VICTOR CIUTACU: „TUPEUL?! MI L-AM CĂPĂTAT ÎN EDUCAȚIA CARTIERULUI”

M-a primit într-o sală de conferințe. Ne-am aşezat faţă în faţă, iar imensitatea mesei dintre noi părea că o să ridice un zid dincolo de care n-am să pot vedea cum îi este inima sau, măcar, dacă are inimă! La începutul interviului mi-a evitat privirea, cu dibăcia omului care ştie să pară dur. Preţ de două ceasuri am vorbit cu Victor Ciutacu despre carieră, modele, politică, CTP, Tucă, Băsescu, petreceri, Băsescu, Voiculescu, Vîntu, iar Băsescu şi iubire. Recunosc, am vrut să-i smulg declaraţii despre preşedinte şi moguli, dar mi-a plăcut teribil şi când, pătruns de cuvintele despre soţia sa, mi-a răspuns… „în general lumea mă întreabă de Băsescu”. Pentru mulţi, Victor Ciutacu este jurnalistul incisiv, genialul arogant de care nu te poţi apropia. Pentru cei puţini, însă, este omul care se emoţionează, ştie să mulţumească şi e gata să spună că nu se va despărţi vreodată de mama copilului său.

 

EVELINE PĂUNA: Te-ai născut la Sinaia. În copilărie îţi doreai să te faci comentator sportiv, să-i calci pe urme lui Cristian Ţopescu. De ce voiai să ajungi comentator sportiv?
VICTOR CIUTACU:
Aceasta a fost a doua dorinţă a mea, prima a fost să mă fac „Dudu Georgescu”. Nu voiam neapărat să mă fac fotbalist, vroiam să fiu „Dudu Georgescu”. Lumea îmi explica că este foarte greu să fii altcineva, cel mult poţi să fii unul care să-l urmeze pe cineva ca Dudu Georgescu. Când m-am făcut mai mare am ajuns la concluzia că meseria de comentator sportiv mi s-ar potrivi cel mai bine.
E.P.: Cât de mare?
V.C.:
Pe la 7-8 ani voiam să fiu Dudu Georgescu. După asta am dat-o pe comentariu sportiv. Îmi plăcea mult Cristian Ţopescu!
E.P.: Nu îţi place şi acum?
V.C.:
Şi da şi nu… s-au dus vremurile lui Cristi. Oricum, rămâne, la momentele pe care el le-a parcurs ca vedetă a televiziunii publice, cel mai mare dintre toţi cei care au comentat vreodată în România. El a fost primul care a introdus documentarea adevărată în comentariul sportiv. Ţopescu, dincolo de farmecul comentariului, avea marele avantaj că, în momentul în care jocul lâncezea, îţi povestea despre oamenii din teren, pe unde au mai fost, ce pasiuni au, ce neveste celebre au… Nu avea, pentru că nu erau vremurile de astăzi, acces la Wikipedia, Google, unde găseşti orice despre oricine, în timp ce comentezi. El venea cu fişele jucătorilor, era cu totul şi cu totul altceva. Era mişto! Şi, apropo de Ţopescu, cea mai mare satisfacţie a vieţii mele a fost în 2009, deşi de atunci l-am mai revăzut, când am stat de vorbă, la una dintre lansările lui Geoană, cred. De fapt, Geoană a avut mai multe lansări la preşedinţie, pe parcursul anului, dar ultima, mai intimă, mai de fiţe, a făcut-o la Capşa, unde şi-a lansat el şi o carte, gen Obama, dar nu i-a ieşit. Mă rog, nu a avut noroc în viaţă! La sfârşitul acelui eveniment, Ţopescu a venit la mine, s-a prezentat, ceea ce mi s-a părut uşor ridicol pentru mine. Mi se părea că sunt într-o postură ridicolă să mi se prezinte idolul din tinereţe şi mi-a spus că este un fan al meu, că îmi urmăreşte fiecare ediţie a emisiunii. Atunci aveam emisiune în fiecare zi, la Antena 2.
E.P.: Ai apucat să-i spui că l-ai admirat în copilărie?
V.C.:
Da, da, ştia. I-am mai povestit asta. I-am spus pentru că momentul mi se părea suprem într-o carieră – idolul tău din copilărie să-ţi spună că a devenit fanul tău, când tu eşti în plenitudinea forţelor, ca să vorbesc şi eu ca ăştia din politică…

 

 

 

ciutacu

 

 

„TUPEUL?! MI L-AM CĂPĂTAT ÎN EDUCAȚIA CARTIERULUI”

 

 

E.P.: În familie aveai oameni din domeniul sportiv? În ce mediu te-ai format? Ca să-nţeleg de unde vine pasiunea pentru sport.
V.C.
: M-am format într-un mediu mixt, într-o familie de intelectuali. Am trăit într-un cartier muncitoresc al oraşului Sinaia, exact cartierul de deasupra stadionului. Am avut parte de educaţia aia bună, să zicem.
E.P.: Ce era mama? Ce era tata?
V.C.:
Amândoi erau ingineri. Maică-mea a făcut două facultăţi în acelaşi timp, era şi inginer şi economist, dar lucra ca inginer. Sinaia era un orăşel mic, cu un singur liceu. Făceam parte, nu neapărat din protipendadă, pentru că ai mei nu erau mari activişti de partid, sau ceva în genul ăsta, dar erau oameni cu nişte funcţii medii de conducere în unica intreprindere mare din oraş, care astăzi este o ruină. Eram, să zicem, în lumea bună a oraşului, cu oameni din pătura intelectuală, peste medie, cu oameni care aveau ori o funcţie, o poziţie în aparatul profesional al uzinei, oameni care erau în zona OJT-ului Prahova, fala regimului comunist pentru turismul românesc. O lume bună. Am avut parte de educaţie în acest mediu, cu oameni fini, cu oameni care citeau, care se uitau la filme.
E.P.: Erai timid? Sau tot cu tupeu?
V.C.:
Până la un punct am fost timid. Tupeul?! Mi l-am căpătat în partea a doua de educaţie, educaţia cartierului, educaţia străzii pentru că, invariabil, prietenii mei erau ori colegi de clasă, ori vecini de cartier. Noi creşteam pe buza stadionului. Acolo ne-am făcut copilăria, acolo ne-am apucat de fumat, acolo ne-am apucat de şpriţuri, acolo ne-am apucat de gagici, acolo ne-am apucat de toate! Şi am avut noroc, nu am fost crescut în seră. Partea de ştaif s-a deprins în casă şi partea de stradă şi de golănie s-a deprins pe stradă.
E.P.:Dar de ce te-ai dus  la Politehnică? Ca să continui tradiţia familiei? N-ai avut o idee mai bună, mai originală?
V.C.:
De nevoie m-am dus.
E.P.: Nu aveau ai tăi destui bani ca să investească în tine?
V.C.:
Ba da. Banii nu erau o problemă. Când a picat Ceauşescu, ai mei erau oameni de 5.000 de lei pe lună de căciulă… Erau bani, în contextul în care un tânăr absolvent de facultate avea cam 2.000 de lei. Ne intrau 10.000 de lei în casă, nu eram muritori de foame. Aşa că, nici pe departe nu se punea această problemă. Toată familia a urmat zona asta tehnică. Mamă, tată, soră, cumnat – toţi ingineri. Eu nu aveam aplecare spre celelalte zone. N-aveam cum să mă duc spre Medicină sau altele asemenea. Iar fizica… ca fizica, dar de chimie nu mă puteam apropia!
E.P.: Dar ai rămas vreodată corijent la una dintre aceste materii?
V.C.:
Nu, m-a ferit Dumnezeu. Pe zona asta de materii umaniste eram o sfântă mare mediocritate. Inclusiv la limba română. Eram un băiat de media 8 la română. Mai păcăleam tezele cu ceea ce-mi aduceam eu aminte. Deci nu prea aveam unde să mă duc. Ar fi totuşi un lucru pe care aş fi vrut să-l fac. M-a trăznit, la un moment dat, ideea să mă duc la Marină. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-am dus. Să-l urmez pe Băsescu îmi mai lipsea în viaţa asta! În rest… le aveam pe toate… În Sinaia erau mulţi băieţi cu 2-3 ani mai mari decât mine, care intraseră în etape la Marină. Şi, spre norocul meu ulterior, n-aveam dosar pentru Marină, că aveam rude în străinătate. Taman în Uniunea Sovietică, unde s-a născut mama. Numai că erau ultimii ani ai lui Ceauşescu şi, mai bine aveai rude în America decât la ruşi. Mi-am dat seama că şi dacă mi-aş fi depus dosarul la Marină, ar fi fost respins. Şi cam din acelaşi motiv n-am putut să fac nici singura facultate pe care mi-ar fi plăcut să o fac – Jurnalismul. Dar aici era şi mai complicat – nu aveam dosar şi o şi desfiinţaseră deştepţii ăia ai lui Ceauşescu. La „Ştefan Gheorghiu” o făcuseră numai postuniversitară. Nu mai puteai să te faci ziarist din prima. Trebuia să te faci înainte altceva – profesor, avocat… şi după aceea Partidul te trimitea la „Ştefan Gheorghiu”, la perfecţionare, la postuniversitară. Deci, iată, trebuia să fac o facultate şi nu aveam nici perspectiva să mă trimită vreodată Partidul pentru că nu eram în graţii cu regimul.
E.P.: Te făcea pe tine jurnalist o facultate? Sunt atâţia absolvenţi de Jurnalism care nu pot fi numiţi „jurnalişti”!….
V.C.:
Nu cred… După părerea mea nu i-a făcut pe cel puţin 90% din ăia care au absolvit-o! Nu cred că facultatea mă făcea neapărat jurnalist. După părerea mea, jurnalist te fac talentul şi gramatica ireproşabilă. Dar, în primul rând, talentul! Dacă nu ai talent… degeaba te apuci! Apoi se adaugă o grămadă de lucruri – muncă, experienţă, dedicare, inspiraţie. Deci în privinţa facultăţii… nu aveam ce să fac. Nu voiam să plec şi să fac armata un an şi patru luni. Voiam să intru la o facultate şi, aşa-i viaţa… Am dat la Politehnică, am intrat…
E.P.: Printre primii? Personalităţile se laudă cu performanţe din acestea…
V.C.:
Nu. Printre ultimii! Printre primii… am intrat la liceu. Am intrat al nouălea la liceu. Şi am terminat Bac-ul al doilea pe liceu. M-au şi prins în nişte zile inspirate… că nu mai eram aşa de… De mult timp mă golănisem! Deci am intrat printre ultimii la Politehnică, la Mecanică.
E.P.: Dacă ai fi picat…
V.C.:
Dacă aş fi picat… Atunci nu se ocupau toate locurile. De regulă… la seral. Şi probabil m-aş fi dus, cum s-a dus şi cel mai bun prieten al meu din copilărie… probabil aş fi încercat să intru în toamnă, înainte să mă trimită ăştia în armată, la seral la Braşov, pe locurile care mai rămăseseră libere. Eu armată am făcut 9 luni. Dacă nu intram nici în toamă… probabil făceam armata un an jumate… Dar a venit Revoluţia şi mă apuca, probabil, în armată… Probabil mi se schimba viaţa oricum!
E.P.: În 1993 ai intrat la ziarul „Meridian” şi în 1995 la „Curierul Naţional”. Te-ai dus pentru un post la redacţia de sport, dar te-au pus să alegi între politic şi ecomomic. Atât de bun erai, încât ai putut trece, într-o secundă, printr-o decizie, de la sport la un domeniu atât de diferit – politica?
V.C.:
A fost o chestiune de disperare. Eu eram atât de disperat că nu mi se oferă şansa să ajung undeva şi să arăt ce pot! Am ajuns la „Curierul Naţional” printr-o cunoştinţă, cineva care îl ştia pe Valentin Păunescu, a vorbit cu el, m-am dus… mă rog, ce om de ziar eram eu, scrisesem sport pe la „Meridian”. Nici nu l-a interesat pe Valentin, am băut o cafea, am fumat o ţigară şi a început să râdă şi mi-a zis: „Băi, ai de ales între politic şi economic, acolo am nevoie de oameni. După părerea mea, viitorul e economicul. Economicul bate politicul întotdeauna! Dar tu alege-ţi ce vrei!”. Economic… habar nu aveam! Nu ştiam absolut nimic, nu aveam nici cel mai mic interes pentru zonă, niciodată nu citeam rubrica economică din niciun ziar. La politic, aveam cât de cât idee, aveam experienţa anului 1990, când se transmiteau, în direct, noaptea, faimoasele şedinţe ale CPUN-ului de după Revoluţie. Era un spectacol! Apucasem, până m-am plictisit eu, nişte luni de zile, să mă uit noapte de noapte. Învăţasem o grămadă de personaje politice, de la Coposu la Raţiu şi la tot ce apăruse atunci în CPUN-ul ăla. Ulterior, mai ştiam nişte nume de politicieni, mai ştiam nişte partide şi mi-am zis „Hai să încep de la ceva la care am o minimă bază, să nu-mi bat joc începând să învăţ primele noţiuni de economie acum”. Şi am hotărât. Politic! L-a chemat pe Ralu Filip, Dumnezeu să-l odihnească, şi i-a zis. „Uite-l, ia-l, are o lună să demonstreze. Dacă e în stare, să-l angajezi, dacă nu, nu de tine depinde.” Ralu a început să râdă. Ţin minte şi acum, după trei săptămâni, era Congresul partidului Alianţa Civică, când l-au făcut pe Manolescu preşedintele partidului, la Alba Iulia şi m-au trimis în delegaţie la congres. Am întrebat cum de mă duc eu, pentru că nici nu sunt angajat, nu mi-a trecut luna de probă, vai de mama mea!… Atunci Ralu Filip s-a dus la Valentin Păunescu şi i-a spus: „Hai să-l angajăm, că e bun. Acum este muritor de foame şi dacă ne scapă, o să ne pară rău”.
E.P.: Dacă nu erai atunci pus să alegi… dacă nu te împingea nevoia să te îndrepţi spre politic… Mai ajungeai jurnalistul de astăzi, atât de bine informat în acest domeniu şi… de temut? Poate ajungeai un redactor la sport…
V.C.:
Degeneram pe la vreun club de fotbal, probabil. Cum au plecat toţi… Da! E posibil… Da, Valentin Păunescu a fost decisiv în mersul carierei mele din acel moment. M-a ajutat mult ideea lui. De fapt, n-a fost o idee… pentru că, la început, chiar mă enervasem. Îmi spuneam „ia uite, mă, cât de inflexibil e ăsta, nu mă lasă măcar să-i arăt!”. Îi spuneam „Domnule, dar la sport pot să fac treabă mult mai bună!”. Îmi zicea că-i neinteresant ce încerc eu să-i sugerez. Culmea, Valentin Păunescu fiind, la bază, ziarist de sport. Da, m-a ajutat mult!

