VASILE PARIZESCU: FAMILIA MEA SE ÎNRUDEȘTE ȘI CU NOBILII FRANCEZI ȘI CU PICTORUL THEODOR AMAN

Poartă Parisul în nume. Şi în istoria familiei! Este un aristocrat desprins din tărâm de legendă, care coboară printre blocurile gri ale Bucureştiului să ne povestească despre comoara pierdută a familiei, despre cum a convins Muzeul Luvru să îi dea secretul substanţelor de restaurare a lucrărilor, despre prietenia cu George Călinescu, despre „doamna Zisu”, ultimul model al pictorului Pallady… Apoi discuţia alunecă spre alte şi alte subiecte, în timp ce pe pereţii apartamentului său atârnă „grigoreşti, luchieni, amani”, alături de câteva lucrări semnate de Pallady, Ghiaţă, Petraşcu, Tonitza, Şirato, Vânătoru, Ciucurencu, Bălţatu… Nu-i place să i se spună nici „maestre”, nici „generale”. Rămâne… Domnul Vasile Parizescu. Și are 90 de ani!

 

 

EVELINE PĂUNA: De la tatăl dumneavoastră aţi moştenit spiritul de colecţionar. Dar, aş vrea să vă întreb… ştiu bine că din „ramura tatălui”, o veche familie franceză, s-a desprins şi mama pictorului Theodor Aman?

VASILE PARIZESCU.: Da… tatăl meu a fost colecţionar, bibliofil…

E.P.: Colonelul Iancu Theodor Parisescu – cu „s”…

V.P.: Da, cu „s”, PariSescu, ca şi bunicul meu. Acesta-i numele meu oficial. Dar şi în şcoală, şi în liceu, şi mai târziu, prin toate cărţile am apărut cu „z” – Parizescu. În dicţionare însă apare „Parisescu” şi în paranteză „Parizescu”. Ca să se ştie că e una şi aceeaşi persoană. Inclusiv în enciclopediile de la Cambridge, de la Brooklyn, de la Atena, Tokyo sau Viena… Tata, fiind un pasionat bibliofil, a strâns foarte multe cărţi, de tânăr. Familia tatălui meu şi cea a mamei au fost foarte bogate… Apoi, tata fiind militar şi aflându-se într-o misiune mai îndelungată în străinătate a avut posibilitatea să adune peste 26.000 de volume. Multe din Paris, Roma, Londra…

E.P.: De altfel, colecţia familiei dumneavoastră era cea mai importantă din ţară.

V.P.: Cea mai importantă colecţie bibliofilă din ţară, da. Peste 26.000 de volume şi documente sub secolul al XVII-lea! Inclusiv papirusuri, fie pe hârtii speciale, fie din acelea pe piele, lucrate de mână… Familia tatălui meu se trage dintr-o familie foarte veche franceză – „Paris”, al cărei ultim descendent mai trăieşte încă la Castelul Amboise, pe Loara. Şi i-am scris că există un Paris aici, în România care se trage din vechea familie Paris. El a vrut să mă vadă, să merg acolo… E mai în vârstă decât mine… Şi după ce moare el, castelul trece în proprietatea statului francez. Este unul dintre cele mai frumoase castele, unul dintre cele mai vechi. Din familia Paris au fost chiar câteva capete de regi francezi. În secolele VI şi VII ale erei noastre, care a dat naştere Merovingienilor. Şi ei au înfiinţat l’Île de la Cité, adică Insula Parisului. Unde se găseşte Catedrala Notre-Dame… Încet-încet s-a întins Parisul. Ei au plecat. Familia mea, cum erau certurile familiale nobiliare în Franţa la acea vreme (presupunem că au fost nişte certuri fie de ordin religios, fie de apartenenţă materială sau mai ştiu eu ce…), a trebuit să fugă. Şi a fugit la Genova. Unde a stat cam două secole. Apoi, peste timp, s-a retras în insula San Giorgio. În faţa oraşului Giurgiu. Insula acum nu mai există… A fost dărâmată demult. Giurgiu îşi trage numele de la acel San Giorgio. Familia aceasta avea nişte principii. Fetele şi băieţii se căsătoreau numai cu oameni autohtoni, foarte bogaţi în pământuri. Şi în felul acesta s-a căsătorit şi o Paris cu Sârdaru Aman, şi l-au avut pe Theodor Aman. Ca o istorie, aşa scurtă, familia mea ajunge să se înrudească şi cu nobilii francezi, şi cu faimosul nostru pictor care a înfiinţat Academia de Arte Frumoase în România. Apoi, în 1870, bunicul meu era „Parisescu”. Deci a adăugat sufixul„-escu” numelui, aşa cum era prevăzut decretul semnat de Regele Carol I…

