MIHAI COMAN: NU SUNT OM DE TELEVIZIUNE, NU SUNT OM DE RADIO. AM FOST OM DE PRESĂ SCRISĂ

Lucrez în media de la 15 ani. Opțiunea mea pentru Facultatea de Jurnalism a venit firesc, când deja aveam câțiva ani de experiență. În anii facultății, apoi la master, principala mea problemă a fost… timpul! Îmi amintesc cum mă străduiam să drămuiesc fiecare oră. Și îmi mai amintesc de manualele de jurnalism cu coperți verzi pe care le căram mereu după mine, în preajma licenței. Îmi făcusem din numele de pe copertă un arbitru imaginar – Mihai Coman, care mă aștepta, în conștiința mea, la finalul fiecărei zile, întrebându-mă câte pagini am scris. Nu l-am avut niciodată profesor, dar tocmai pentru că l-am „cărat” în bibliografie, mi-am spus că ar fi onorant să îl invit la un interviu…

 

EVELINE PĂUNA: Sunteți considerat creatorul învățământului de jurnalism și comunicare din România. Eu vreau să vă invit să vă reamintiți de primii ani… 1953 – v-ați născut la Făgăraș…
MIHAI COMAN: Mi-e greu să mă întorc chiar atât de mult în perioada din care n-am nicio amintire, perioada primilor doi ani de viață. Sunt produsul unei culturi ardelenești, în ceea ce avea ea ca reminiscență de secol XIX – organizarea, relațiile așezate, respectul față de valori. Am urmat un liceu excelent, Liceul „Radu Negru”, care avea tradiție în zonă și profesori extraordinari.
E.P.: Familia dumneavoastră a fost formată din intelectuali?
M.C.:
Părinții mei erau medici și, în perioada aceea, medicii erau mai mult decât medici. Probabil că și astăzi se întâmplă la fel, dar atunci, pentru că accesul la cultură era mai limitat, „România literară”, programele culturale de radio și de televiziune erau la ordinea zilei. Am crescut într-un mediu cultural, intelectual. Nu am vrut să cred că acesta este singurul factor – adică eu cred că, indiferent de mediu, dacă există dorință, se poate. Vă dau un exemplu: am avut o doctorandă care, la final, la susținerea tezei, ne-a cerut voie să le mulțumească părinților ei. Nu am înțeles de ce ne-a cerut asta în mod special până când, adresându-se lor prin semne, am aflat că aceștia erau surdo-muți. Nu erau foarte înstăriți, erau oameni confruntați cu dificultățile vieții, iar ea le-a spus că le mulțumește pentru că la orice lucru, când nu aveau bani, spuneau „n-avem să luăm”, nu și la cărți. Deci apartenența socială sau socio-economică nu este definitorie. Contează motorul lăuntric, forța lăuntrică – acestea te împing către cultură. Ai mei au avut-o. Sunt convins că au fost mii de alte familii, mii de alți părinți care au făcut același lucru pentru copiii lor.
E.P.: V-ați dorit medicina, în acei primi ani de viață?
M.C.:
Nu, nu mi-am dorit-o niciodată. Poate că eram prea fricos ca să văd toate grozăviile – nu este o meserie ușoară. Poate că, având medici pe toate palierele familiei – și unchii, și verii, era deja prea mult. Cred că mi-am dorit destul de repede ceva în zona filologică – am făcut și clasa de uman, cum era atunci. Nu m-am gândit nicio clipă la jurnalism, m-am gândit tot timpul, însă, la învățământ.
E.P.: În liceu erați printre elevii premianți?
M.C.:
Din tristețe pot să spun că am fost un copil cuminte – mă joc acum, dar este mitologia aceasta a jurnalistului care trebuie să fie boem, atipic… Am fost un copil cuminte, am fost un etern „premiul doi”, în fiecare an. Nu îmi dau seama dacă acest lucru a avut vreun efect, dacă, în sub conștient am avut dorința de a fi primul. Sigur, am vrut întotdeauna să fiu primul, nu neapărat la premii, ci la recunoașterea publică – asta a contat foarte mult. Am ținut la recunoașterea publică. Am făcut sport, am prins perioada aceea minunată a diviziilor școlare, erau bani pentru sport, pentru cantonamente, campionate și deplasări. Am mers și pe multe foarte mult, n-aș spune că am fost un șoarece de bibliotecă în sensul tipic, deși am stat mult în bibliotecă și mi-a plăcut să citesc.
E.P.: Ați urmat Facultatea de Litere, pe care ați absolvit-o în 1976…
M.Ș.:
…Și, anticipez întrebarea, am fost șef de promoție. Însă eu le spun studenților mei că, la Litere, era ușor să fii șef de promoție.
E.P.: De ce spuneți asta?
M.C.:
Față de Jurnalism sau altele… Pentru că, de la un punct încolo, profesorii nu erau interesați să verifice cunoștința A, B sau C, ci capacitatea ta de a construi, de a divaga, de a te juca cu aceste cunoștințe. Ceea ce mi-a permis să mă duc la câteva examene fără să fi fost foarte… în doxă și să improvizez. Și, deci, acolo unde poate că aș fi meritat șapte sau opt, am luat zece, fiindcă se aprecia gândirea filologică. Eu le spun studenților mei – noi suntem mai aproape de științele sociale, și aici nu mai poți să faci patinaj artistic. Aici trebuie să fii foarte precis, pentru că nu poți să divaghezi când e vorba de un reportaj, de o știre sau de un comunicat.