 

 

„DIN PRIMUL SALARIU MI-AM PLĂTIT CHIRIA. NU CRED CĂ MI-AM CUMPĂRAT CEVA… PANTOFII DE NUNTĂ CRED CĂ MI I-AM CUMPĂRAT DIN AL DOILEA!”

 

 

E.P.: Primul salariu… ţi-l aminteşti?
V.C.:
Ştiu că plăteam chiria… Eu m-am angajat în mai, cu puţin înainte de ziua mea. Pe 10 mai m-am angajat. Ne-am căsătorit şi ne-am luat o garsonieră cu chirie pe care plăteam 80.000 lei pe lună. Aveam salariu 125.000 sau 135.000 de lei…
E.P.: Şi ce ţi-ai cumpărat din primul salariu?
V.C.:
Din primul salariu… cred că mi-am plătit chiria. Nu cred că mi-am cumpărat ceva. L-am luat în iunie şi m-am însurat în iulie. Deci nu mi-am cumpărat pantofii. Pantofii de nuntă cred că mi i-am cumpărat din al doilea. Pantofii de ginere!
E.P.: Vreau să mai rămânem la numele din presă care ţi-au fost aproape, la un moment dat. Ştiu că şi Cristian Tudor Popescu a contat în cariera ta…
V.C.:
Mult! Am lucrat 3 ani şi jumătate împreună, zi de zi.
E.P.: Cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o de la CTP?
V.C.:
Nu ştiu dacă am învăţat-o de la el… ci lucrând cu el – că nu toate lucrurile sunt ceea ce par a fi. Inclusiv în ceea ce priveşte persoana lui.

 

 

 

„CRISTIAN TUDOR POPESCU NU ARE CARACTER! NU CRED CĂ ARE NICI PRIETENI!”

 

E.P.: Îl admiri, ca jurnalist, şi astăzi?
V.C.:
Ca ziarist… e jos pălăria! Şi are multe, dincolo de talent, care îl fac incontestabil!
E.P.: Ce nu are?
V.C.:
Nu are caracter. Dar nu ştiu dacă are rost să insistăm asupra poveştii ăsteia! Din punctul meu de vedere, nu are caracter. I-am spus-o şi lui în faţă, am spus-o şi public. Plus că toţi cei care au lucrat cu el ştiu lucrul ăsta…
E.P.: Nu cumva tocmai lucrul acesta l-a ajutat, de fapt? Nu asta i-a construit brandul?
V.C.:
Eu zic că da… Asta i-a construit şi poziţia. Cei mai vechi de la „Adevărul” pot să spună cum a întors el armele împotriva poporului când era cu Darie Novăceanu… şi în şedinţa în care s-a privatizat „Adevărul” s-a sucit cu Tinu şi cu ăilalţi, înfierându-l pe Darie Novăceanu. Dar… ăsta-i omul! Mare talent, putere multă de muncă şi de decizie, curaj de a-şi asuma…
E.P.: Are prieteni?
V.C.:
Nu cred! Eu n-am cunoscut vreun prieten de-al lui. Am cunoscut o grămadă de lume care se băga în seamă cu el pentru că era cel mai puternic om al momentului respectiv, în presă. Sau, mă rog, al doilea după Tinu. Dar avea un lucru care pe mine m-a ajutat foarte mult. La CTP, dacă ajungeai să-i placă de tine, să aibă încredere în tine… aveai comunicare directă, nu mai aveai nevoie de intermediari. Şi trăiam perioada în care ziarele schimbau guverne, schimbau premieri. Eu, dacă seara târziu aveam o chestie de ultimă oră, îi dădeam telefon. Erau ziarele alea care încă se trăgeau pe plumb, nu erau ca astăzi, când schimbi ziarul din calculator. Se închidea ziarul, îl sunam şi îi spuneam „Cristi, am o chestie foarte tare!”. Şi el ştia că eu scriu repede. Popescu scrie încet, eu scriu repede. Se uita la ceas şi mă întreba „în 15 minute o rezolvi?”. „Da.” Şi nu mă mai întreba mai multe. Doar lua decizia – „schimbăm ziarul!”.

 

 

 

 

„GHINIONUL MEU A FOST CĂ AM FOST «FAVORITUL» ȘI AL LUI TINU ȘI AL LUI POPESCU. IAR LA «ADEVĂRUL» NU EXISTA ALTĂ VARIANTĂ DECÂT SĂ FII ORI CU TINU, ORI CU POPESCU” 

 

 

 