E.P.: Spuneţi-mi de mama…

V.P.: Mama mea a murit foarte devreme. La câţiva ani după ce am venit eu pe lume. Şi familia ei are o istorie tumultuoasă. Erau din Corsica şi, la un moment dat, un strămoş din partea mamei ajunsese administratorul şi secretarul lui Ali Paşa Tebelinul. Acest bărbat din familia mea, Alexandru François Bertini, a ajuns până la Napoleon, să vorbească în numele lui Ali Paşa – trimis de acesta – despre necesitatea de a-l ajuta să-şi capete independenţa. De la acest strămoş se trage ramura dinspre mama. Mama, foarte frumoasă! Din păcate, a fost bolnavă de TBC. S-a căsătorit în 1921 cu tatăl meu, sublocotenent de artilerie pe atunci şi în cinci ani de zile au avut patru băieţi. Singurul care a supravieţuit am fost eu…

E.P.: Ştiu că este o poveste cu totul specială, cea legată de numele pe care îl purtaţi. Pentru a alunga o eventuală nenorocire, părinţii v-au aruncat peste pragul Bisericii Sfântul Spiridon. V-a găsit „Moş Vasile”.

V.P.: Mi-au dat numele paracliserului bisericii. Au crezut că mor…

E.P.: Vă numiţi Vasile Stelian Dumitru Spiridon Parizescu. Un nume cu multă rezonanţă! Şi faptele au fost pe măsură. Ştiu, de pildă, că în 1937 aţi descoperit „camera” secretă a tatălui în care era o colecţie de timbre. Aveaţi 12 ani.

V.P.: Dar… nu era o „cameră secretă”. Erau sertarele cu albumele…

 

„TATA A PIERDUT TOTUL”

 

E.P.: Ştiu că aţi descoperit timbrele, le-aţi dus la şcoală şi ele s-au rătăcit. Peste ani aţi aflat că cineva din Brăila vânduse la Geneva, pentru un milion de dolari, un timbru despre care ştiaţi că fusese al tatălui dumneavoastră

V.P.: Da. Despre timbre ştiam că există, că îl vedeam pe tata cu lupa, cu pensete uitându-se la ele. Dar nu îmi dădea voie nici mie şi nici fraţilor mei să intrăm în biroul lui. Şi fiind plecat cu regimentul în raionul de concentrare… eu am umblat în sertarele lui. Am văzut cât de frumoase erau timbrele şi m-am dus la şcoală şi le-am arătat. Le-am lipit pe frunte, pe bănci… Erau frumoase, frumos colorate… Băieţii au luat albume şi eu nici nu m-am sinchisit. Ca să aflu că un brăilean, anii trecuţi, a avut un Saint Mauritius pe care l-a vândut cu un milion de dolari. Tatăl lui, sau unchiul, fusese coleg cu mine de şcoală. Ei! Era imposibil să nu se ştie în Brăila, de un secol, că există acolo un Saint Mauritius în afară de cel al tatălui meu. Pentru că acel exemplar nu-l aveau decât Carol, Malaxa, Max Auschnitt şi tata.

E.P.: Ce a zis tatăl când s-a întors? Ştiu că la zece ani de la momentul acela a revenit.

V.P.: Am crezut că mă va lua şi mă va arunca prin zid în curte. Ochii ăia albaştri pe care îi avea parcă mă tăiau, atât de pătrunzători erau…. Eu eram copil şi îmi ziceam „acum mă striveşte de zid”, pentru ca să văd cum dintr-odată îşi schimbă figura şi mă îmbrăţişează. Şi-a dat seama că scăpase din încercuirea de la Stalingrad. Regimentul scăpase din stepa calmucă, din altă încercuire. Reuşise să scape regimentul. Nu l-a predat ruşilor după armistiţiu şi a reuşit să îl salveze fără să fie trimişi în Siberia… S-a gândit că dacă a scăpat el şi a scăpat şi atâţia oameni, de ce să îşi pedepsească fiul… Şi oricum nu se gândea el atunci că un Saint Mauritius va ajunge un milion de dolari.

E.P.: Puteţi estima câte exemplare valoroase s-au pierdut atunci şi la cât s-ar ridica astăzi preţul colecţiei pierdute?

V.P.: Nu aş putea să spun. În orice caz, acel timbru era foarte rar. Colecţia era la o valoare mare şi atunci, dar tata fiind militar, având pământuri… era destul de bogat ca să nu-şi facă o problemă din pierderea lor.

 

Vasile Parizescu la 14_01_10 Galeria Dialog

 

 

 

E.P.: O altă lovitură pe care a primit-o tatăl dumneavoastră, de data aceasta poate mai puternică, s-a întâmplat zece ani mai târziu, când a pierdut cărţile. Atunci venise ordinul ca toate cărţile ai căror autori nu se potriveau cu principiile regimului bolşevic să fie distruse. S-a abătut nenorocirea şi asupra părintelui dumneavoastră Cel care venise să „inspecteze” biblioteca nu a avut răbdare să cerceteze toate cărţile şi atunci a spus „daţi-le foc”. Tatăl a privit întreaga scenă, de când „călăul” a scos chibritul şi până când focul a mistuit cele peste 26.000 de cărţi. ..