E.P.: Și realitatea este așa cum este ea, nu așa cum vrem noi să o vedem.
M.C.:
Exact. Iar în filologie nu aveam realitate, o construiam cu fiecare discurs.
E.P.: Ați devenit Doctor în Litere în 1985.
M.C.:
Da, mi-am luat doctoratul. De fapt, formal, în 1985 am primit titlul, pentru că Doctoratul l-am susținut în 1983 și am așteptat doi ani să se reunească comisia să-mi acorde titlul… sub coordonarea unui profesor minunat, Silvian Iosifescu, care m-a și lăsat să fac ce vreau. Am făcut o temă care era doar tangentă teoriei literaturii. Era o temă mai aproape de preocupările mele, de mitologie, de cultură populară, teme pe care le lucram și le discutam cu un alt profesor minunat, Mihai Pop. Eram profesor la o școală generală, având titlul de doctor și salariul de începător.
E.P.: Așa se întâmplă cu banii în România, nu?
M.C.:
Așa se întâmplă, în general, pentru că ar fi trebuit să mai îmbătrânesc, să dau Gradul Doi, Gradul Întâi… și titlul să se echivaleze și financiar… Dar asta nu conta.
E.P.: Aș vrea să rămânem la această pasiune, pentru că, până în 1989, v-ați dedicat exclusiv cercetărilor de antropologie culturală, consacrate folclorului românesc.
M.C.:
…Pe care nu le-am abandonat. Am schimbat obiectul de cercetare. Am fost tot timpul și mă consider un antropolog, am făcut tot timpul cercetare de antropologie sau cu uneltele antropologiei, numai că, după 1989, am descoperit un alt obiect de cercetare, mai viu – și, poate, prin asta, mai fascinant – și anume ceea ce unii numesc popular culture, ceea ce alții numesc mass-culture… Cultura populară, la noi, ar trimite tot la folclor. Este vorba despre cultura aceasta neacademică, cultura vie, cultura care este transmisă către milioane de oameni. Mi-am folosit instrumentarul conceptual și teoretic cu studii pe această temă. Acest lucru a adus cu sine un con de umbră, pentru că, ceea ce s-a văzut după 1989 a fost, mai ales, activitatea de construcție didactică. Ceea ce înseamnă construcție instituțională, construcție de cărți, construcție de oameni. A fost mai puțin în atenție partea de cercetare, pentru care poate nici nu aveam – și eu zici că încă nu avem – atât de mulți specialiști. Asta este una dintre marile mele tristeți, pentru că sunt lucruri cu care noi, românii, în general, suntem în sincron cu tot ce se dezbate în piața mondială a dezbaterilor științifice, dar nu avem infrastructura. Nu mă refer la bani, mă refer la grupuri de cercetare, la o anumită recunoaștere socială a unor cercetări care pot să pară mai puțin utile imediat. Centrele de cercetare, școlile doctorale…
E.P.: Nu facem o investiție în Cercetare…
M.C.:
Da, nici financiară, nici socială. Mai ales cea socială lipsește, pentru că mai rabzi fără bani – deși nu e ușor, dar măcar să fie recunoscute competența și munca.
E.P.: Ați răbdat multă vreme fără bani?
M.C.:
Nu, în general nu mă pot plânge pentru că, în perioada de școala generală, am scris piese de teatru radiofonic, am scris niște cronici și am scris și niște cărți care, pe vremea aceea, se plăteau bine. Din 1976 până în 1982 am fost profesor la o școală generală, în București. Pe vremea aceea, creația literară se plătea destul de bine. Adică, dacă stau să mă gândesc, pe prima carte am primit cam de zece ori – poate mai mult – salariul meu, iar pe ultima carte, scoasă la Fundația Culturală am primit un sfert din salariul meu. Din două, una: ori mi-a crescut enorm salariul – ceea ce nu cred, ori a scăzut valoarea dreptului de autor. Aceasta ar putea fi o discuție economică amplă – despre felul în care, în perioada comunistă, s-a constituit fondul financiar pentru a sprijini sau pentru a obține tăcerea intelectualilor. Puteți să o luați cum vreți, dar faptul economic este același. Au existat moduri financiare de recunoaștere a dreptului de autor mult mai generoase în lumea cărții, de exemplu. Nu știu cum a fost, de pildă, în lumea muzicii sau a teatrului. Acum, sub presiunea culturii de masă, resursele din producția de elită scad. Atunci nu aveai această concurență și puteai să dirijezi toți banii în această direcție. Acum trebuie să plătești o vedetă de talk-show sau de oricare emisiune – îi dai de la 5000 de euro în sus… Se duc banii acolo. Nu am nicio chestiune legislativă care să rețină un procent pentru Uniunea Scriitorilor și așa mai departe… Fondurile sunt mai mici, dar este o problemă economică, în primul rând, chiar dacă, în comunism, avea și o conotație ideologică.