E.P.: Cum v-aţi despărţit?
V.C.:
Brusc!
E.P.: Din cauza cui?
V.C.:
Nici în ziua de azi nu am reuşit să mă lămuresc. Eu eram marea speranţă, favoritul… Ghinionul meu a fost că am fost „Favoritul”… şi al lui Tinu şi al lui Popescu. Iar la „Adevărul” nu exista ală variantă decât să fii ori cu Tinu, ori cu Popescu, la vremea respectivă.
E.P.: Şi ai fi putut să alegi?
V.C.:
Da, aş fi putut să aleg, dar nu am vrut. Pentru că nu m-a interesat! Eu eram copilul ăla naiv şi cretin care credea că, numai văzându-ţi de treabă, poţi să răzbeşti mai departe. Ei, am răzbit până la un punct. Eram, totuşi, nou-venit. Venisem în 1998. Prin 2000 sau 2001, eram omul care avea cel mai mare salariu dintre ăia care nu erau şefi. Cel mai mare salariu dat de ei pe ce produceam. Eram câţiva aşa. Că şi ăştia aveau un stil de a plafona… cam ca la multinaţionale – fiecare poziţie cu suma ei. Eu, la un moment dat, aveam salariul mai mare decât şefa mea directă.
E.P.: Dar nu voiai să te faci şef?
V.C.:
Am şi fost. Am fost şef un an de zile, cât a născut femeia aia.
E.P.: Dar la început de carieră… nu ţi-ai pus în minte gândul ăsta… de a te face şef?
V.C.:
Nu. Nu am avut niciodată dileală din asta. Mie nu mi-a plăcut nici să fiu comandant de grupă la pionieri, de aia m-au şi schimbat. La ziar ajunsesem cam la nivelul maxim pe care puteai ajunge în „Adevărul” dacă nu erai şef. Eram câţiva pe nivelul ăla – eu, Corina Drăgotescu (care fusese şefă, dar nu mai era – mă rog, o poveste încâlcită cu Tinu), Rodica Ciobanu la „Politic”, care, tot aşa, era între „vedetile” ziarului… Şi cam pe aici se închidea lista. Şi, am ajuns cu o lună înainte să mă „cureţe”… la o mărire de salariu cu 30% tot pentru nu-ştiu-ce lucruri minunate făcusem eu în ziarul ăla. Şi cred că era Paştele când am plecat în vacanţă două-trei zile la soacră-mea şi când m-am întors în redacţie am aflat – şi nu de la Tinu sau de la Popescu, care mă şi angajaseră, ci de la un coleg care era şi şef la personal – că mi-a fost restructurat postul. Îţi dai seama că a fost o lovitură de ciocan în cap, la momentul respectiv. Pleci, pe culmile gloriei, şi te întorci dat afară. Şi fără nicio explicaţie!
E.P.: Dar nu aveai deschise alte uşi? Deja condeiul tău era cuoscut…
V.C.:
Nu, mi s-au închis toate la momentul respectiv. Am avut trei zile de calvar. Era perioada în care „băieţii” ăştia vechii, care conduceau toate ziarele, aveau putere. Eu nu aveam treabă cu televiziunea, apăream accidental pe la câte o emisiune. Nici nu erau televiziunile de ştiri! Mi s-au închis toate uşile. Ăştia aveau un soi de pact de neagresiune şi de ne-luat oameni între ei. A fost o nebunie!

 

„ERAM DISPERAT! TOȚI CEI CARE MĂ VOIAU PÂNĂ ATUNCI ÎN REDACȚIILE LOR… NU-MI MAI RĂSPUNDEAU LA TELEFON”

 

 

E.P.: Şi în acele trei zile te-ai gândit să te laşi de meserie?
V.C.:
Eram disperat! Nu ştiam ce să fac. Toţi cei care mă voiau până atunci în redacţiile lor… nu-mi mai răspundeau la telefon. Oameni care mă ofertaseră… nu-mi mai răspundeau. A fost un coşmar! Nu pricepeam ce mi se întâmplă.
E.P.: Şi peste trei zile… ce s-a schimbat? Că văd că ai ţinut minte că atâta a fost timpul aşteptării – trei zile.
V.C.:
Peste trei zile s-a făcut week-end şi nişte prieteni de-ai noştri ne-au sunat, pe mine şi pe soţia mea, să ne scoată din oraş. Şi ne-am dus la ei, la Snagov. Dar nu în Sangovul ăsta boieresc, ci la Snagov-sat. Aveau o casă acolo. Şi ne-am apucat să facem un grătar. Prietenul ăsta al meu mi-a spus să nu-mi fac griji, că îmi ia salariul pe firma lui, că mă ajută aşa până îmi găsesc altă slujbă. Adică mi-ar fi ţinut contravaloarea salariului de la „Adevărul” pe firma lui. Mi-a spus să nu mă vând în presă pe doi lei. Bine, la vremea respectivă el avea mulţi angajaţi, deci nu ar fi fost o problemă pentru el. Şi am tot stat de vorbă cu el în timp ce se făcea grătarul. Îmi lăsasem telefonul pe o măsuţă, în curte. Oricum nu avea cine să sune! Nevestele noastre stăteau de vorbă între ele. La un moment dat, a sunat telefonul. Nevastă-mea mi-a spus că sună, dar, supărat, i-am spus să-l lase să sune, că, probabil, nu e nimeni interesant. Mi-a zis că sună Muşetescu. Mi-a aruncat telefonul la care am răspuns în ultima clipă. Era Ovidiu Muşetescu. „Da, frate, ce e?”. „Ce se întâmplă la voi acolo, la «Adevărul»?”. „Nu se întâmplă nimic, zic, m-au dat pe mine afară fără nicio explicaţie. Dar atât”. Era sâmbătă şi m-a întrebat ce fac a doua zi. „Ce fac şi poimâine, stau acasă, n-am altceva de făcut”. M-a invitat la el la birou, să-mi dea o cafea. I-am spus „tu lucrezi duminica, ce fel de ministru eşti?!”. Ne-am întâlnit duminică la 11.00, ţin minte şi astăzi. M-am dus, am băut o cafea, am fumat o ţigară, şi în primele 5 minute mi-a spus „Preietene, vrei să fii consilierul meu?”. Era un fel de… calule, mănânci ovăz?! Pe stradă fiind, aveam copil mic… M-a întrebat cât câştig şi i-am spus. „Măcar dublu îţi iei lejer aici!”. Îţi dai seama, în momentul în care tu eşti pe stradă şi îţi oferă cineva şi poziţie – era poziţie! Consilier de ministru! – şi maşină, şi secretară şi şofer. Dintr-o dată… totul mi s-a luminat! Mă rog, n-a fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea, dar a fost prima perioadă din viaţa mea în care, cu adevărat, nu m-a interesat când e ziua de salariu.
E.P.: Atât de bine câştigai?
V.C.:
Nu cheltuiam mult! Şi îmi ajungeau banii. Până atunci era veşnica poveste – mă împrumutam cu o săptămână înainte de leafă şi dădeam banii la leafă şi aşa mai departe. Ei bine, acolo, în trei ani, am ajuns să nu mă mai intereseze când e ziua de salariu pentru că începuseră să bage şi banii pe card… Ne-au pus pe toţi să ne facem carduri la BCR pentru că era banca statului şi noi eram acţionari majoritari. Ironia sorţii era că aveam bancomatul lângă birou – deschideai uşa şi dădeai în bancomat. Nu se plătea cu cardul peste tot, aşa că veşnic scoteam bani de acolo. Şi îmi ajungeau!
E.P.: A fost perioada în care achitai nota la restaurant fără să te uiţi cât costă? Ţiriac spunea că s-a simţit bogat atunci când nu s-a mai uitat pe nota de plată a niciunui restaurant.
V.C.:
Da. Nu m-am simţit bogat, dar m-am simţit lejer financiar, în momentul când nu mai m-am mai uitat cât costă. Şi acum este destul de rar, dacă ajung într-o cârciumă, de multe ori am curiozităţi. Ultima dată, eram cu ai mei la Cannes, stătusem vreo săptămână şi în ultima zi ne-am dus la o terasă să mâncăm. De curiozitate, m-am uitat cât costau felurile de mâncare, acolo, la bogaţi. Nu sunt prea scumpe nici la Monaco!
E.P.: Care a fost cea mai mare notă de plată pe care ai achitat-o?
V.C.:
Cea mai mare notă de plată… cred că a fost cea de la ziua mea, când am împlinit 39 sau 40 de ani, în România, vreo 130 de milioane. De regulă, îmi făceam ziua acolo unde eram prieten cu patronul şi nu plăteam preţurile din meniu. Era mâncare şi băutură să faci o nuntă şi un botez. Nu am excese şi nu-mi plac excesele, în general.
E.P.: Ai ultimul model de Iphone pentru că…?
V.C.:
Pentru că unul dintre prietenii mei este cel mai mare client al Apple din România şi l-am primit cadou de la el. A fost foarte interesant. Când ne-am cunoscut noi, el îmi tot povestea şi spunea să merg la el acasă dacă sunt fan Apple. Am văzut şi canapele interconectate între ele cu diferite sisteme de sunet… are scule, bănuiesc de 100-200 de mii de euro. Toate făcute de Steve Jobs, de ăştia! La un moment dat, ne-am întâlnit la o cârciumă (eram singur acasă, cu fi-miu, doi golani. Nevastă-mea era plecată în Africa) şi tocmai îşi luase Iphone 5. Eu aveam un 4S şi când l-am întrebat cum este Iphone5 mi-a răspuns că este mişto şi „Îl vrei?”. Al meu, cred, avea 2 luni şi i-am spus că nu vreau să mai dau bani pe un altul. „Fii serios, îţi fac eu unul cadou. La cât cumpăr eu de la ăştia, dacă le cer un Iphone, este discount şi oricum trebuie să mai iau încă unul”. Era în perioada în care nu prea apăruseră în magazine. I-am spus că n-am nevoie să-mi dea el, dar a insistat.
E.P.: Dar cât contează eticheta aceasta a ceasului scump sau a telefonului de firmă?
V.C.:
Absolut deloc! Eu am un ceas „de firmă”, ăsta pe care-l vezi, care m-a costat 350 de euro. Şi pe care nu-l mai dau jos de astă-vară, de când ne-am întors din Franţa. Am şi ceasuri mai scumpe, dar nu le port.