V.P.: Întâmplarea cu timbrele o făcusem eu în ”37. Acum era 1947. Între timp, în ”44 pierdusem şi toate bijuteriile familiei. Câteva kilograme de aur, furate de un soldat care trebuia să ne păzească casa… În ”47 au spus „cum o să scoatem din atâtea mii de volume cărţile ai căror autori sunt ingraţi sistemului? Tata, în afară de cele 26.000 de cărţi vechi, era abonat anual la edituri. Cugetarea, Delafrase, Cartea Românească, I. G. Hertz… şi toate apariţiile îi erau trimise în două exemplare. Şi în felul acesta am citit şi eu absolut tot!…

E.P.: La 13 ani aţi epuizat biblioteca! Ştiu ca ascundeaţi cărţile în coperţile manualelor şcolare şi trişaţi în faţa părinţilor care credeau că învăţaţi pentru şcoală…

E.P.: Nu o epuizasem, că nu se putea, dar la 13 ani citisem Dostoievski. Nu învăţam. Citeam toată ziua până mă durea capul!

E.P.: Ce aţi simţit în privirile tatălui când a pierdut tot?

V.P. : Eu nu eram acolo, dar ştiu că s-a aşezat pe o bancă din grădină şi a privit focul până s-a transformat în scrum şi ultima carte… A fost o lovitură foarte grea.

E.P.: Care era urmată, un an mai târziu, de o alta. În 1948 a fost obligat să predea şi toată colecţia de arme. Chiar dumneavoastră le-aţi predat….

V.P.: Da, eu venisem la Brăila şi atunci le-am predat pe toate. Arme albe şi de foc.

E.P.: Pe toate, în afară de trei.

V.P.: În afară de trei, da. Trei piese, trei pistoale. În noaptea aceea le-am îngropat cu tata în curtea casei. Tata m-a întrebat dacă pot să ţin un secret…

E.P.: Pentru că prin gestul acesta riscaţi închisoarea, chiar viaţa… Ştiu că nu le-aţi dezgropat niciodată…

V.P.: Nu. Acum curtea casei noastre este în spatele unor blocuri nou construite… S-a demolat strada de atunci… M-am oprit de fiecare dată de câte ori am fost la Brăila. Aş şti locul unde sunt… Atunci le-am împachetat noi bine, în cânepă unsă cu unsoare specială. Erau nişte pistoale foarte frumoase, adevărate bijuterii…

E.P.: Şi nu vă gândiţi să le recuperaţi? Să le dezgropaţi?

V.P.: Nu… n-am să fac asta…

E.P.: Cam câte piese avea colecţia?

V.P.: Erau foarte multe! Vă daţi seama că am predat la poliţie trei căruţe cu săbii, cu arme…

E.P.: Şi nu aţi primit la mână niciun act!

V.P.: Nici nu mă sinchiseam. Nici nu îmi dădeam seama. Eu cred că nici copiii mei nu şi-ar da seama prea mult dacă cineva mi-ar lua colecţia! M-am dus, le-am predat, n-am cerut niciun act, nimic. Erau săbii cu gărzi semnate de autor, filigranate pe lamă, cu briliante, cu rubine…

E.P.: Cum a rezistat tatăl dumneavoastră după ce a pierdut şi colecţia de timbre, şi cărţile, şi armele?

V.P.: Nu ştiu cum a rezistat dar am găsit acum o hârtie, îndoită, pe care el scrisese „am avut o viaţă foarte grea”. Am rămas uimit, pentru că nu a fost un om sărac. A fost comandant de regiment, a fost decorat, dar a şi fost închis, i s-a luat tot, a rămas sărac, a lucrat ca muncitor în fabrică…

E.P.: Şi atunci când a pierdut tot v-a spus: „Băiete, nu mai am bani să te trimit la Belle Arte”. Aşa aţi ajuns la Şcoala Militară…

V.P.: Da, noroc cu băieţii, colegii mei, care au zis „măi, Pari, tu eşti militar!?… Nu te uiţi la tine? Eşti subţirel, mititel, pictezi, scrii poezii…

E.P.: Şi aşa v-aţi dus şi la Litere şi Filozofie…

V.P.: Da. Nu se dădea examen de admitere şi m-am înscris cu dreptul de a veni la examene. Nu se făcea prezenţa când erau seminariile. Eu am terminat şcoala militară cu cea mai bună lucrare şi astfel am putut să aleg Bucureştiul şi să fac şi facultatea.

E.P.: Îmi imaginez că atitudinea aceasta a dumneavoastră vă făcea cu totul special. Aceasta a fost şi perioada în care v-aţi cunoscut soţia?

V.P.: Soţia nu… am cunoscut-o mai târziu. Eu am avut multe prietene… multe prietene… întâi de toate, gândiţi-vă că Brăila era… ştiţi cântecul „la tanti Elvira… (fredonează)… uşor se câştiga lira”… erau foarte multe case de raport. Acolo am învăţat dragostea, întâi copil fiind, apoi ca elev de liceu.

E.P.: Cu toate acestea Victoria Parizescu, soţia dumneavoastră, apare pe dedicaţia volumului „Viaţa ca o pasiune”… Doar ea!