E.P.: Vreau să ne întoarcem la CV-ul dumneavoastră și să ajungem la momentul în care ați fondat Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării. Cel mai greu proiect profesional?
M.C.:
Întâi a fost o chestiune foarte puțin vizibilă în timp. Nu îi vedeam perspectiva. Gândul meu inițial a fost să creez un proiect și, în doi-trei ani, el să se pună pe picioare și să funcționeze singur.
E.P.: Și acest prim gând în ce an a venit?
M.C.:
A fost în 1990, când profesorul Paul Cornea, pe vremea aceea Ministrul Învățământului Superior, ne-a chemat la o discuție, pe trei sau patru foști studenți de-ai dumnealui, despre care știa că avem legături cu presa și ne-a spus că Frontul Salvării Naționale a dat un decret de desființare a Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Spațiile în care funcționase aceasta urmau să fie date altor facultăți – spre Universitatea Politehnică, în mare parte. Ne-a spus că trebuie să facem facultatea de ziaristică. Am aflat ulterior că ea, până prin anii 1972-1973 a mai existat, cât de cât, în cadrul Universității București și apoi s-a mutat la „Ștefan Gheorghiu” și a fost desființată ca unitate de învățământ superior și a devenit unitate de propagandă, de formare de ideologii. Am lucrat șapte ani în presa din perioada comunistă – la „Scânteia Tineretului”. În tot ziarul acela, cu vreo 80 de angajați, numai doi aveau diplomă de la „Ștefan Gheorghiu” și lucrau la secția agrară. Presa de atunci și-a luat oamenii de condei tot din zona filologică, zona filosofiei, a dreptului, a științelor economice. „Ștefan Gheorghiu” nu a însemnat mare lucru pentru presa românească, dacă stăm să ne gândim adânc. Acum, ca să fiu rău, în măsura în care Mircea Dinescu poate unicul produs celebru al acestei academii, a însemnat sau nu ceva în presa post-comunistă. Dar, altfel, nu sunt mari nume pe care presa comunistă și postcomunistă să le revendice. Deci m-am gândit atunci… Pe mine mă fascina proiectul, Alex Ștefănescu și celălalt coleg – îmi scapă numele – au abandonat foarte repede, într-o lună. Era și salariul mai mic, nu aveau titlul de doctor, nu puteau fi, deci, cadre didactice universitare. M-am dus la Centrul UNESCO de învățământ superior, care este acolo lângă Cișmigiu, m căutat niște cataloage de prezentare a diferitelor universități, mi-am făcut un tabel cu materiile pe care le predau marile universități din străinătate…
E.P.: Ați făcut aceste lucruri de unul singur…
M.C.:
De unul singur, în 1990. Și așa am făcut prima programă de învățământ. Așa a pornit facultatea. Eu am dat concurs de titularizare abia prin luna mai-iunie 1990. Cred că eram suplinitor atunci. La câteva luni de la aceste discuții informale, pentru că Guvernul României făcuse un apel către Franța, ca să fie ajutat, ministerul de Externe francez a delegat o unitate de învățământ jurnalistic – École Superior Journalistique, să colaboreze cu noi. Ulterior aveam să aflu că ei împărțiseră Europa post-comunistă. Și am avut o colaborare bună cu ei, văzând și modelele lor. Cred că au fost 15 misiuni pentru cadrele noastre didactice ca să vadă cum se predă acolo. Au avut stagii acolo. Apoi noi ne-am dezvoltat. Am avut aceleași programe, prin care ne-am pregătit profesorii, și cu universități engleze și americane. Sigur, între timp am văzut programele de învățământ de la cam tot ce mișcă în materie de instituții de jurnalism și comunicare. Am descoperit că o instituție nu se construiește ușor. Nu că nu e ușor să o construiești…
E.P.: Vi s-au pus piedici, asta vreți să spuneți?
M.C.:
Tendințele de a distruge construcția instituțională sunt extraordinar de mari. Pot să țină de orgoliile oamenilor – și, în mediul academic, orgoliile sunt foarte mari, țin de reacția profesiei – profesia este nouă… Jurnalismul, dar și Relațiile Publice, Publicitatea. În SUA, 82 la sută din cei care lucrează în jurnalism au o diplomă universitară. În Franța sunt în jur de 30 la sută. Deci, vă dați seama, Franța are deja aproape un secol de învățământ jurnalistic, dar, cu toate acestea, profesia încă nu consideră utilă trecerea printr-o formă de învățământ universitar. De aici dificultățile.
E.P.: Dar dumneavoastră credeți în jurnalistul cu patalama sau în jurnalistul cu „diplomă” eliberată de experiență?
M.C.:
Pentru asta nu există răspunsuri clare. Pentru că, spre deosebire de medicină, justiție, inginerie, unde capitalul de cunoștințe este enorm și s-a acumulat timp de secole, aici capitalul este foarte mic. Un manual de jurnalism pe care l-am făcut noi, coelgii, și care a devenit Biblia…