 

 

„PE TUCĂ NU L-AM ÎNTREBAT CE SALARIU ÎMI DĂ”

 

E.P.: Vorbeam de mari întâlniri. Când a apărut Marius Tucă în viaţa ta ai spus aşa: „el mi-a întins o mână, când putea să-mi dea un şut”. Explică-te!
V.C.:
Vorba asta n-am spus-o când a apărut Marius Tucă în viaţa mea. Am spus-o cu aproape un an după. În 2004 mă săturasem, nu mai puteam, visul meu era să mă întorc în presă orice ar fi. Nu mai suportam funcţionărimea înaltă de stat şi aşa mai departe… Şi pe 1 mai l-au schimbat pe Muşetescu din funcţie, în 2004, şi l-au pus pe Ursache, care, la momentul respectiv era şef la AVAP şi acum e pe la World Trade Center, parcă. Şi cu Ursache mă cunoşteam! A venit, a făcut o conferinţă de presă comună, şi cu Năstase, ca să facă un soi de trecere. Că atunci s-au unit şi s-a făcut actualul AVAS. Şi unul era şef acolo, celălalt dincolo, şi l-au făcut secretariat de stat, nu l-au mai făcut minister. L-au făcut agenţie şi cu rang de secretar de stat. Muşetescu fiind deputat, nu putea să fie, în acelaşi timp, şi secretar de stat. Şi atunci Muşetescu a rămas parlamentar, Preşedintele Comisiei de Buget-Finanţe şi l-au făcut pe Urscahe şef. Eu, în momentul ăla, am spus că plec. Am fost la respectiva conferinţă de presă, le-am urat succes şi am spus „Mircea, prin natura faptelor, acum sunt consilierul tău, până când o să hotărăşti tu că nu mai e cazul. Sau până când o să mă hotărăsc eu să plec”. Şi i-am spus ca, după ce-şi preia funcţia, să-mi dea un telefon dacă vrea să ne strângă pe toţi, să afle despre fiecare. Mi-a spus că sună, că vrea să facă o şedinţă cu toţi consilierii. Au trecut două săptămâni şi nu a sunat. Eu îmi vedeam de treabă, veneam la muncă dar nu prea aveam ce să fac. La un moment dat am decis. Am vorbit cu Tucă… Tucă a zis „hai de mâine!”. I-am spus că nu pot chiar de a doua zi. Nici nu l-am întrebat ce salariu îmi dă. Nu mă interesa, voiam doar să plec. Şi am plecat pe un salariu de două ori jumate mai mic.
E.P.: Dar întâlnirea cu Marius Tucă cum s-a produs? Cine pe cine a căutat?
V.C.:
M-a căutat pe mine Dan Constantin care mă căutase mai demult şi îmi spusese să le dau un semn dacă vreau să mă întorc în presă. Am sunat să-i spun că m-am hotărât, m-a întrebat dacă sunt sigur şi el m-a dus la Marius. Marius mă ştia şi a zis „hai, de mâine!”. I-am spus că nu se poate aşa de repede, că sunt într-o poziţie guvernamentală şi nu pot să-mi dau demisia de pe o zi pe alta. I-am spus să mă lase să stau cele două săptămâni până la preaviz. Ursache şi-o luase secretară… şefă de cabinet pe fosta mea secretară. Puteam să-l sun direct pe Ursache, dar am sunat prin secretariat şi am rugat să mi se facă legătura. A încercat să-mi spună că e ocupat şi atunci i-am transmis secretarei că-i las demisia la registratură. Atunci mi-a făcut legătura şi Ursache m-a întrebat dacă mi-a luat Dumnezeu minţile. A insistat să rămân spunându-mi că, până la alegeri nu mă schimbă nimeni. Mai era o jumătate de an până la alegeri. I-am spus că nu are niciun rost, că m-ar fi căutat dacă ar fi avut vreo treabă cu mine. I-am spus „Îţi eliberez un loc bine plătit în schemă” – că era post din ăla pe cabinetul demnitarului şi acolo eşti discreţionar, azi îl angajezi, mâine îl dai afară, poţi să angajezi pe cine vrei, chiar şi câinele, pe cabinetul demnitarului. I-am spus că îi eliberez un loc şi eu mă întorc în presă şi, astfel, toată lumea este fericită. Am plecat de acolo şi am venit la „Jurnalul Naţional”. Abia mă liniştisem şi, spre sfârşitul anului, după alegerile din 2004 în care Năstase a pierdut preşedinţia, s-a făcut marea majoritate parlamentară cu soluţia PUR. Când a început Băsescu să urle după Voiculescu la două săptămâni de preluare a guvernării. Între Crăciun şi Revelion tocmai depuneau ăştia jurământul – noul Guvern de coaliţie, cu Tăriceanu premier. Şi, într-o zi, eu ieşisem în trening la cumpărături, când m-a sunat un număr pe care nu-l aveam salvat. Era Codruţ Şereş. „Ooo, zic eu, să trăieşti, dom’ ministru!”. Până atunci vorbisem o dată cu el, preţ de 30 de secunde. L-am felicitat spunându-i că am auzit că a depus jurământul. „Păi de aia te-am sunat!”. Eram confuz – „cum adică, păi trebuia să mă suni pe mine să-mi ceri voie să-ţi depui jurământul, sau ce?!”. Şi atunci m-a spus „hai cu mine la minister, să mă ajuţi să mă instalez”. „Dar singur nu cunoşti drumul?!”. Am încercat să mă eschivez, dar a insistat. I-am spus că sunt în trening şi în adidaşi şi cu cinci paporniţe după mine şi nu e în avantajul nimănui să apar aşa la minister. N-a fost chip! Abia scăpasem de un minister, trecuse jumătate de an. Au început să sune telefoanele să mă duc. Atunci, m-am dus acasă şi nevastă-mea n-a apucat să-nţeleagă nimic din ce-i spuneam – „Am şi eu vreun costum pe-aici?! Plec la ministerul Economiei”. M-a întrebat „Ce faci tu la ministerul Economiei, pe 28 decembrie, la ora asta, în coastum?!”. „Mă duc să preiau ministerul, cu Şereş”. Am ajuns la minister, unde Şereş cu Dan Ioan Popescu făceau predarea-primirea. Se ridică Codruţ, şi spune „Domule ministru, să vi-l prezint…” Dan Ioan Popescu mă cunoştea, a început şi el să-mi ureze… Şi atunci Codruţ a spus „Victor e primul meu consilier”. L-am lăsat, gândindu-mă să nu-i stric momentul. M-a rugat să stau lângă el, că n-a venit cu multă lume în echipă, la o şedinţă cu toţi directorii de la ministerul Economiei – o sală plină de oameni – de la Electrica, gaze, plus tot activul ministerului. Îşi anunţa echipa. Presă?! Ca la balamuc! M-am rugat de ăştia de la Antena 1 să nu mă dea pe post. După şedinţă m-am dus la Codruţ şi i-am spus că eu mă întorc acasă, fac Revelionul şi mă întorc la ziar. N-a vrut să mă lase să plec. Atunci am început să-i pun nişte condiţii de domeniul fantasticului, numai să nu fie de acord şi să mă lase să mă duc acasă.
E.P.: Cereai mult din punct de vedere financiar?
V.C.:
Nu… financiar… venea de la sine. El nu putea să-mi dea un salariu mai mare decât era prevăzut în schemă. Dar putea să-mi dea CA-uri, ceea ce mi-a şi dat… În fine. Într-un final am ajuns la birou. Problema mare era că Tucă nu ştia şi îi rugam pe toţi să mă lase să-l anunţ. Atunci i-am spus lui Codruţ că accept să-l ajut doar temporar, dacă-l conving pe Marius. Mi-a spus că-l sună şi el. Am vorbit cu Marius, îl sunase şi Codruţ. Nu era foarte vesel – „Bine, măi, abia te-ai întors în presă şi pleci iar…”. I-am spus că nu e dorinţa mea… Mă rog, n-a fost el foarte convins. Probabil că şi în ziua de azi crede că eu mi-am dorit să plec, la momentul acela. I-am garantat că nu stau mult. Nu m-a crezut, dar mi-a spus că îmi păstrează locul. M-am întors în două luni – s-a trezit cu mine în birou, ca şi cum nu se întâmplase nimic. M-a întrebat „munca ta nu-i la minister?”. „Nu, prietene, nu ţi-am spus că mă întorc mai repede decât îţi imaginezi?!”. I-am spus că mi-am dat demisia de acolo. Nici nu îmi mutasem vreodată cartea de muncă de la ziar la minister.
E.P.: Sunteţi prieteni, tu cu Marius Tucă?
V.C.:
… Nu, prieteni nu suntem, pentru că nu facem Sărbătorile împreună. Dar am lucrat împreună din 2004 până în 2013. Deci, e ceva! El m-a făcut redactor-şef, el m-a făcut ce m-a făcut! Şi ăla a fost momentul în care putea să-mi dea cu ştutul în c…r. Îmi dădusem demisia de la Minister şi putea să-mi dea şi el viteză foarte liniştit.
E.P.: Este un om bun sau un şef inteligent?
V.C.:
Este un şef inteligent, iar ca suflet… Marius este un om bun!
E.P.: De ce crezi că nu mai apare la televizor?
V.C.: Măi, nu ştiu şi nu îndrăznesc să… adică nu că nu îndrăznesc, am vorbit de multe ori despre chestia asta, dar e un subiect care nu-i place. Ăsta cu „de ce nu mai apare el la televizor”. Pot fi o sumedenie de motive pentru care să nu mai vrea să apară.
E.P.: Dar nu crezi că ar fi nevoie de prezenţa lui? Sau deja nu mai e loc în orgolii, sunteţi deja „cei mai buni”…
V.C.: Marius Tucă a fost cel mai bun, la vremea lui, indiscutabil!
E.P.: Te-ar bate la audienţe, astăzi?
V.C.: Depinde ce ar face. Evident, la început, îţi dai seama că ar rupe pe bază de notorietate şi de nevoia de el. Nu ştiu dacă, în timp, ar duce-o. Şi dacă ar mai avea răbdarea să o facă în formatul pe care o fac eu – pentru că una e să faci unu la unu, că ştii şi tu cum e că aşa faci şi tu şi alta să mai faci cu încă trei proşti în studio, să se isterizeze unul la altul şi eventual să mai ţipi şi tu la ei, din când în când. Cu totul şi cu totul alt număr de public aduni la o poveste de genul ăsta. Marius a fost foarte bun. Eu l-am prins pe Marius când încă mai făcea… era pe coadă, aşa. Pe urmă a mai avut două tentative de revenire şi l-am văzut cum lucra. Era absolut nebun pe documentare! A mai făcut şi nişte ediţii speciale, cu Stolojan, cu Băsescu când a spus că-i pare rău că l-a pus pe Tăriceanu prim-ministru…la momentul respectiv. Vedeam că Marius, practic, nu se mai ocupa de ziar în zilele acelea, era implicat cu totul la realizarea emisiunii lui. A avut echipă ca la balamuc, a avut putere de muncă ca la balamuc şi o documentare de om nebun, o dedicare totală pentru că el, în perioada de glorie a lui „Marius Tucă Show”, cât a fost el de director, practic, numai cu numele, pentru că ziarul, care se prăbuşise, era condus de alţii, diverşi cetăţeni. El făcea numai emisiuni. Şi au condus tot felul de tembeli, precum Cartianu, sau băieţi talentaţi, cum era Vlad Petreanu, dar care nu aveau apetenţă pentru povestea asta. Ziarul, practic, a renăscut după ce s-a întors Tucă. Eu când am venit, recunosc, am venit la masa întinsă. Aşa am avut eu noroc în viaţă, de două ori m-am dus la două ziare, care erau numărul unu în momentul în care m-am dus eu. Şi „Adevărul” şi „Jurnalul Naţional”. Eu am prins ziarul „Jurnalul Naţional” într-o zonă bună de tiraj şi el a mai crescut o vreme bună cu mine. Nu pot să spun că ziarul era jos şi s-a ridicat că eram eu. Nu, îl ridicase Tucă înainte. Ziarul s-a ridicat înainte, cu nebunia cu ediţiile de colecţie, care se vindeau ca la balamuc.
E.P.: Cât de mult contează ponturile în meseria asta? Cât de mult te ajută prieteniile? Cât de importante sunt lucrurile spuse la un telefon pe care alt ziarist nu-l primeşte?
V.C.:
Mă ajută, dar, în unele locuri, poate să mă şi încurce. Există oameni pe care îi cunosc de foarte mulţi ani, cu care am făcut enorm de multe emisiuni. Cu unii dintre ei am făcut petreceri, sărbători împreună. Sunt oameni care mi-au dat zeci de ponturi, sute de ponturi. Multe informaţii. Niciuna dintre ele infirmată ulterior. Îţi dai seama că, dacă mă sună un om dintre aceştia să-mi spună că s-a întâmplat ceva, înseamnă că acel lucru chiar s-a petrecut. Deci nu mai am nevoie să caut a doua, a treia sursă.