V.P.: Da, Victoria Parizescu a fost femeia mea…

E.P.: „Cea mai desăvârşită soţie, cea mai iubită mamă, bunică şi străbunică, cea mai bună gospodină, cea mai sinceră prietenă şi muză, cea mai deplină amantă”… Mătuşii dumneavoastră îi spuneaţi „măicuţa”?

V.P.: Mamaca. Măicuţa a fost cea de-a doua soţie a tatălui meu. Tatăl meu s-a recăsătorit în 1931. Tata avea o mulţime de partide pentru că era un bărbat foarte bine. Transmitea masculinitate. A avut multe partide după ce a murit mama Catina. Multe posibilităţi de a se căsători cu fete foarte bogate din Bucureşti – fata lui Mociorniţă şi tot felul de alte nume importante. Dar femeia cu care s-a căsătorit ţinea mult la mine şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care a ales-o.

 

 

parizescu_01

 

ÎNTÂLNIREA CU GEORGE CĂLINESCU

 

E.P.: Alături de soţie aţi construit o familie frumoasă. Cu toate acestea, ştiu că declaraţi că aţi fost omul a trei vieţi paralele – militar, om de ştiinţă şi artist-pictor. Domnule Parizescu, nu cumva au fost patru vieţi paralele? N-aţi fost şi… familist?

V.P.: Trei vieţi paralele în sens profesional. Familist are un singur sens, indiferent de celelalte.

E.P.: Să revenim la momentul facultăţii, atunci când l-aţi cunoscut pe marele George Călinescu. Ştiu că v-a notat lucrarea de licenţă cu notă maximă deşi eraţi un student incomod. Chiar acesta a şi fost motivul ce v-a adus în casa lui Călinescu…

V.P.: Repartizat în Bucureşti, am terminat facultatea aici. Reuşeam să mă mai duc la cursuri după-amiaza. Programul din vremea aceea în armată era 8.00-14.00. Mâncam repede la ?popotă şi plecam la cursuri. Lucrarea… am ales „Filosofia în poezia lui Eminescu”. Cum Perpessicius era brăilean şi prieten cu familia mea… credeam că el o va corecta. În copilărie mă jucam în curte la Perpessicius, pe strada Cetăţuia. Mă jucam în gunoaiele care se aruncau în marginea casei lui, în timp ce tata stătea de vorbă cu el, cu măicuţa, cu soţia lui… Am crezut că lucrarea mea va cădea în mâinile lui. Dar când colo, mă trezesc că vin de la regiment şi proprietăreasa îmi spune că am primit o carte poştală în care scria că „studentul Vasile Parizescu să fie prezent la decanat în ziua de… la ora cutare”… M-am dus îmbrăcat militar, foarte elegant, ca întotdeauna. Aveam pantalonii caffé au lait, vestonul mai închis, destul de lung, centura aurită, nasturii lusturiţi, cizme şantiuri cu butoane franţuzeşti, pinteni de argint… Am intrat la facultate şi am ciocnit picioarele.. de au sunat pintenii! (şi îmi arată pe covorul vechi din sufragerie cum s-a întâmplat momentul de acum câţiva zeci de ani)… S-a ridicat doamna care era acolo şi a zis „domnule sublocotenent, vă rog, cu ce vă putem fi de folos?” Era un respect deosebit pentru armată în 1949… deja era aproape de încheierea Războiului. Am zis „am fost chemat” şi îi predau cartea poştală. Spune… „ah, domnule sublocotenent dar nu dumneavoastră, studentul Vasile Parizescu”… „păi, eu sunt studentul”. Nu-şi imagina că un militar care are cariera formată, primeşte retribuţie, face şi Litere şi Filozofie. Aveam sabie, cozoroc Montgomery… Întrebându-l pe profesor vine şi-mi spune „Domnul profesor Călinescu vă invită la dânsul acasă, în Vlădescu 51”.  Auzise că „studentul” era un sublocotenent. A doua zi la orele 17.00 eram cu motocicleta acasă la George Călinescu.

E.P.: De fapt, motocicleta l-a şi fascinat…

V.P.: Locuia unde e Strada George Călinescu acum, în Floreasca. Avea o căsuţă cu curticică plină de flori, cu dale de piatră. O căsuţă mică în spatele curţii şi o căsuţă mică în stânga. De la el încolo începea mahalaua, câmpul. Socrul lui avea vizavi locuri, grajduri. Că era taximetrist de trăsuri. Intru.

E.P.: Soţia lui Călinescu v-a servit cu cafea…

V.P.: Ulterior, da. Am intrat în curte, mi-am adus şi motocicleta, doar nu era să o las la poartă în mahala. Să mi-o fure cineva. Acolo ştiam că e ţigănie mare. De asta a şi văzut-o el când m-a condus la plecare. Şi-am intrat, m-am dus în stânga, am ciocănit şi a ieşit doamna. „Sărut mâna, doamnă, sunt sublocotenentul… am fost chemat”… „Da, ştiu, mi-a spus soţul meu, vă conduc”. Şi m-a condus în clădirea din fundul curţii. Casa aceea e şi acum tot aşa… Două camere mari, despărţite de un antreu cu arcade. Foarte frumos aranjate, cu tablouri, cu scaune tapisate. În partea dreapxă era biroul lui şi biblioteca, restul tablourilor, canapele. Eu m-am aşezat pe un fotoliu aproape de o arcadă, ca să pot să văd uşa de intrare. M-a întrebat doamna Călinescu dacă îmi aduce o cafea. Eu nu beam, dar nu puteam să refuz. Mi-a adus cafeaua şi mi-a spus că profesorul vine imediat. Aştept cinci minute, aştept zece…

E.P.: Şi eraţi hotărât să plecaţi.