E.P.: Știu că, oficial, erau 50.000 de exemplare vândute, dar, neoficial, au fost fotocopiate de nenumărate ori…
M.C.:
Cred că și numărul exemplarelor vândute a crescut de la acel moment consemnat. În rest, da, a fost copiat, multiplicat, plagiat. Dar, dacă stai să te uiți să vezi care e baza științifică, constați că nu este atât de mare. Fiindcă jurnalismul și comunicarea, în general, au fost cercetate cam după Al Doilea Război Mondial. Avem o duzină de teorii, de tip sociologic, psihologic și economic în domeniul acesta. Gândiți-vă ce înseamnă medicina, dreptul sau ingineria. Pentru că aici nu avem această cantitate de cunoștințe fără de care nu ai putea exersa – pentru că aici lucrurile sunt undeva între artele liberare – între activități din acestea bazate pe improvizație și noroc, și activități bazate pe competență, nu se pot da răspunsuri tranșante. Ce cred eu este că, un jurnalist numai cu diploma experienței va fi, mai devreme sau mai târziu, șchiop și orb. Pentru că experiența nu se autogenerează. Cultura se autogenerează – îți vin idei noi, mai găsești o carte, înțelegi fenomene sociale. Nu cred, însă, nici în absolutizarea diplomei și în considerarea ei ca o scuză pentru mediocritate. Deci eu cred că adevărul este undeva la mijloc.
E.P.: Mulți jurnaliști spun că Facultatea de Jurnalism de la Stat nu le-a dat răgazul de a face foarte multă practică, de a lucra în redcții, iar acest lucru îl văd ei ca fiind un handicap în momentul angajării, atunci când toți patronii cer minim trei ani de experiență. Cei care lucrează de pe băncile facultății spun că nu au timp să-și permită o facultate la zi.
M.C.:
Păi, dacă în cei trei ani de școală ar face experiență, atunci n-ar mai face școală. Aici avem o problemă care e a breslei și a patronilor. Asta e o prostie. Niciun doctor… Niciun director de spital nu cere, la angajare, trei ani de experiență. Niciun director de șantier… Fiindcă există, în toate aceste profesii, perioadele acelea de stagiu, în care faci experiență fără să ai atribuții esențiale. Angajatorii, fiindcă sunt zgârciți sau pentru că vor să facă bani mulți și nemunciți, sar peste această obligație profesională – aceea de a asigura interfața. Ei ar vrea ca produsul să fie deja capabil să știe chichițele, nu competențele. Chichițele specifice, de exemplu, fiecărei televiziuni. Sigur că așa, din punctul lor de vedere, investiția lor este minimă. În același timp, însă, la fel de adevărat e că, de pe la sfârșitul anului întâi, dar mai sigur din al doilea an, majoritatea studenților noștri lucrează. Part-time, full-time… că nu-i mai vezi pe la școală. Și, dacă aș putea – dar nu se poate, măcar moral, când vin la mastere și cer lucruri pe care noi le-am făcut deja la licență, le-aș pune o taxă dublă fiindcă le puteau face gratuit și acum nu au cum. Deci, aici avem o problemă care este legată, în primul rând, de imaturitatea la scară istorică, globală, planetară, a profesiei. Nu a mediului academic. Numărate orele și numărate titlurile, la noi avem peste 40-50 la sută practică. Am avut probleme cu ARACIS-ul, când eram membru în CNA – era o gândire… Nu știu, cred că în anii ′90 au fost puțin mai deschiși. Chiar și ARACIS-ul de început, pentru că cel de acum a devenit de un dogmatism aberant. A trebuit să le explicăm că nu e logic să îmi ceară, în acest domeniu, raportul doi la unu curs-seminar. Asta este o prostie fără seamăn. Nici în medicină nu cred că există așa ceva. Noi, inițial, pusesem de la unu la unu până la unu la trei. Pentru că suntem profil vocațional, trebuie să învățăm lucruri concrete pentru profesie, nu cursuri magistrale. La ora acuală, dacă, pe de-o parte, am o rigidizare a sistemului academic din rațiuni care, sociologic, ar putea fi explicate, pe de altă parte, pe toți acești douăzeci de ani am avut o imaturitate constantă a profesiei și a patronatelor din profesie.
E.P.: Vă privesc… cât sunteți de implicat și aș vrea să vă întreb, scurt: de ce nu mai sunteți decan?
M.C.:
Am zis că ajung 20 de ani, am zis că am atins punctul pe care trebuia să îl ating. Este o instituție stabilă. Sigur, nu am fost 20 de ani continuu decan, a fost o perioadă de opt ani în care am fost șef de catedră, apoi am revenit ca decan odată cu reconstrucția Bologna, când, de fapt, se refăcea tot ce construisem. Cred că facultatea este acum o instituție prestigioasă în primul rând pe plan internațional, deci pe plan național nici nu se mai pune problema – este unitatea de referință. Avem o acreditare internațională – nu știu câte facultăți din țara asta, din toate profilurile, au acreditări internaționale. Avem vizibilitate. Într-un domeniu nou, cum este publicitatea, în ultimii ani, la concursul european de producție publicitară pentru studenți am avut, în fiecare an, cel puțin un echipaj în primii cinci. Străinii se întreabă de unde am apărut. În jurnalism, dacă ar exista aceste concursuri – existau, în anii ′90, performanța ar fi la fel. În relațiile publice ar fi la fel.