 

„EU NU PREA MAI TRĂIESC DIN ȘTIRI”

 

E.P.: Deci nu-ţi verifici întotdeauna informaţiile din trei surse!?
V.C.:
Le verific, dar dacă mă sună Ponta sau mă sună Dragnea să-mi spună ceva ce se întâmplă la ei în partid, chiar crezi că mai e nevoie să întreb încă doi vicepreşedinţi dacă are dreptate? E unul dintre exemple! Am surse şi cunoştinţe bune şi la PDL, şi la PNL. Eu nu prea mai trăiesc din ştiri. Am trăit prea mulţi ani din ştire! Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care nu am mai vrut să fac emisiune în fiecare zi. Trăisem prea mult pe ştire, pe eveniment.
E.P.: Şi acum îţi place mai mult analiza?
V.C.:
E mai aşezată… Mi-am dorit o emisiune în care să poţi si stai de vorbă cu omul pe care l-ai invitat, nu să ai patru inşi care se întrerup tot timpul, fiecare vrea să vorbească peste celălalt. Se uită lumea ca la circ şi, la sfârşit constată că n-a priceput nimic din ce au spus ăia. M-am săturat, ajunge! E, dacă vrei, o etapă din viaţa mea, a trecut. Mă duc cu plăcere dacă mă invită, mai ales colegi de-ai mei pe care pot să-i ajut. Da, ok, mă duc şi la o ţigănie din asta de 3-4 în platou, dar ca invitat.
E.P.: Spui, în fiecare mail pe care-l trimiţi, la final, în locul semnăturii, „Ştiu că-s arogant şi genial, dar îmi place să mi-o spună şi alţii”. Cine ţi-a spus, prima dată că eşti „arogant şi genial”. Că… mă gândesc că ţi s-a spus deseori… şi că eşti genial, dar şi arogant!
V.C.:
E o ironie…

 

 

„ERAM UN PUȘTI PE CARE-L ÎNJURASE PREȘEDINTELE ȚĂRII, PE MAREA SCENĂ A PATRIEI, ÎN DIRECT ȘI LA O ORĂ DE VÂRF, PE TOATE POSTURILE DE TELEVIZIUNE”

 

E.P.: Dar ţi-a spus cineva în faţă că eşti arogant?
V.C.:
A, da! Asta am tot întâlnit! Eu am fost dintotdeauna aşa… Nu ştiu dacă am fost, neapărat, încrezut. Probabil că „încrezut” e cel mai corect termen gramatical la adresa mea. Eu am fost dintotdeauna foarte conştient de valoarea mea. Şi de ceea ce ştiu să fac. Unde am ştiut că sunt cel mai bun şi unde am ştiut că sunt net peste ceilalţi… niciodată nu am ezitat să o arăt. Şi, probabil, de aici impresia pe care o are lumea despre mine.
E.P.: Dar de ce ţii neapărat să strigi asta în fiecare e-mail pe care-l trimiţi?
V.C.:
Nu strig în fiecare mail. Când mi-am făcut mailul mă întreba Google ce semnătură vreau… şi am trecut asta atunci. Apoi la blog, la fel, trebuia să dau un motto. Şi mi-am amintit de vorbele astea şi le-am trecut şi acolo.
E.P.: Dar ţi s-a întâmplat să-ţi răspundă cineva obraznic? Să-ţi dea peste nas cu ceva şi mai şi?
V.C.:
Nu, mi s-a mai întâmplat să mai glumească unii prieteni de-ai mei. Îmi spun că ei ştiu asta despre mine şi fără să le mai amintesc eu.
E.P.: „Tonomatul”… l-ai înregistrat la OSIM. Ceea ce, iniţial, a trecut drept o jignire din partea preşedintelui… a devenit brand.
V.C.:
Ideea a fost a lui Iulian Comănescu. Stăteam de vorbă cu el în perioada aceea foarte nasoală – eram un puşti pe care-l înjurase preşedintele ţării, pe marea scenă a patriei, în direct şi la o oră de vârf, pe toate posturile de televiziune. Nu-mi era foarte comod. M-am ţinut eu băţos, m-am smardoit cu el, ne-am înjurat vreo săptămână, dădea comunicate, mă acuza că am vândut ţara cu Omar Hayssam, sau că am furat-o, nu mai ştiu exact. Dacă nu le-a şters Turcan din arhiva site-ului preşedinţiei cred că se mai găsesc şi acum. La un moment dat făceam eu mişto de ei, întrebând dacă site-ul preşedinţiei e blog de îl bagă pe Ciutacu pe site-ul preşedinţiei. Totuşi! Eu înţeleg să vă înjur pe blog, dar voi pe mine pe site-ul preşedinţiei?! Era o perioadă în care psihic nu mă simţeam foarte confortabil. Şi toată propaganda lui Băsescu… ăştia sunt ca nişte câinişori – au sărit toţi pe mine. Mă tăvăleau peste tot. Iulian Comănescu mi-a spus „de ce nu încerci tu să fructifici în favoarea ta povestea asta?”. Mi-a spus să-mi fac o rubrică la emisiune – „Tonomatul lui Ciutacu”, în care, din punct de vedere editorial, să intre ce vreau eu. Am început să mă gândesc şi, în două zile, i-am spus producătoarei să băgăm rubrica. Şi, de atunci, a fost în fiecare ediţie a emisiunii. Şi imediat după, am înregistrat brandul la OSIM.

 

 

„ÎNTRE MINE ȘI BĂSESCU A FOST ȘI PROBABIL VA RĂMÂNE O CHESTIE PERSONALĂ PÂNĂ O CRĂPA PRIMUL DINTRE NOI. SPER CĂ, NATURAL VORBIND, EL. EU SUNT OLECUȚĂ MAI TÂNĂR”

 

