiile se făceau la Palatul Pionierilor, în sală. Eu mă duceam, de cască-gură. Marin Constantin era prieten cu mine și el lucra cu ei. Eu stăteam pe colo și tot o vedeam pe fata asta și mă minunam de ea, de cât era de frumoasă. Frumoasă fata, nu-știu-ce, bun! Și festivalul s-a terminat… Vin la Operă, atunci, pe acel 3 ianuarie de care vorbeam mai devreme. Intru… și o văd! Era în cor, aici. Și așa a fost să fie…
E.P.: Știu că nu aveți copii…
S.O.:
Nu. Aș fi vrut să am copii, dar așa a fost să fie. Nu pot să comentez mai mult.
E.P.: Câți dintre copiii de atunci, de la Palatul Pionierilor, au venit ca adulți să vă spună că le-ați marcat copilăria?
S.O.:
Extrem de mulți copii!
E.P.: Maestre, deci, aveți copii!
S.O.:
Da, așa se poate considera că am copii. Vreau să vă spun că la unul dintre spectacolele ce poartă numele de Promenada Operei, trei eleve de-ale mele de la Palatul Pionierilor – deci au trecut vreo 60 de ani de atunci – au venit să mă salute și să îmi mulțumească. Și, din când în când, facem întâlniri. Ei mi-au fost, cu adevărat, copii. Amintirile despre ei sunt extrem de frumoase.
E.P.: Nu vă place să fiți lăudat. Am văzut că de fiecare dată când se termină un spectacol la Operă, atunci când se închide cortina și sunteți invitat să fiți aplaudat în fața publicului, aveți o modestie care vă arată într-o lumină diafană.
S.O.:
Să știți că, într-adevăr, nu-mi place lauda, și am impresia că și astăzi, împreună cu dumneavoastră, m-am lăudat prea mult. Fac un lucru – eu știu dacă lucrul ăla a fost bun sau nu. Și totdeauna am fost critic cu mine însumi. Poate cel mai exigent! Iar la aplauze… da, de multe ori zic că nici nu am ce să caut acolo, după ce artiștii s-au bătut pe scenă. Parcă nu se face să apar și eu la final. Dar ei mă cheamă…
E.P.: Românii, despre care se spune că nu știu să mulțumească la timp valorilor, v-au acordat câteva distincții importante – Ordinul Național „Serviciu Credincios” în grad de Cavaler – 2001, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor – 2003, Ordinul Național „Serviciu Credincios” în grad de Ofițer – 2009.
S.O.:
Da. Așa au considerat… că trebuie să mă onoreze. M-am bucurat când am văzut că îmi este recunoscută munca.
E.P.: Vă întreb sincer și scurt… Ce înseamnă Opera Națională București pentru dumneavoastră?
S.O.:
Totul! La anii ăstia, mai ales, de câte ori plec, mă opresc în drum și mă uit la clădire. Și-mi spun, mie însumi: 52 de ani vei avea… ai avut parte de bucuria asta – să-ți faci meseria într-o instituție cum este Opera! Cu câtă bucurie! Tare îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a bucurat zilnic! Și nu ziceam altceva decât că sunt dator ca tot ce fac în Operă să fie bine făcut.
E.P.: Generațiile de artiști care vin astăzi de pe băncile Conservatorului… poartă același devotament pentru ceastă instituție?
S.O.:
Eu cred că poartă. Nu se manifestă cum se manifestau alți tineri, la vremea lor. Dar, după ce cunosc activitatea aici, încep să-și dea seama… La Conservator… e ca la școală. La mine la cor, de când am introdus treaba cu prezența prin colaborare, anume ca să vină să vadă cum se lucrează și ce este Opera, nu vă puteți închipui cât de mulți tineri vin. Lucrează cu mare drag și vin și-mi mulțumesc.
E.P.: Ați avut dezamăgiri în carieră? V-au dezamăgit oamenii?
S.O.:
Da, trebuie să recunosc că au fost și oameni care m-au dezamăgit. Nu prea îmi place să vorbesc despre ei. Eu nu am făcut caz, nu i-am dușmănit. Am luat din partea lor otrava pe care au vrut să mi-o arunce, dar nu am fost răzbunător.
E.P.: Ce v-ați dori, pentru corul dumneavoastră? Poate sponsorizări pentru condiții mai bune, poate salarii mai mari pentru artiști… Dacă ați avea o baghetă magică…
S.O.:
Dacă aș avea bagheta magică, tot ce-ați spus dumneavoastră ar fi bine să se întâmple, dintr-un semn. Dar eu nu știu cum se vor întâmpla lucrurile astea și nici nu știu să dau idei. Sigur că ar trebui și salarii mai mari, atenție mai mare sub aspect financiar pentru muncă… Angajările care se fac acum… s-au înghețat posturile… îți pleacă din generația care este pusă pentru pensionare… Și în loc n-ai pe cine să pui. Și atunci am găsit o metodă – m-a ajutat și direcțiunea – am venit cu ideea colaborărilor care nu sunt plătite cu ora, ci cu salariu fest, pentru a aduce în atenție disciplina și programul. Mi s-a acceptat o sumă modestă, dar care, pe unii i-a și bucurat. Bieții copii!
E.P.: În România noastră agitată, în care politica este așa cum este, oamenii de afaceri, unii dintre ei, judecă așa cum judecă, și banii se duc în stânga și-n dreapta atât de nechibzuit, uneori, dumneavoastră, după o jumătate de secol de dăruire aici… Cum este, din punct de vedere financiar?
S.O.:
Situația mea?! Ei, să știți că nu pot să vă spun. Vă rog să nu vă supărați pe mine. Nu aș vrea să fie auzită părerea mea în această privință.
E.P.: Cred că sunteți un om atât de frumos… care pune mai mult în balanță aplauzele și momentele în care oamenii vin și vă mulțumesc.
S.O.:
Realizarea, bucuria de a fi făcut un lucru. Eu uit că stau cu salariul cum stau sau tot soiul de alte lucruri. Nu fac caz de acest lucru. Nu fac. Nici nu mă gândesc, de multe ori, că eu sunt aici pentru a fi plătit.
E.P.: Pentru dumneavoastră, Opera nu este un serviciu, ci un mod de viață!
S.O.:
Exact. Să știți că bine ziceți. Nici nu mă gândesc cât are un dirijor de cor de pe vreo altă scenă a lumii… asta așa, apropo de faptul că mă mai întreabă lumea dacă compar… „Mă, tu habar n-ai cum sunt plătiți ăia”, îmi spun unii… Nu, nu am habar și nici nu îmi doresc. Nu știu, nu am întrebat. Las′ să aibă!
E.P.: E „la ei”. Mulți ani înainte, maestre!
S.O.:
Sărut mâna!
E.P.: Îmi doresc ca generații de aici înainte să vă mai întâlnească…
S.O.:
Of nu știu… Aș vrea să se știe că, din partea publicului, am avut bucurii foarte multe. Tocmai pentru faptul că mi-au apreciat munca. Vreau să le mulțumesc din inimă, pentru tot!

Interviu difuzat de postul de televiziune The Money Channel – Septembrie 2012

 

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top