E.P.: Povestiți-mi de această decizie. Cum a fost ziua în care ați hotărât că veți renunța la decanat?
M.C.:
N-a fost o zi aparte. Pur și simplu… de mult îmi doream să mă retrag și, de mult timp îmi doream să mă consacru cercetării, școlii doctorale pe care am început-o în urmă cu câțiva ani… Erau lucruri pe care trebuia să le fac și le-am tot amânat fiind prins în mecanismul administrativ. Mecanismul administrativ cere și el o vârstă și o anumită energie.
E.P.: Sunteți mulțumit de cel care a venit după dumneavoastră?
M.C.:
Eu cred că Facultatea are acum o echipă de conducere excelentă, pe care mi-aș fi dorit-o și eu. Cred că există absolut toate elementele – de la echipa de conducere, la programul de învățământ, la studenți, la atmosfera din facultate, pentru ca totul să meargă foarte bine și mai departe, să nu avem sincope.
E.P.: Ați predat ca visiting professor în universități din Franța, Canada, SUA și Germania. Experiențe interesante. Cât de diferite de România?
M.C.:
Sunt unele lucruri comune – cum ar fi tendința studenților de a spune că e prea multă bibliografie. Dar sunt altele care sunt foarte specifice. În SUA nu am văzut niciodată la examene sau la teste, studenții să aibă telefoane, cărți, sau că le-ar fi trecut măcar prin cap să copieze. E o idee de respect față de sine să nu pleci din start cu ideea că trebuie să furi. Noi ne confruntăm cu problema plagiatului în referatele studenților. Ei nu înțeleg plagiatul, nu înțeleg că e ilegal, imoral… Li se pare normal.
E.P.: Și mi-aș permite să spun… chiar de la examenul de admitere, atunci când mulți se întreabă cu cine ar trebui să… vorbească.
M.C.:
Da, au existat întotdeauna – cum le spun, în glumă – școli de meditații, și… că unii au bani să plătească meditator… viața nu este egală. Lucrul garv este –  și eu m-am luptat ani de zile să nu se întâmple și sper că nu s-a întâmplat niciodată cât am fost decan – e ca acela care meditează să interfereze în procesul de corectare. Deși sistemul de protecție – cu colțul închis, cu opt sute de lucrări amestecate… te gândești că probabilitatea ca lucrarea să cadă tocmai la acel profesor e mică. Dar, din punct de vedere instituțional, noi am aplicat regulamentul la sânge.
E.P.: Cum ați reușit să vă țineți departe de scandaluri? Să țineți facultatea departe de scandaluri?
M.C.:
Facultatea a mai fot atacată, de-a lungul timpului. Nu știu exact și nu cred că există rețete… Anii ′90 erau niște ani marcați mai ales de confruntări politice. Presa tabloidă nu era atât de vie. Pe vremea aceea eram atacați că cei de la Școala Superioară de Jurnalism dau la noi licența și pică. Încercau să filmeze, să demonstreze că am face ceva… Nu am făcut nimic, nici în favoarea, nici împotriva lor. Regulamentul s-a aplicat. Acum există o presă tabloidă – foarte puțini știu că presa tabloidă nu este… o singură presă, sunt tot felul de planuri. Este presa tabloidă deficțională, în care sunt aruncate tot felul de zvonuri și de lucruri care nu există în realitate, nu sunt confirmate vreodată. Nu am răspuns aici, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că am fost protejați. Pe de altă parte, cred că o instituție de învățământ are, prin lege, prin regulament și prin etica universitară, instrumentele de a se ține departe de asemenea elemente.
E.P.: Spuneți-mi câțiva absolvenți pe care îi priviți la televizor, pe care îi citiți…
M.C.:
Îi văd mai des pe unii, mai rar pe alții… Îl vedeam foarte des pe Liviu Popescu, care acum s-a retras – era în radio și televiziune. O văd pe Maria Coman, pe Alice Iacobescu – care a fost unul dintre cei mai buni studenți ai noștri… Îi citesc prin presa scrisă – Marina Constantinoiu – care ține, de atâția ani, Jurnalul Național… Nu stau să-i caut.
E.P.: Dar câți dintre oamenii pe care i-ați format vin peste ani să vă strângă mâna și să vă mulțumească?
M.C.:
Se întâmplă să îi avem chiar colegi – Eugen Kelemen , Marina Constantinoiu sau Sorana Savu, din Relațiile Publice. Ei înțeleg că, pe lângă ceea ce au de oferit profesiei sau profesorilor, sub formă de mulțumire, mai au de oferit viitorilor colegi – studenții de astăzi. Cel mai important lucru pentru mine este acesta: când ei se întorc spunând că simt nevoia să se întâlnească cu studenții. Pentru mine atunci s-a încheiat traseul.