E.P.: Îl urăşti pe Traian Băsescu?
V.C.:
 Nu. Nici măcar!
E.P.: Duceţi o luptă personală sau…
V.C.:
Între noi a fost şi, probabil, va rămâne o chestie personală până o crăpa primul dintre noi. Sper că, natural vorbind, el. Eu sunt olecuţă mai tânăr. Dar deja am trecut de stadiul ăsta. Îl detest. Mi se pare un personaj care – şi aici o să te surprind… Băsescu e un personaj politic plin de calităţi. Din nefericire, toate folosite numai în sensul contrar celui firesc. Dacă Băsescu şi-ar fi folosit toate calităţile – de la combativitate, inspiraţie, puterea de a se lupta când e încolţit, vână, sânge-n instalaţie. Toate, dacă şi le-ar fi folosit constructiv, ţara asta ar fi fost departe cu el preşedinte. Din nefericire le-a folosit pe toate în sens invers şi mie mi se pare un personaj profund nociv.
E.P.: Ţi-a cerut vreodată vreun sfat?
V.C.:
Nu. E mult prea mândru. De când este preşedinte ales al României, am vorbit cu el doar în situaţii oficiale. Neoficial – de câteva ori, şi meru cu prilej de băutură. O dată când a năvălit peste mine, la ziua mea, când am împlinit 35 de ani. Era prima lui baie de mulţime. Prima dată când a ieşit cu nevastă-sa la nu-ştiu-ce festival al florilor prin Herăstrău. Eu eram la ziua mea, cu nişte prieteni, la Taverna Sârbului, şi, la un moment dat, unul dintre ei, cel care era cel mai aproape de geam stătea şi se uita şi a început să râdă – „L-ai chemat şi pe Băsescu la ziua ta?”. I-am spus să nu mai bată câmpii. Şi, în momentul când m-am uitat la uşă intra Băsescu.
E.P.: Aflase că îţi serbai ziua acolo?
V.C.:
El părea că n-ar fi aflat, dar când a ajuns a spus, tare, „Oh, dar ce sărbătoriți voi aici?!”, devenise foarte popular, era cu nevastă-sa. „A, e ziua ta?! La mulți ani!” și s-a așezat la altă masă, mi-a trimis și o sticlă de șampanie, și am stat de vorbă vreo zece minute. Și de acolo datează una dintre pozele pe care le-am pus eu pe blog, poză care a şocat pe toată lumea. Eram eu cu o prietenă de-a noastră, fină de cununie, cu el și cu nevastă-sa. Și mai am o poză, pe care nu o mai găsesc prin casă, în care e el cu nevastă-sa și cu fi-miu. Stătau la masă și Băsescu îl învăța, ca un om mare. L-a întrebat pe fi-miu dacă-i place școala și-i spunea că sr fi bine să nu se țină că e dăunătoare școala. Adică… e același personaj pe care-l știm! Ne-am mai întâlnit o dată, în cel mai penibil moment dintre noi. Exact după episodul cu „tonomatul”, care s-a petrecut vineri, din câte îmi amintesc pentru că m-am dus la Gabi Firea, că Gâdea n-avea emisiune. A doua zi, deci sâmbătă, era botezul copilului lui Prigoană – Maximus. Și eram invitați, eu și soția mea. Noi am fost amici buni cu Silviu și cu Adriana. Și după toată țigănia aia pe care o făcusem cu Băsescu, după tot ce făcusem toată seara, când am șters unul cu altul pe jos la televizor, l-am sunat pe Prigoană și i-am spus „Silviu, bănuiesc că l-ai chemat și p’ăla la botez”. „Da, și care-i problema?!”. I-am spus că mai bine nu mai merg eu cu soția, că „n-are rost să-ți generez un eveniment penibil, e botez”… A insistat să mergem, spunând că ține să fim acolo, în calitate de prieteni ai lor. Și ne-am dus la botez. A fost superb! Băsescu a ajuns mai târziu decât noi. Eu am zis „hai să ajungem primii, măcar să nu dăm nas în nas acolo”. Evenimentul avea loc la Rin, la frații Negoiță. Și ne-am așezat la masă eu cu nevastă-mea, Capatos cu nevastă-sa, care lucra la mine la ziar și care era acreditată pe Primăria Capitalei încă de pe vremea când era Băsescu primar general, Mădălin Ionescu cu nevastă-sa. Nu mai știu, eram vreo cinci perechi. Lângă noi, o masă de PD-iști. Nu se făcuseră încă PDL-iști – Videanu cu nevastă-sa, Liviu Negoiță, Silvian Ionescu. Toți veneau la mine la masă, ne salutam. Eu râdeam de ei și îi întrebam dacă au voie să se salute cu mine. Și când a ajuns Băsescu… Prigoană îl pusese diametral opus față de masa la care stăteam eu. Cât e cârciuma de mare, Rin-un, noi eram pe diagonala cea mai lungă! Și a urmat un moment absolut senzațional – cum e Băsescu dansator, așa cu nevastă-sa, când ies ei la blues, o ard așa „la romantism”. O întorseseră pe Andreea Bănică să cânte – asta plecase şi Băsescu, când a venit, a întrebat de ea, aşa că organizatorii au chemat-o înapoi. Şi le-a băgat melodii siropoase, să danseze Băsescu cu nevastă-sa. Au ieşit pe ring şi eu stăteam de vorbă cu Monica, cu nevasta lui Capatos. Şi, la un moment dat, mă ia nebuna asta de mână şi trăgea de mine să dansăm. Se uita lumea la noi şi nevastă-mea mi-a făcut semn să mă duc. Şi eram pe tot ringul de dans de la Rin două perechi care dansam – Băsescu cu nevastă-sa şi eu cu Monica. Unii lângă alţii. A fost un moment de un penibil înfiorător. Ne-am învârtit noi ce ne-am învârtit în dans şi am ajuns ochi în ochi. Cu o seară înainte ne bălăcăram la tv şi acum am dat aşa din cap amândoi a „bună seara”. Şi, în momentul ăla, a fost Videanu inspirat, că a invitat-o la dans pe nevastă-sa, pe Mioriţa. Apoi ne-am întâlnit la nunta şefei lui de cabinet, când eu nu ştiam la cine sunt la nuntă. Şefa lui de cabinet s-a căsătorit cu Mircea Copaci, un amic de-al meu mai vechi. La petrecere, la fel, a apărut preşedintele Băsescu. Am încercat să-l evit, dar în timpul focului de artificii de după petrecere, am dat fix nas în nas. Dar ne-am salutat. Apoi Gică Popescu mi-a spus că soţia lui, s-a temut că o să ne luăm la omor când ne-a văzut faţă-n faţă, ochi în ochi.

 

 

„NU CRED ÎN MITUL JURNALISTULUI OBIECTIV”

 

E.P.: Consideri că eşti un jurnalist părtinitor?
V.C.:
Eu nu cred în mitul jurnalistului obiectiv. Eu nu cred că există om obiectiv. Suntem subiectivi prin natura umană. Avem păreri.
E.P.: Printre invitaţii la emisiune ai avut persoane pe care nu puteai să le suporţi?
V.C.:
Sigur, cum să nu?! Am avut oameni care veneau cu plăcere la mine. Unii – chiar demonstrativ. În plin embargo la adresa noastră, atunci când au anunţat oficial că nu mai vin la posturile noastre l-am avut invitat pe Cristi Preda. A ieşit repede cu declaraţii că el vine oricând la Antena 3 la Firea şi la Ciutacu. Am avut-o pe Raluca Turcan invitată, în aceeaşi perioadă. Şi în perioada în care barbatu-sau era încă purtător de cuvânt al preşedinţiei şi partidul era oficial absent de pe ecranele Antenelor. Eu n-am nicio problemă, pot să discut, mă pot detaşa, nu sunt scelerat. Pot să discut şi cu un om care are alte opinii decât am eu. În perioada de maxim conflict cu Băsescu l-am avut invitaţi pe Videanu. Era perioada când toată lumea îl călca în picioare pe Videanu pentru că începuseră inundaţiile şi el era prin Dubai… La călduri era iar nu-mai-ştiu pe unde. Că ştii că pe Videanu toate evenimentele îl apucau când era plecat în străinătate. L-am avut invitat pe Berceanu, pe Pogea. Eu l-am invitat şi pe Băsescu. Dacă n-a vrut să vină… n-o să-l aduc cu japca!
E.P.: Pierderea lui?
V.C.:
Nu ştiu dacă e pierderea lui sau e pierderea mea. Dar există o limită.

 

 

 

„EU AM AVUT VREMURI CÂND AM AVUT BANI DE DOUĂ KILE JUMATE DE CARTOFI ȘI DE CINCI OUĂ ȘI TOT NU AM PUS BOTUL LA BANI!”

 

 

E.P.: Spuneai odată: „Orice om are un preţ. Al meu e mare”…
V.C.:
Da.
E.P.: Înseamnă că cineva te-ar putea convinge să faci comenzi în presă?
V.C.:
Mi-e greu să le mai fac la vârsta asta! Nu ştiu dacă neapărat comenzi… Eu sunt un om, dincolo de inteligenţă, conştient de nişte lucruri şi de nişte realităţi din ţara asta. Ştiu care sunt interesele, ştiu cum este poziţionată, politic şi economic,ţara… mie nu trebuie să-mi dai sugestii ca la tembeli, cam care este linia pe care ar trebui să meargă ziarul. Evident că, dacă ştiu de vreun mare conflict instituţional sau între ai mei şi cineva, nu o să mă apuc să-l fac erou pe ăla care e în conflict cu noi.
E.P.: Dar ai făcut vreodată vreo comandă de presă? Răspunde-mi cu da sau nu!
V.C.:
  Depinde ce înţelegi prin comandă…
E.P.: Dacă ai primit bani să lauzi pe cineva…
V.C.:
Niciodată. Nu am primit bani niciodată! Mă mai întreabă puşti din ăştia sau cursanţi de la IMA şi nu numai, ce sfaturi ar fi să dau unui ziarist. Nu cred că eu sunt cel mai în măsură să dau sfaturi. Dar un singur sfat pot să dau: să nu pună mâna pe bani, niciodată, pentru că nu există „o singură dată.” Oricât de foame ţi-ar fi, ai făcut-o o dată, o faci şi a doua oară! Şi s-a dus, s-a terminat! Eu am avut vremuri când am avut bani de două kile jumate de cartofi şi de cinci ouă şi tot nu am pus botul la bani!
E.P.: Te-a pus vreodată în dificultate vreun invitat?
V.C.:
S-a mai întâmplat, cum să nu?! Există oameni care se aricesc, există oameni care vin, ca în cartier, foarte ofensivi şi sunt nefireşti.
E.P.: A fost cineva în faţa căruia te-ai pierdut?
V.C.:
Nu, nu. În general, nu mă pierd. Pot să mă enervez, poţi să mă descumpăneşti un pic, dar îmi revin şi, până la sfârşitul emisiunii, te calc în picioare dacă pornim la din astea. Nu am trac, mi-e egal.
E.P.: Te-a emoţionat ceva vreodată? Ţi-a venit vreodată să plângi în emisiune?
V.C.:
Da, dar nu ştiu dacă, neapărat, în emisiuni în care am avut eu invitat ci, mai de grabă, în emisiuni în care am fost eu invitat. La mine nu a reuşit niciunul să mă ducă până la limita lacrimilor.
E.P.: Pe cine admiri?
V.C.:
Sunt mulţi pe care îi admir.
E.P.: Două nume.
V.C.:
În toată efervescenţa aia de „Omul anului”, toată lumea a făcut un Om al anului…eu i-am spus şi lui Gâdea, în direct, mi s-a părut nedrept că niciunuia nu i-a trecut prin cap să-l facă Omul anului pe Eduard Novak. Mie mi s-a părut senzaţional, l-am avut şi invitat. Dincolo de povestea lui, dincolo de puterea lui de muncă, absolut nebună, e un om special.
E.P.: A fost de 25 de ori campion naţional… înainte să ia aurul de la Jocurile Paralimpice. Şi presa n-a scris nimic înainte…
V.C.:
Şi nu l-a ştiut nimeni când a fost campion la patinaj viteză! A trebuit să rămână fără laba piciorului, să iasă campion paralimpic… E de o modestie extraordinară şi convins de misiunea lui. Vorbeam cu el că a umblat prin toată ţara, toţi trăgeau de el şi l-am întrebat dacă nu a obosit. „Nu, că acum este momentul. Dacă nu promovăm acum când sunt pe val…trebuie să răspund la toate…”
E.P.: Când a venit la emisiunea ta aţi stat amândoi în scaune cu rotile…
V.C.: Da, a fost idea unui coleg din Antena 3, nu a fost a mea. La modă ar mai fi să spun Angela Gheorghiu, dar nu e cazul, să trecem peste! Sunt oameni de toată isprava, în toate domeniile. Ca pisc profesional, eu îl iubesc pe Mircea Albulescu, mă topesc după el, pare că şi el după mine.
E.P.: Ce părere ai de invitaţii care cer bani să apară în emisiuni?
V.C.:
Eu n-am dat… Până la un punct eu pot să-i înţeleg. Există oameni profund aspiraţionali pentru mediul acesta de televiziune şi cu care eu nici nu vreau să stau de vorbă, pentru că ştiu ce urmează şi eu nu vreau. Dacă ar exista o practică cumva instituţională, să se plătească tot şi, în mod normal, aşa ar trebui. Aici mai avem o problemă: deci, dacă ar fi aşa e ok, asta e regula, intrăm în jocul ăsta. Dar atunci o facem şi cu acte şi cu tot, plătim şi TVA la stat, că nu facem din-alea „la plic”. Nu suntem ţigani în Piaţa Crângaşi. Dacă ar fi aşa, m-aş supune regulii sau mi-aş băga picioarele… Aici discutăm de mai multe lucruri pentru că, şi-ţi mai dau un nume, Tudor Gheorghe, pe care l-am cam confiscat, avem un feeling unul pentru celălalt, eu tot aud „Ăla, titanul…jupânul…” Eu sunt sătul că i-am avut şi pe titani şi pe netitani, i-am avut pe toţi. Legăm suma pe care o dăm la televizor şi de audienţa pe care o scoate „Domnul Titan”, sau nu? Eu sunt egal cu mine însumi. Dacă vor facem şi un experiment şi le pun la toţi aceleaşi întrebări şi să vedem care scoate mai multă audienţă. Toată lumea o arde filozofic de la Facebook până la interviuri de intelectuali acriţi de România. Vai, nu se promovează valorile! Vai, vai! Băi, şi când l-ai chemat, pe Titan, pe cine vrei tu şi care apare rar, se lasă greu, constaţi că face audienţă de trei ori mai mică decât Mădălin Voicu, într-o perioadă proastă a vieţii lui, când zice doar două mitocănii în emisiune. Eu sunt sătul de ipocrizia asta. Plângeau toţi, erau râuri de lacrimi şi de mândrie pentru Eduard Novak, ne-a făcut să ne simţim români…l-am adus în emisiune şi, spre norocul meu, am bătut concurenţa, dar a fost una dintre cele mai slabe audienţe pe care le-am făcut anul acesta. Cea mai slabă audienţă pe care am făcut-o anul acesta a fost cu Gică Hagi, care este totuşi cel mai mare fotbalist roman din toate timpurile şi pe care l-am prins, culmea, efervescent şi cu chef de vorbă, povestindu-şi proiectul lui, acela cu copiii de la Constanţa, în care a băgat milioane. Sau, l-am luat pe Leşe de la 0,3 audienţă şi l-am dus până la 3…