V.P.: Da, nu aveam răbdare niciodată. Şi aveam o oarecare mândrie… era mai important pentru mine fapxul că el întârziase şi eu plec, decât lucrarea de licenţă. Ce era o licenţă la litere?! Când eu scriam versuri, poezii, proză… Eram preşedintele ARLUS-ului în unitate. Vă daţi seama… cu atâţia ofiţeri în regiment era un fericit de sublocotenent preşedintele ARLUS-ului. Că au şi vrut să mă bage în consiliul politic al regimentului. Dar am refuzat politicos. Conduceam echipa artistică, ţineam conferinţe pe la uzine. Nu era nevoie să intru în ECP – Educaţie, Cultură, Politică şi asta m-a costat mult mai târziu când m-au scărmănat de m-au dat afară din Armată, reproşându-mi „n-ai avut încredere în partid”. În fine… şi până la urmă, când să mă pregătesc să plec, a venit profesorul fluturând în mână hârtia mea, lucrarea. Nici n-a deschis uşa bine şi a început să ţipe… „cum ai îndrăznit să scrii prostiile astea în lucrarea de licenţă” ( îi imită vocea şi îmi descrie cu precizia unui regizor cum arăta scena). Eu tăceam. Mă pregătisem să mă ridic în picioare, să mă prezint…nici n-am mai apucat. Am rămas ţintuit în fotoliu. Dar nici nu mai voiam să mă ridic. Nici nu îmi păsa de licenţa lui sau de notă. „Domnule profesor, nu vă supăraţi, în lucrarea mea de licenţă sunt nişte păreri personale. Că sunt prostii pentru dumneavoastră, foarte bine. După cum în lucrările dumneavoastră sunt păreri care pot fi prostii pentru mine”. „Vaai! Cum? Ce, se poate!?… de unde ai apărut dumneata?!” şi i-am spus… „domnule profesor, v-aş ruga să discutăm la obiect”. Şi a început să mă ia cu Eminescu… „cum ai putut să spui că am influenţat eu”… „Păi da…cum?! Foarte simplu. L-aţi făcut pe Eminescu narcisist. L-aţi făcut onanist. Narcisist. Şi plecaţi de aici şi faceţi o teorie întreagă asupra filosofiilor lui”… Şi am început să îi spun clar… pentru că eram cunoscător al literaturii.

E.P.: Şi l-aţi convins?

V.P.: Apoi am spus… onanist. „De ce îl faceţi onanist? Dumneavoastră ştiţi că nu există bărbat care să nu fie onanist?!  Mai întâi de toate, dumneavoastră aţi fost onanist?!” A rămas trăsnit. Atunci i-am spus „să ştiţi că nu există bărbat adevărat care să nu fie şi onanist. Acum puteţi să ziceţi dumneavoastră ce-oţi vrea. Asta e realitatea”. Şi până la urmă am început discuţii filosofice, Schopenhauer, Kant, Descartes, Marx, Hegel. A fost o discuţie aşa… de minge de ping-pong. Când a văzut câtă literatură cunosc eu… cu păreri despre Rebreanu, Panait Istrati… Apropo, îl critic pe Manolescu pentru că nu scrie în „Istoria Literaturii Române” măcar trei rânduri despre el, care e tradus în 35 de limbi străine. Îndrăzneşte să scrie, în treacăt, că – citez din memorie – „printre cei care au scris despre bandiţi şi hoţi e şi?Panait Istrati”. E singurul scriitor român tradus în atâtea limbi. Şi nu tradus de noi, ci de străini. Să-l văd şi eu pe scriitorul Manolescu tradus… M-a înfuriat chestia asta enorm de mult. Am azvârlit Istoria. Ei, şi cu Călinescu, din discuţie în discuţie, la un moment dat am trecut prin religie. Citisem Coranul, Talmudul, Rig-veda, Ramayana, scrierile lui Zarathustra, Confucius, Buddha… aveam cunoştinţe multiple, eram şi tânăr, nu-mi păsa.

E.P.: Curajul, avântul tinereţii..
V.P. : Nu-mi păsa. Aveam leafă mare de căpitan… deşi eram sublocotenent. Cei din unitate, căpitani căsătoriţi cu copii, bătrâni… 35-45 ani ziceau „măi puţoiule, ce dracu”, tu eşti sublocotenent şi ai leafa mea care am copil”. Aşa era. Se plătea după funcţii, nu după grad, întrucât eram comandant de baterie în funcţie de căpitan. L-am convins pe Călinescu. Mi-a spus „deşi nu sunt de acord în totalitate cu lucrarea (de data asta!) pentru cunoştinţe vă acord nota maximă”.