 

 

 

 

 

mihaicoman1

 

 

 


E.P.: Când credeți că va învăța România ce înseamnă echilibrul între decență și audiență? Sau… ar trebui să învețe lucrul acesta?
M.C.:
N-au învățat Murdoch și presa tabloidă din Anglia… ați văzut ce au pățit. Nu cred că se învață acest lucru. Profitul este profit și foamea de profit este foamea de profit.
E.P.: Și ar trebui să îi acuzăm pe jurnaliști pentru lucrul acesta? Sau ar trebui să-i numim „jurnaliști” pe oamenii care fac acest fel de presă?
M.C.:
Iarăși… depinde! Atâta timp cât este pe ficțiune, minciună și încălcare a normelor etice și egale, sigur că nu ar trebui să îi numim jurnaliști. Pe de altă parte, atâta vreme cât sunt respectate procedurile profesionale… lucru valabil nu numai pentru presa tabloidă, ci și pentru presa militantă…
E.P.: Mai verifică cineva informația din trei surse?
M.C.:
Eu înclin să sper că da, fiindcă e atât de ușor acum, cu internetul! Sper că acest lucru se practică. Pe de altă parte, publicul a început să învețe că aceste posturi – cele de știri, de exemplu sau chiar radiourile mici – au, mai degrabă, un regim de agenție de presă. Atunci, chiar dacă primele știri nu sunt corecte, publicul acceptă, pe parcurs, corecturile și rectificările pe care le aduc ziariștii.
E.P.: Internetul a ajutat și la dezvoltarea jurnaliștilor „copy-paste” – cei care dau articolele toate la fel.
M.C.:
Da, dar eu îmi aduc aminte de un episod din perioada de dinainte de 1989 când a fost un mic scandal despre un ziarist foarte talentat care publicase vreo cinci-șase articole – care erau publicate deja în „Scânteia” – el le scrisese atât de bine că l-au și premiat, i-au dat o gratificație financiară… Dar nu fusese pe teren, folosise informația din articolele acelea. Sunt lucruri care se repetă pe traseul istoriei. Amploarea lor contează. Sigur că internetul îți permite accesul la nenumărate surse și nu îți dă sentimentul că ai o obligație profesională să le menționezi. Dar ceea ce este important e că, în cazul unui ziarist, el nefiind un creator, cu cât citează sursa, cu atât e mai credibil.
E.P.: Ne-ați oferit „Manualul de jurnalism” și atâtea alte volume… Dar acest volum, manualul, este baza tuturor lucrărilor de licență, fie că este vorba de învățământul de la stat sau cel privat. La ce lucrați acum?
M.C.:
Acum lucrez în cercetare, la antropologia mass-media, în care încercăm să aplicăm instrumentele antropologiei – concepte cum ar fi mitul, ritualul sacrul, religia – pe fenomenul mass-media. Lucrez la asemenea analize încercând să văd, de exemplu, relația dintre religie și mass-media. Mă preocupă arhetipurile și miturile din mass-media. Am publicat despre media-events, o categorie aparte. Am coordonat lucrări de diplomă, disertație și doctorat pe această temă.
E.P.: Manualul de jurnalism are termen de valabilitate? Expiră cândva sau îl vedeți potrivit și peste generații întregi?
M.C.:
El a ajuns la a treia ediție. Între timp, unele capitole au ieșit, au apărut capitole noi. Avem, deja, trei capitole despre scriitura on-line. Toate capitolele au fost revizuite. Un manual are viața sa. Între timp au apărut și alte manuale, este, poate, o zonă a competiției. Poate că, în timp, pe această schemă, altcineva va face alte și alte ediții. poate vor apărea alte manuale. Pentru moment și pentru încă câțiva ani de aici înainte, nu va fi depășit.
E.P.: Considerați că presa on-line este ucigașul presei scrise?
M.C.:
Nu…
E.P.: Va muri ziarul? Va muri reportajul? E un fenomen interesant – vedem tot mai puține reportaje…
M.C.:
Asta e altceva și nu are legătură cu on-line-ul. Vedem tot mai puține reportaje fiindcă patronii nu dau bani. Reportajul este un gen costisitor, La fel este și ancheta. Poți să ții pe cineva să lucreze două-trei săptămâni și să îți vină doar cu un produs… și tu îi dai salariul întreg. Nu… internetului i se pun în cârcă vinovății pe care nu le are. Și, economic vorbind, analizele arată că, de fapt, cel care a slăbit presa scrisă cotidiană este calul troian din zona presei scrise tipărite – e vorba de ziarul gratuit. Scăderile drastice de tiraje vin și sunt direct corelate cu generalizarea ziarului gratuit, care acum este un fenomen amplu în țările occidentale. Atunci când ai șansa să iei un ziar gratis, să-l citești și să afli cam tot ce ai aflat din celelalte, ești tentat să nu mai cumperi. Din contră, internetul favorizează presa scrisă, pentru că te forțează să citești. Că citești on-line și nu pe tipăritură… nu este atât de grav.