 

 

 

„VÎNTU MĂ MAI SUNA ȘI SPUNEA «BĂ, SĂ VĂ IA DRACU’, SUNTEȚI TREI DESCREIERAȚI CARE V-AȚI BĂTUT JOC DE INVESTIȚIA MEA DE MILIOANE DE EURO!”

 

 

E.P.: Lumea spune că voi, acolo la Antena3, ați noroc şi de o anumită portanţă. Aproape orice aţi pune pe post poate fi împachetat şi vândut…
V.C.:
Păi, ce împiedică şi pe alţii s-o facă? Eu am venit în postul ăsta, întâi colaborator, când era pe locul doi din două posturi de ştiri şi în care, când luai câte un sfert de oră din liderul Realitatea TV, făceai poze cu tabelul de audienţe. Am prins toată perioada în care, întâi, am început să-i ciupim sferturi de oră lui Turcescu, marele lider al pieţei, cu emisiunile lui Gâdea, după aia l-am egalat, după care am început să-l batem constant pe Turcescu. Din ce în ce a început să coboare intervalul orar, a început să bată şi Firea, după aia a început să bată şi Dana Grecu şi s-a tot dus în jos. Deci, am venit când eram pe locul doi şi m-am dus în locul întâi, autoritar, cu tot cu post, cu mine în el. Ştiu foarte bine cum e şi ştiu foarte bine cum se obţine asta. Îmi aduc aminte şi acum telefoanele pe care mi le dădea Vîntu, care, de regulă, seara se uita la Gâdea, nu se uita Turcescu. Mă mai suna şi spunea „Bă, să va ia dracu’, sunteţi trei descreieraţi care v-aţi bătut joc de investiţia mea de  milione de euro!”
E.P.: Ce părere ai de Vîntu? De fapt, cine este, dacă putem spune aşa, mai diabolic? Voiculescu sau Vîntu? Cei de acasă spun mereu că „mogulii sunt personajele acelea…”
V.C.:
Părere mixtă. Tot Băsescu i-a făcut personaje şi pe ăştia. Pe Voiculescu îl mai ştiau unii, dar pe Vîntu nu-l ştia nici dracu’. Nu ştiu care e mai diabolic!
E.P.: Mai puternic?
V.C.:
Cu Domnul Voiculescu comunic prin secretară, nu ne avem numerele de telefon, nici eu pe al domnului Voiculescu, nici domnul Voiculescu pe al meu.Vîntu, nu ştiu cât spun ăştia că e de diabolic. E şi o legendă în jurul numelui lui. Lui i-a plăcut să-şi creeze aura asta de… excroc foarte deştept, asta indiscutabil, suficient de cultivat, dar nici pe departe acel om care să revoluţioneze pieţele. Am avut multe discuţii cu el, inclusiv de a veni la el în post cu, o lună înainte să-l aresteze, apoi în Deltă trăgea de mine pe baltă, cu barca SRI-ului lângă noi şi negociam contractele la Realitatea…
E.P.: Îl admiri pentru ceva?
V.C.:
Nu ştiu dacă îl admir, dar mulţi ar trebui să-i fie recunoscători. Pe mulţi i-a făcut oameni financiar. Din ce i-a făcut?! Că a furat bani de la FNI, că nu i-a furat… asta nu e treaba mea. El a avut nebunia aia şi, până la un punct, l-am admirat, pentru că mi-am dat seama, până la urmă, că e dileală. Vîntu e colecţionar de oameni şi el a avut întotdeauna damblaua să-i aibă pe cei mai buni, pe cei mai celebri… că de asta a prăbuşit până la urmă Realitatea, idiotul, pentru că el a ridicat-o aducând oameni foarte buni, foarte celebri, foarte p…a mă-sii, foarte bine plătiţi. Eee, la un moment dat, s-a umplut grila aia. Nebunul, tot nebun, a început să ia în continuare, să fie acolo şi au început să se calce pe picioare între ei. Nu aveau loc toţi pe post, a început să îi combine, au început să se mănânce între ei, au început ca fiecare să vrea în prime-time, iar cei care nu încăpeau în prime-time s-au tras mai jos şi au mai venit şi alţii din spate că vor şi ei….aşa a nenoricit postul, plus şi cheltuielile alea faraonice. Nu-mi convine, financiar vorbind, niciodată nu am câştigat şi nu am visat să câştig la d-l Voiculescu cât aş fi putut să câştig la Vîntu, cu contractul pe masă, dar Voiculescu şi-a ţinut un echilibru financiar, în trustul lui. Ăla a nenorocit, cum l-a ridicat, aşa l-a şi nenorocit. Falimentul Realităţii i se datorează în egală măsură în care i se datorează şi creşterea Realităţii.
E.P.: Fumezi. Este singurul viciu?
V.C.:
 Şi beau, nu ştiu dacă e viciu. Beau un şpriţ, beau o bere, la curve nu mă duc… în stadiul de celebritate în care sunt acum, cred că mi-ar fi şi greu. Mă salută toţi pe stradă, sau mă înjură, ceva adică, nu trec neobservat. Ce să fac?! Să umblu cu fesul în cap şi cu ochelari de soare? Am şi eu limitele mele.
E.P.: Familia este lucru la care ţii cel mai mult şi de care te bucuri cel mai puţin…
V.C.:
Da. Eu sunt crescut într-un mediu de familie, foarte de familie. Nu m-am forţat să fac chestia asta, mi se pare zona în care mă relaxez cel mai bine, în care mă simt cel mai bine, în care sunt eu.
E.P.: Ai um BMW seria 3, dar n-ai permis de conducere…
V.C.:
Doamna are. E un BMW seria 3 care a fost vandalizat în timpul campaniei pentru referendum.
E.P.: De ce n-ai permis?
V.C.:
N-am vrut să-mi iau, n-am făcut nici şcoala de şoferi.
E.P.: Ai maşină cu şofer?
V.C.:
Nu, merg cu taxiul. Am contract cu o firmă de taxi şi plătesc factură la fiecare sfârşit de lună. Îmi deduc TVA-ul că, de când am început să mă judec cu Fiscul condus de Blejnar şi avut de alţii, servesc şi eu beneficiile deducerii de TVA dacă tot consideră statul că eu trebuie să dau, atunci mai iau şi eu de la stat din multul pe care consideră că trebuie să-l dau.

 