E.P.: Apoi, peste câteva zile plecaţi pentru prima dată împreună…

V.P.: Da, pe urmă am plecat cu el în lume. A fost foarte fericit. „Scrinul negru” l-a terminat prin ”60. „Bietul Ioanide” l-a terminat prin ”53 şi cu banii luaţi pe „Bietul Ioanide” şi-a făcut un etaj la casa din stânga. De fapx, un dormitor… În dreapxa era dormitorul lor, în stânga era o cameră frigorifică, unde ţineau alimentele. Atâta a făcut din banii ăia şi, sigur, a mai cumpărat tablouri. Între timp îl dăduseră afară de la catedră, fiind închis. Da, nimeni nu scrie că a fost dat afară şi că a dispărut două luni de zile. Eu ştiam pentru că m-am întâlnit cu el până în 1965 când a murit. Am fost la Mărţişor cu el, la Tudor Arghezi, care i-a spus „du-te la Coconu Mihai!” (n.r. – Mihail Sadoveanu). După câteva zile am mers tot împreună pe strada căreia acum îi zice Pitar Moş, la o casă mare, frumoasă. Sadoveanu l-a ajutat… Ei, şi când am plecat prima dată de la Călinescu, conducându-mă, a văzut motocicleta. Şi m-a întrebat „domnule sublocotenent, aş avea o rugăminte… aţi putea câteodată, când am nevoie la câte un drum mai lung, să mă duceţi cu motocicleta?” Am accepxat pe loc. Pe vremea aia o motocicletă era rară… erau numai trăsurile. În timp ce eu cu motocicleta traversam Bucureştiul de la un capăt la altul într-un minut. Mergeam foarte repede. Nu avea curajul nimeni să se urce cu mine. Mă mir că el a rezistat cu mine. Mă mir! A vrut să-l duc la talcioc. Dar prima dată am mers la cea dintâi consignaţie care se înfiinţase. La Romarta Mare. Acolo era director Krikor Zambaccian. Ne-a invitat la el acasă, unde e muzeul… Am stat de vorbă o mulţime! În consignaţia lui era ca în Rai, ca în peştera lui Ali Baba. Ce de grigoreşti, ce de luchieni, ce de covoare, ce de bijuterii, ce de… Pentru că era 1949. Atunci, ca să trăiască, oamenii îşi vindeau obiecte de colecţie. Un Grigorescu era 800-1000 de lei, un Luchian la fel… Eu la vremea aia nu colecţionam. Ştiam că tata a colecţionat, văzusem ce a simţit când a pierdut tot… dar apreciam colecţia profesorului.

E.P.: Călinescu v-a iniţiat într-un fel..

VP: Nu… nu m-a iniţiat, dar mi-a spus aşa „domnule sublocotenent, un om care nu e înconjurat de frumos, nu are o viaţă”. A vrut atunci să ia un Grigorescu dar era prea scump… 1500 parcă. A cumpărat un Petraşcu care i-a plăcut enorm. Era o natură statică. Zambaccian i-a mai lăsat la preţ şi atunci a cumpărat tabloul şi un covor vechi. Călinescu a luat tabloul în braţe, eu am pus covorul în faţă, pe rezervorul de benzină, şi a zis „mergem acasă acum. Să le aranjez”… Era fericit!

E.P.: Aţi trăit toată viaţa „împrumutându-mă mereu şi trăind pe credite”. Acum cui îi sunteţi dator, domnule Parizescu? Mai achiziţionaţi ceva?

V.P.: Am trăit numai în mod capitalist. Numai pe credite. Tot timpul, 50 de ani am fost dator. Acum nu mai sunt. N-am mai… după ce a murit soţia nu am mai achiziţionat nimic. Împreună am achiziţionat totul. Mergeam împreună atunci când cumpăram. Trebuia să îi placă şi ei.

E.P.: Spuneaţi că nu aţi înstrăinat nicio lucrare din colecţie… niciodată!

V.P.: Nu. Tot ce am cumpărat a rămas în colecţie! Şi aşa va fi până la moartea mea! Pentru că nu am cumpărat decât ce mi-a plăcut. Şi cum să vând ce am iubit eu şi soţia mea?

E.P.: Şi aţi pictat numai ce aţi vrut!…

V.P.: Aşa este!

E.P.: Aveţi şevaletul pictorului Gheorghe Petraşcu, şevalet care a fost şi al lui Nicolae Grigorescu. Pictaţi. Dacă ne apropiem acum de şevaletul dumneavoastră, ce găsim?

V.P.: O lucrare la care pictez încă. Am lăsat-o pentru ceva timp deoarece eu revin la şevalet de fiecare dată când nu îmi place câte ceva.

E.P.: În ’86 aţi vândut prima lucrare ce vă purta semnătura.

V.P.: Atunci am început să vând, da. Şi la sume foarte mari. La Iaşi. Vindeam la fel ca un maestru.

E.P.: De ce aţi vândut prima dată tocmai în ”86?