E.P.: Cumpărați reviste? Dimineața cumpărați ziare pe care le savurați la cafea?
M.C.:
Cu mult de dinaintea apariției internetului nu am mai cumpărat ziare. Cam după elanul anilor 1990-1991. Le aveam la bibliotecă, la Facultate și le consultam acolo și pentru că era și obositor – lucrurile se repetau atât de tare încât nu mai găseam atracție. Sigur că sunt cititor – probabil ca majoritatea – de portaluri de știri și de ziare în versiunea on-line. Presa scrisă va rămâne pentru acele produse care nu se… consumă, care nu sunt perisabile de azi pe mâine – deci săptămânalele și lunarele. Pe cotidian, încet-încet, probabil se va generaliza lectura pe ecran, rămânând ca aprofundarea temelor să se facă citind o revistă politică tipărită, pe care, timp de o săptămână sau o lună, poți să o tot frunzărești. În același timp, e foarte posibil – așa cum se prefigurează, ca o mulțime dintre ziarele… normale să înceapă să se distribuie gratuit, funcționând pe același principiu economic ca posturile de televiziune – să ofere o platformă pentru informații, divertisment, reclame, banii venind din vânzarea spațiului publicitar, nu din vânzări. În general, vânzarea la bucată aducea până în douăzeci la sută din încasări. Vânzarea la bucată a fost un mare obstacol pentru presa scrisă. Dacă adaug, economic vorbind, costurile de transport și costurile de depozitare și retururile, afacerea era chiar proastă.
E.P.: Dacă ar fi să fiți doar jurnalist, spre ce ați opta?
M.C.:
Spre presă scrisă. Nu sunt om de televiziune, nu sunt om de radio. Am fost om de presă scrisă, am fost secretar de redacție. Și acum mă uit întâi cu „ochiul” și apoi cu ideile, cu rațiunea. Sufăr că layout-urile noastre nu sunt foarte de calitate și au dispărut secretarii buni de redacție, graficienii… Poate apare acum o generație nouă și bună. Sufăr că acest lucru nu este studiat foarte mult în facultățile de artă sau de arhitectură, de unde ar trebui să vină acești specialiști.
E.P.: Cum este omul din spatele catedrei? Cum sunteți acasă?
M.C.:
Nu știu, e greu să vorbesc despre asta. Soția mea este profesor arhicunoscut în domeniul Relațiilor Publice. Învățământul de Relații Publice s-a construit pe baza cărților pe care ea l-a scris. A început făcând curriculum pentru cursurile de layout și de presă asistată de ordinator, apoi a avut și ea – așa cum am avut și eu – o revelație a Relațiilor Publice în urma unor contracte cu universitățile americane. A adus bibliografie enormă la noi, a construit cărți, este o prezență în Facultate.
E.P.: Dincolo de profesionistul care vă e alături… e soția dumneavoastră. Am văzut că nu purtați verighetă!
M.C.:
Asta pentru că am îmbătrânit și mi s-au umflat degetele. Sigur, este o observație… Dar o să împlinim, în curând, un număr rotund de ani de la căsătorie și vom pune alte verighete, cu această ocazie. O iau și ca pe o critică… pentru că aș fi putut să lărgesc verigheta la un aurar…
E.P.: Nu ați avut timp?
M.C.:
Când mi-am terminat mandatul am spus că, dacă mă întorc înapoi în timp, pot să spun când s-a cumpărat fiecare carte din biblioteca facultății, cât ne-am zbătut pentru un laborator sau altul, ce probleme am avut. Dar nu pot să spun cum a fost cu serbarea fiicei sau a fiului meu de la grădiniță, când au fost momentele cele mai fericite în familie… Nu-mi aduc aminte precis, ci am în mare o imagine a acestor momente. Îmi dau seama că nu pot să îmi aduc aminte pentru că am lipsit. Eu nu am fost acolo.
E.P.: Vi s-a reproșat asta, din partea celor dragi?
M.C.: Nu era nevoie să îmi reproșeze, fiindcă trebuie să îmi reproșez eu, primul. Ei m-au iubit și m-au susținut în tot ce am făcut. Soția mea a fost prima care m-a susținut și, în fond, s-a sacrificat pentru acest proiect.