ciutacununta

E.P.: Când ai cunoscut-o pe soţia ta?
V.C.:
În anul al treilea de facultate. În anul III bis de facultate. Eu am repetat acest an din cauză că m-am îndrăgostit îngrozitor de tare de o altă fată.
E.P.: Dar o iubire care să te facă să scrii poezii, să visezi, a existat?
V.C.:
Am plăcut-o foarte tare pe o fată, şi ea mă plăcea, dar cred că eram amândoi la fel de mândri, ţepeni, inflexibili. Semăna cu Sophia Loren la faţă, era foarte mişto. Raluca o chema, Raluca Tudorancea. Era cu doi ani mai mică decât mine. Eu eram într-a XI-a, ea era într-a IX-a când ne-am cunoscut.
E.P.: A fost… prima femeie?
V.C.:
La modul fizic – nu ea. Mi-a plăcut foarte tare de Raluca, dar nu eram făcuţi unul pentru celălalt. Aveam amândoi atitudini de sloiuri de gheaţă. Fiecăruia i se părea că celălalt îi e dator cu mai multă dragoste. N-a mers, n-a fost să fie. Din păcate Raluca a şi murit când eram eu student – o poveste urâtă, cu un fost coleg de-al ei, într-o vilă, o scurgere de gaze… A murit în somn. Fată la 20 şi un pic de ani. Dumnezeu să o odihnească!
E.P.:  Dar prima dragoste?
V.C.:
Prima dragoste din asta… absolut dementă… a fost aia dinaintea nevesti-mii. Cornelia o chema pe fată. Stătea la Jilava. Şi, prin ’91-’92 o duceam seară de seară acasă. Era un sentiment absolut dement! Era studentă la ASE. Când am cunoscut-o… nu lipsise nici măcar la o singură oră de curs. După ce m-a cunoscut, a început să chiulească. Eu stăteam în cămin, în Regie. Câteva luni, în fiecare seară, o conduceam acasă. Cu tramvaiul 12 din Regie până în capătul Şoselei Giurgiului şi, de acolo, încă patru staţii cu autobuzul. Cu ţigani pe tramvai, pe autobuz, din ăia violenţi! Şi, invariabil, în fiecare seară ne certam înspăimântător, „pentru totdeauna”. Mă întorceam în cămin după un drum de o oră şi ceva, trânteam uşa şi colegii mă întrebau „iar te-ai certat pentru totdeauna?”. Îi asiguram de fiecare dată că e ceva definitiv. Apoi ne puneam să bem şi adormeam pe la 4 dimineaţa. Şi, de fiecare dată, la 8 jumate dimineaţa venea la uşă Cornelia. Colegii îmi spuneau să deschid, eu refuzam, convins că nu era Cornelia. „Du-te, mă, că e ea la uşă – v-aţi certat definitiv şi ieri, şi alaltăieri şi acum o spătămână… ”. Şi în fiecare zi ne împăcam ziua şi ne certam seara. Ne-am certat la sfârşitul anului universitar pe care eu am hotărât, la jumătate, că o să-l repet. Nu m-am dus la examene, pentru că mi s-a pus pata. Şi am ţinut-o numai într-o golănie.
E.P.: Şi când v-aţi certat definitiv?
V.C.:
Am plecat în Turcia amândoi, câteva zile, la o mică bişniţă. Ne-am certat tot drumul de întoarcere, în autocar. Am lăsat-o acasă la Jilava, am mâncat, m-am suit în autobuz spre Sinaia, de unde eram eu, şi aia a fost. Am mai încercat, a venit în toamnă de vreo două ori la mine… dar n-a mai mers.
E.P.: Cine a iubit mai mult în relaţia asta?
V.C.:
Nu-mi dau seama. Ne cam iubeam amândoi ca demenţii! Dar era o poveste de dragoste şi ură. Ne iubeam şi ne uram, în egală măsură.
E.P.:  Ai fi putut să faci casă cu ea?
V.C.:
Nu cred. Eu zic că a fost mai bine pentru amândoi că ne-am despărţit.
E.P.: Şi pe Mana când ai cunoscut-o?
V.C.:
Am repetat anul al treilea şi am ajuns coleg cu nevastă-mea. La început nu m-a suportat. Eu reuşisem să-mi echivalez examenele şi treceam extrem de rar pe la facultate. Veneam doar la materiile la care nu-mi echivalasem examenele. Mă regăsisem şi cu alţi colegi din generaţia mea, deci mai mari cu un an, care şi ei repetaseră, din diverse motive. Aveam tot felul de glume cu ei, glume pe care pe ea o scoteau din minţi. Şi astăzi îmi spune că atunci când mă vedea că spun că „am băut un vinişor şi m-am simţit bine”, o apucau nervii. Până la urmă ne-am cvasi-combinat prin sesiunea de vară, când am început să învăţăm împreună. În toamnă deja era cam… desăvârşită lucrarea. Şi în iarna următoare am făcut primul dintre cele peste 20 de revelioane ale noastre.
E.P.: E femeia vieţii tale?
V.C.:
Eu mă feresc de cuvinte mari… Da, în principiu da. Eu cred că m-am însurat o dată şi bine şi un cuplu trebuie să fie, în primul rând, o echipă.
E.P.: E ultima dragoste?
V.C.:
…?!… Am prieteni care se îndrăgostesc de câteva ori pe an de zici că fiecare e dragostea lui definitivă. Am un prieten care e la a şasea nevastă. Pe toate le-a iubit ca un dement, cu toate s-a însurat şi le-a făcut copii. Altul, la fel, la a treia nevastă… îl întrebam de ce se căsătoreşte cu toate şi-mi răspundea că fiecare femeie care-l iubeşte merită să-i fie soţie.
E.P.: Dar tu unde ai cerut-o de soţie pe Mana?
V.C.:
N-am cerut-o! La noi a fost ceva… natural. Eram amândoi studenţi în anul V, deci terminam facultatea. Eu mă angajasem la „Curierul Naţional” în mai, în iunie deja aveam diploma de licenţă. Vorbisem să rămânem în Bucureşti. Noi deja stăteam împreună în cămin… S-a apucat şi ea să-şi caute de muncă. Tatăl ei murise cu jumătate de an înainte şi nu se punea problema de nuntă, după cum e tradiţia la români… Aşa că a fost vorba doar de cununie civilă, în 1995. Vorbeam într-o zi amândoi „’da noi când şi cum facem pasul?!”. Şi am stabilit să-l facem aşa, pur şi simplu.
E.P.: Şi a rămas doar cununia civilă…
V.C.:
…A rămas doar cununia civilă vreme de 6 ani. În 2001 am apucat să promit primului cuplu de fini că-i cununăm şi ei voiau neapărat să facă nunta la Mânăstire la Plumbuita. Ei erau prieteni cu streţul de acolo şi, în timpul unei vizite, apucasem să spunem că noi nu suntem cununaţi. Aşa că, atunci când a venit vorba să fim naşi, preoţii de acolo au spus că ne aşteaptă întâi pe noi.
E.P.: Ai fost emoţionat la nuntă?
V.C.:
La asta religioasă?! Absolut deloc! N-aveam nicio treabă. Nevastă-mea era într-un deux-pieces verde – mireasa de ea, eu aveam un costum dintr-un set de costume făcute de un prieten care-mi spuse, atunci când eram consilier în minister, că nu pot să mă duc îmbrăcat oricum. Petrecerea a fost cu 30 de persoane, pe malul lacului Pustinicul, din Brăneşti, la cârciuma unui prieten de-al meu care acum, odată cu ultimele alegeri locale, este primarul PDL al comunei Brăneşti.

 

 

„COPILUL ESTE CEA MAI MARE REALIZARE A NOASTRĂ!”

 

E.P.: Faptul că ea este mama copilului tău o face specială?
V.C.:
Indiscutabil! Da! Fără discuţie! Copilul este cea mai mare realizare a noastră. Nimic nu se compară cu el. Dă-le încolo de case, de maşini, de averi. Le faci, le pierzi… Copilul mi se pare cea mai mare realizare.
E.P.: Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care i-ai făcut-o?
V.C.:
N-am romantisme din astea siropoase în mine. Cred că cel mai mult i-a plăcut când i-am spus prima dată „mi-e drag de tine!”.
E.P.: I-ai spus vreodată că o iubeşti? I-ai spus „te iubesc” clar, răspicat?
V.C.:
Da. E o vorbă pe care o folosim des între noi. A devenit ca un fel de salut. Până la urmă, toate cuvintele acestea mari se demonetizează odată cu folosirea lor. După părerea mea, iubirea se arată nu se declară. De declarat… poţi să le-o declari tuturor femeilor de pe Planetă.
E.P.: Soţia ta este foarte discretă…
V.C.:
Nici eu, în locul ei, nu mi-aş mai dori să fiu vedetă. Sunt eu suficient de „vedetă” iar asta i-a atras suficiente ponoase. Ea a rămas fără slujbă din cauza mea, i-a fost agresat copilul, i-a fost vandalizată maşina… Cred că-i ajunge.
E.P.: Dar ce crezi că o ţine lângă tine?
V.C.:
Asta numai ea poate să spună. Eu ştiu că suntem sudaţi, suntem o echipă, suntem un cuplu. Fluturii din stomac, sexul, toate astea, se atenuează, se duc între timp. Dar dacă eşti echipă, o duci mai departe. Dacă se rupe legătura… s-a dus totul!
„O VREME ERAM PREA SĂRACI CA SĂ MAI FACEM UN COPIL”

 

 

E.P.: Când a fost mai frumos, când eraţi săraci şi n-aveaţi decât iubirea, sau acum, când vă permiteţi concedii de răsfăţ?
V.C.:
Au fost vremuri în care săptămâna de vacanţă pe litoralul Mării Negre, la un hotel de două stele era împlinirea supremă. A fost frumos când ne-am dus prima dată copilul la mare… Dar nu pot să spun că nu a fost frumos şi la Monaco, vara trecută… Dar primele concedii le-am trăit mai intens decât de curând, când mi-am permis să ajung în locuri la care atunci nu aş fi îndrăznit să mă gândesc. Depinde… sunt etape în viaţă.
E.P.: Ce a însemnat copilul în viaţa ta? E marea iubire?
Da
. A fost Schimbarea, m-a responsabilizat. Mi-a trecut golăneala!
E.P.: Nu v-aţi mai dorit copii?
V.C.:
Nu, o vreme eram prea săraci ca să mai facem un copil, apoi ne-am gândit că ar fi destul de târziu. Zisesem că o să facem al doilea copil atunci când o să avem bani să ne cumpărăm casă.
E.P.: Ai înşelat-o vreodată?
V.C.:
Şi tu vrei acum să-ţi recunosc ţie în interviu dacă m-am dus la femei?! Niciunul n-o să îti spună! După părerea mea, e bine ca chestiile de alcov sa ţi le ţii într-un alcov. Eu nu m-am lăudat nici când nu eram însurat cu marile mele aventuri – câte au fost ele.
E.P.: Când Mana va citi acest interviu… Ce ai vrea să vadă că ai spus despre ea?
V.C.:
Ştie tot ce puteam spune despre ea. Vorbim destul de rar despre noi. În general, lumea mă întreabă de Basescu. Stau şi ma gândesc… Aş vrea să vadă şi să ştie că a fost şi este cel mai important sprijin al meu în carieră şi că apreciez faptul ca ea s-a sacrificat în povestea noastră. A preferat întotdeauna să rămână în umbră, desi avea calităţile necesare să fie ea vedeta de familie şi să aibă un altfel de parcurs profesional. O ascensiune pe care şi-a înfrânat-o pe principiul că nu putem avea o familie de oameni normali dacă amaandoi suntem „vedete”.
E.P.: Este o declaraţie de dragoste a ei pentru tine…
V.C.:
Este! Cred că este şi din partea mea, pentru că eu chiar apreciez chestia asta. E lucrul care ne-a ţinut sudaţi.
E.P.: Eşti gata să spui că nu vă veţi despărţi niciodată?
V.C.:
Eu sunt gata să spun. Nu ne-am pus nici măcar o dată problema asta, n-a existat nici măcar o săptămână de „mă mut la mama”. Doamne fereşte! Nici nu vreau să mă gândesc la varianta asta!

Interviu publicat în Revista Tango / Marea Dragoste – Februarie 2013

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top