V.P.: Pentru că în primul rând eram militar. Imaginaţi-vă că aş fi vândut tablouri. Între timp scriam şi cărţi. Am dat cărţi cu dedicaţie chiar unor oameni importanţi. Unii au spus: „dar mulţi bani ai dumneata… scrii, pictezi!?”…

E.P.: Aţi ştiut să vă faceţi indispensabil în armată şi acesta a fost secretul care v-a permis celelalte pasiuni…

V.P.: Da… deşi ştiau că sunt yoghin, deşi ştiau că pictez, deşi ştiau că am colecţie. Mai mult, eram singurul ofiţer din armată care nu era abonat la „Scânteia”. Eu eram abonat la „România liberă”.

E.P.: „România liberă” de unde şi aflaţi adresele celor care aveau spre vânzare lucrări de colecţie. Ştiu de obiceiul dumneavoastră din fiecare dimineaţă, atunci când ajungeaţi la serviciu cu o jumătate de oră mai devreme, pentru a epuiza rubrica „mica publicitate”.

V.P.: Da, pentru mine era sfântă „România liberă”.

 

„DE LA CEI CARE ERAU BOLNAVI NU CUMPĂRAM NICIODATĂ”

 

E.P.: 80 % din colecţie a fost achiziţionată în rate. Ştiu chiar că soţia vă spunea că nu înţelege cum au încredere oamenii să vă dea tablourile deşi dumneavoastră achitaţi doar un aconto sau doar prima rată… e adevărat însă şi că nu întârziaţi niciodată cu plata.

V.P.: Inspiram încredere. Oricum, nu întrebam „ce aveţi spre vânzare” imediat ce intram în casa cuiva. Îmi plăcea să ascult povestea familiei şi apoi vorbeam despre lucrări. Ştiam că oamenii care vând tablouri de valoare sunt oameni deosebiţi.

E.P.: Şi nu v-aţi tocmit niciodată!

V.P.: Niciodată.

E.P.: Nu profitaţi de disperarea oamenilor…

V.P.: De la cei care erau bolnavi nu cumpăram niciodată.

E.P.: Pentru că lucrările erau amprentate cu energie…

V.P.: Nu, ci pentru că ştiam că sunt obligaţi să le dea prea ieftin. Nu puteam suporta chestia asta… Aşa s-a întâmplat şi cu doamna Zisu…

E.P.: Doamna Zisu, ultimul model al pictorului Pallady, femeie pe care aţi cunoscut-o la ea acasă… cum era? Ştiu că atunci nu aţi cumpărat nimic, dar că i-aţi trimis alţi cumpărători…

V.P.: Găsisem în ziar adresa ei. Abia când am ajuns acasă la ea i-am aflat povestea. Era în pat, slăbită, bolnavă… Vai, avea zeci de desene de Pallady!

E.P.: Nu aţi cumpărat nimic dar la finalul vizitei ea v-a dăruit un desen…

V.P.: Este un desen care reprezintă Palatul Regal vechi. Era în pat, săraca. Parcă o şi văd. Îmi aduc şi acum aminte de adresa din ziar – Strada Austrului nr.12 la demisol.

E.P.: Aţi mai descoperit şi povestea unui cunoscut violonist care era nevoit să vândă din casă… Nu i-aţi spus niciodată numele….

V.P.: Şi nu-l voi spune. Ar fi ruşinos pentru noi. Lipsa de grijă faţă de aceşti oameni de valoare este şi în prezent! Da, se întâmplă şi azi cu majoritatea celor din Cultură. Nu mai ştie nimeni de situaţia aceea. Deşi numele lui este cunoscut de toată lumea! Am intrat în casa lor şi cel mai mult m-a impresionat tabloul din tinereţe al soţiei şi imaginea ei din realitate. Fusese o femeie foarte frumoasă… Acum îi mai rămăseseră pe chip urme ale frumuseţii trecute dar arăta atât de bătrână… şi resemnată… I se deformaseră picioarele de reumatism şi sărăcie.

E.P.: Atunci vă oferise spre cumpărare două viori Amati…

V.P.: Da. Puteam să le cumpăr pe o nimica toată. Acum astfel de viori valorează câteva milioane de euro. Mai aveau şi un candelabru care îi aparţinuse celebrului balerin Nijinski. Îl câştigaseră la o licitaţie la Paris, când plătiseră pentru el 25.000 de franci. Mie îmi cereau 12.000 de lei… Însă imaginea soţiei, zbârcită, desculţă şi privind în gol… m-a făcut să nu pot cumpăra nimic. Le-am trimis alţi colecţionari care au achiziţionat de la ei obiecte pe care ulterior le-am recunoscut în alte colecţii…

E.P.: Ce lucrări ar fi de menţionat în colecţia dumneavoastră de artă?

V.P.: Toate. Am Luchian, Grigorescu, Tonitza, Pallady, Ghiaţă, Petraşcu, Şirato, Vânătoru, Ciucurencu, Bălţatu, Nutzi Acontz… Sunt mulţi, şi români şi străini. Cei contemporani… mulţi dintre ei mi-au fost prieteni… Sau aceste candelabre de cristal de Murano, piesele acestea de fildeş, mobila în stil Ludovic al XVI-lea, covoarele vechi de 250 de ani, draperiile din caşmir de la 1750…

E.P.: La ce sumă se ridică toate acestea?