E.P.: Dacă ați putea să dați timpul înapoi, ați proceda la fel?
M.C.: Nu. Nu aș mai face aceeași prostie. La început, și apoi ani de-a rândul, am crezut că viața unei instituții merită un sacrificiu gen Meșterul Manole. Acum îmi dau seama că nu este adevărat. Singurul lucru pentru care merită să te sacrifici sunt cei din preajma ta, sunt oamenii la care ții. Sper să nu fiu chiar atât de vinovat față de ei.
E.P.: Le-ați spus, le spuneți că îi iubiți? Sunteți un om care își declară dragostea?
M.C.:
Nu am fost… Am fost întotdeauna interiorizat și am încercat să arăt altfel acest lucru. Asta înseamnă că, foarte adesea, nu l-am arătat.
E.P.: Ce fac copiii dumneavoastră?
M.C.: Fiica mea face un doctorat în SUA. Ea a făcut două facultăți în același timp – Științe Politice și Științe ale Comunicării. Apoi a plecat acolo, a făcut un master și acum e la doctorat. Încearcă să răzbească în lumea lor științifică, să arate că e o voce. Fiul meu a intrat la Politehnică, la Telecomunicații, cu note foarte mari. După trei luni ne-a spus că a făcut asta să ne arate că poate, dar el vrea să facă Publicitate și că a fost o problemă că singura facultate unde putea să facă era la noi. A lucrat ca jurnalist în intervalul acesta, a făcut anchete, camera ascunsă, a făcut lucruri pe care eu poate nu aș fi avut curajul să le fac – să intru în mediile acelea. Acum lucrează la o firmă foarte solidă… Se specializează pe publicitatea on-line. Toți cei cu care vorbesc spun că este foarte bun. Iar când el ne povestește acasă despre ce face, îmi dau seama că vede lucruri pe care eu nu le văd. Am toate motivele să fiu mai mult decât mândru.
E.P.: Îi sfătuiți?
M.C.:
Discutăm, dar deciziile le aparțin.
E.P.: Credeți că un jurnalist care se formează în România poate să fie un jurnalist bun și în străinătate?
M.C.:
Avem atâtea exemple ale absolvenților noștri care au lucrat la BBC sau care lucrează în continuare în străinătate, încât sunt convins că da. Este adevărat că este o barieră lingvistică, dar, după ce o treci, poți oricând să reușești.
E.P.: Spuneți-mi trei calități ale dumneavoastră.
M.C.:
Țiriac a fost odată întrebat care e cea mai bună lovitură a lui de tenis și a spus… picioarele… Puterea de muncă. Întotdeauna am avut putere de muncă – nu știu dacă o mai păstrez… Am încercat să depășesc toate obstacolele. Mi-e greu să spun mai departe… N-am avut scris ușor… N-am scris niciodată ușor, am scris foarte greu. Soția mea a stat lângă textele mele și a făcut observații. Am trudit pe text. Mi-a plăcut foarte mult erudiția, mi-a plăcut să citesc. N-am făcut niciodată vreo afirmație până când nu am avut sentimentul că am acoperit cât mai multe surse cu putință. Dacă asta este o calitate, țin la ea, chiar dacă, uneori, în cărțile mele poate să pară încărcat aparatul științific și tehnic. Am dorința de a nu lăsa nimic la voia întâmplării. Și am crezut foarte mult în tineri – acesta a fost crezul meu de-o viață.
E.P.: Vă vedeți într-o zi luându-vă geanta diplomat și ieșind la pensie?
M.C.:
Da, mă văd. Mă văd chiar mai repede… dacă aș putea. Acea zi ar însemna să lucrez mai mult cu doctoranzii, să pot să citesc mai multe texte. Se demasifică ceea ce facem acum la nivel de învățământ de masă. Ar însemna să am mai mult timp liber pentru ce n-am avut până acum, adică pentru familie, pentru ai mei. N-aș avea nicio opreliște lăuntrică să o fac. Aș pleca foarte senin.
E.P.: Ce pasiuni aveți, în afară de profesie?
M.C.:
Când eram tânăr îmi plăcea să merg pe munte, am jucat volei. Apoi nu am mai făcut toate acestea și nici nu știu dacă am mai avut pasiuni.
E.P.: Sunteți un om fără pasiuni?
M.C.:
Nu știu… există, probabil, pasiuni pe care ar trebui să le descopăr. Sunt lucruri pe care aș fi vrut să le fac. O să văd… Sunt un proaspăt eliberat de funcția de decan, pe măsură ce timpul trece voi putea să mă gândesc. Acum, în acești ultimi douăzeci de ani nu am avut timp, nu am avut stare, nu am avut acest capitol în lista de priorități.
Interviu difuzat de postul de televiziune The Money Channel – Mai 2012

Foto: Arhiva personală

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top