V.P.: La nicio sumă. Sentimentul nu e măsurat în bani niciodată. Aşa cum am iubit-o pe soţia mea sau cum îi iubesc pe copiii mei, pe nepoate şi pe strănepoţi, aşa iubesc şi colecţia! Nimic nu e de vânzare cât trăiesc eu!

E.P.: De asta v-a şi fost „viaţa ca o pasiune”…

V.P.: Da, aşa a fost viaţa mea!

E.P.: Unele din lucrările din colecţia dumneavoastră privată au fost restaurate chiar cu substanţele pe care le foloseşte, în formulă secretă, Muzeul Luvru din Paris. Domnule Parizescu, cum aţi convins celebrul Luvru să vă dea reţeta?

V.P.: Mai mult decât atât, eu am adus substanţa şi în România, la MNAR. Am avut o întâlnire cu directoarea muzeului Luvru de atunci, i-am vorbit despre colecţia mea, arătându-i câteva imagini cu piesele pe care le aveam şi şi-a dat seama de valoarea ei. Aşa am convins-o.

E.P.: Vă amintiţi ce an să fi fost?

V.P.: ’70, cam aşa. Şi m-a condus la secţia lor de restaurare, prezentându-mi exact cantităţile de substanţe – trei feluri de soluţii – şi modul în care restaurau ei lucrările.

E.P.: Ştiu că cel puţin într-un caz aţi fost mai eficient decât un muzeu întreg! Mă refer la episodul când Muzeul Naţional de Artă al României căuta tabloul lui Grigorescu – „Ţiganca din Ghergani”. Nu ştiau unde se află şi dumneavoastră i-aţi îndrumat spre colecţia care îl găzduia şi astfel l-au putut achiziţiona. 

V.P.: Da, le-am spus exact de unde să ia tabloul. Cumpărasem şi eu de la persoana respectivă un tablou de Ghiaţă. Aşa se face că am ştiut să-i ajut.

E.P.: Dumneavoastră aţi înfiinţat Societatea Colecţionarilor de Artă din România. Unica în lume de acest fel…

V.P.: Da, în 29 decembrie 1989. Majoritatea muzeelor din lume au fundaţii „prieteni ai muzeului” dar nu mai există societatea unei ţări!…

E.P.: În ce colecţii se află picturile care vă poartă semnătura?

V.P.: În muzee din toată ţara şi numai în colecţii mari. Le-am vândut la preţuri foarte mari. Sunt în muzee din Franţa, America… în câteva  colecţii private din America, Anglia, Italia, Germania… Aparţin astăzi unor oameni politici, oameni de afaceri…

E.P.:  Aţi avut zeci de expoziţii în ţară şi peste hotare. Sunteţi preşedintele de onoare al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti. Sunteţi în toate enciclopediile Who”s who din lume… îmi amintesc chiar că citisem undeva că o enciclopedie din SUA v-a nominalizat între cei 500 de lideri ai lumii. Îl întreb acum pe pictorul Vasile Parizescu, cum ar înfăţişa el tabloul României actuale? Cum aţi desena-o?

V.P.: Aşa cum este!

E.P.: …şi cum este?

V.P.: Ciuruită.

E.P.: Şi kitschoasă?

V.P.: Nu. România e frumoasă. Ţara mea e frumoasă. Foarte frumoasă!

 

 

În 2007, Vasile Parizescu a fost invitat la Congresul Mondial al marilor personalităţi din cultură, ştiinţă şi comunicaţii, organizat de Marea Britanie şi SUA, la Washington DC. A primit Marele Premiu pentru realizările din întreaga carieră (ca om de ştiinţă, pictor şi general în armata română), fiind singura personalitate din sud-estul Europei prezentă şi premiată la acest eveniment.

Studii:

1945-1947 – Şcoala de Ofiţeri Artilerie

1945-1949 – Facultatea de Litere şi Filosofie, Universitatea Bucureşti

1949-1953 – Facultatea de Mecanică, specialitatea Tancuri şi Automobile, Academia Tehnică Militară

1970-1973 – Şcoala de Arte, Bucureşti

 

Activitate profesională:

1953 – Şef secţie exploatare Corpul 47 Tancuri, Bucureşti

1955 – maior, Comandantul trupelor blindate şi motomecanizate / şef secţie exploatare, trecut în rezervă (1959) şi reîncadrat în 1960 la Direcţia Tancuri şi Auto

1968 – Manager pentru înzestrarea cu blindate şi autotractoare a armatei

1975-1991 – Preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti

1990 – general în Armata română

Din 1990 – Preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România Director şi redactor-şef al revistei „Pro Arte”

– Zeci de expoziţii personale naţionale şi internaţionale

– 28 de cărţi publicate şi peste 1.000 de articole de ştiinţă şi artă

– zeci de premii naţionale şi internaţionale

 

Interviu publicat în Revista Q Magazine: Iulie 2010

foto: arhiva personală

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top