LUMINIȚA ANGHEL: „MI-AM GĂSIT ECHILIBRUL”

În ochii ei se citeşte definiţia marii iubiri ce vine doar ca răsplată a lacrimilor pe care nu le ştie nimeni şi a adevărului din deciziile pe care le-au înţeles, cu adevărat, prea puţini. Luminiţa Anghel, mamă cu normă întreagă, soţie îndrăgostită şi una dintre cele mai bune voci ale României, într-un interviu despre ruga pentru părinţi, căutarea iubirii şi visele pentru viitor. 

 

EVELINE PĂUNA: Eşti făcută pentru muzică. Ştiai asta dintotdeauna?
LUMINIŢA ANGHEL:
În familia mea nimeni nu a avut legătură cu arta. Am fost un copil foarte activ, cu spirit de lider – la şcoală eram înscrisă în toate cercurile posibile. La 7 ani am dat chiar şi probă la balet, probă pe care am luat-o pentru că, din punct de vedere ritmic şi muzical am făcut faţă. Însă nu aveam deloc o siluetă de balerină. Poate dacă urmam cariera aceasta aş fi căpătat-o, dar la momentul respectiv eram bondocuţă, grăsunică. Noi suntem două surori. Sora mea era foarte talentată la pictură, dar între timp a renunţat şi n-a rămas nici măcar în zona artistică. Pe la 14 ani am primit o chitară cadou de la tatăl meu şi am început să îmi compun muzică folk. Am intrat în trupa liceului şi cântam la Balul Bobocilor. Mi-au spus că sunt soprană, că am ureche bună. Nu însemna mare lucru pentru mine, dar faptul că aveam această activitate pe scenă mă motiva foarte mult. Am fost un mic actor al generaţiei din care făceam parte la Casa de Cultură unde activam. Jucam lângă George Mihăiţă, Cristina Stamate – care mi-a fost profesoară, Silviu Stănculescu. De acolo mi-a plecat dorinţa de a deveni actriţă.
E.P.: Ai fost o adolescentă rebelă? Ai generat acasă „conflictul între generaţii”?
L.A.:
Nu. Nu a fost vreodată vorba de conflict între generaţii, deşi eu am venit foarte târziu în viaţa părinţilor mei. Sunt născută în 1968, în perioada binecunoscută a „decreţeilor”, când s-a interzis avortul. În generaţia mea suntem foarte mulţi veniţi mai mult obligatoriu. Spun asta nu pentru că părinţii nu m-au dorit, ci pentru că mama mea era foarte matură pentru o sarcină, în vremurile acelea. M-a avut la 43 de ani. Acum nu mai e aşa, a evoluat totul şi putem da naştere unui copil şi după 45 de ani, fără să ni se pară un risc sau o problemă. Mama a rămas însărcinată cu mine, legile fiind în aşa fel încât nu a putut face nimic, ea şi tata s-au împăcat cu gândul şi au sperat ca măcar să fiu băiat – sora mea este cu 8 ani mai mare decât mine. Nici măcar nu s-au pregătit cu numele. Din poveştile spuse de mama, numele meu a fost oarecum dat de medicul care s-a ocupat de ea în ziua naşterii. A făcut o glumă şi a spus că arăt ca o luminiţă. Şi aşa au ales numele.
E.P.: Înainte de a te hotărî că muzica e Calea, ai dat de două ori admitere la Teatru. Ai picat. Ce însemna pentru părinţii tăi opţiunea fetei de a se dedica unei profesii despre care atunci existau destule prejudecăţi?
L.A.:
Am avut modele de viaţă foarte puternice. Mama a fost confidenta mea dintotdeauna, în ciuda marii diferenţe de vârstă dintre noi. Am crescut într-o familie tradiţională, care a respectat foarte mult noţiunea de a fi împreună la masa de duminică, de Sărbători. Am avut un tată sever… doar aparent – ştiam cu toţii că trebuie să respectăm nişte reguli clare în familie, dar nu erau reguli stricte, nu era dictatură. Mama a avut complicaţii la naşterea cu mine şi, din cauza acestui fapt, a rămas acasă, cu pensie pe caz de boală. În felul acesta a putut să se ocupe de casă şi de mine. Eu m-am jucat cu păpuşi până la 14 ani, am dormit cu mama în pat până la 14 ani, ţinându-ne de mână. Ea a ştiut de primul sărut, de prima îmbrăţişare. Tata a fost o persoană foarte activă, a lucrat până în 1988 şi a avut o meserie care nu i-a permis să fie foarte prezent în vieţile noastre. Atunci când venea acasă, tot universul meu se strângea în jurul lui. Părinţii mei au ştiut că eu cochetez cu teatrul, iar mama m-a urmat la fiecare spectacol. Tatăl meu, însă, nu a fost niciodată la spectacole. Nu a avut vrodată timp să vină! Pentru el a fost o surpriză când a aflat că am ales să fac Teatru şi să dau la IATC. Am picat de două ori pentru că meritam să pic. Am fost foarte superficială la momentul respectiv. Eram foarte talentată, m-am pregătit cu doi importanţi actori ai României – Sandu Mihai Gruia de la Teatrul Bulandra şi Simona Măicănescu – de la Teatrul Mic. Am trecut cu bine de probele eliminatorii. M-am pregătit cu opt zile înainte de primul examen, în vreme ce pe strada dinaintea facultăţii erau râuri-râuri de oameni care aşteptau să dea examen şi care încercaseră ani de-a rândul. După prima încercare, spiritul meu justiţiar mi-a spus că, în faţa acelor oameni nu aveam de ce să intru. La a doua încercare am fost şi mai slab pregătită pentru că începusem să cânt. Terminasem liceul, apucasem să merg de două ori la Festivalul „Mamaia”, la secţiunea „Interpretare”, dădusem cu nasul de vedete, de scena mare, de reflectoare, de compozitori, de parfumul răpitor al lumii mediatice. Nu mi-am pus niciodată întrebarea ce aş fi făcut dacă aş fi intrat la Teatru. Am avut doi mari actori şefi de comisie – Dem Rădulescu şi Olga Tudorache. Am fost foarte mirată că am trecut de aceşti mari giganţi ai scenei teatrale româneşti. Poate că oricum aş fi renunţat pe parcurs pentru că, în timp, mi-am dat seama că nu eram făcută pentru teatru, nu aş fi fost în stare de orice compromis pentru a fi pe scenă într-o piesă. Cred că trebuie să fii complet şi să fii dispus să faci foarte multe lucruri pentru a fi un actor bun şi pentru a progresa.
E.P.: Ai fost la Festivalul „Mamaia” de câteva ori. Participarea din 1987 a fost primul mare succes muzical?
L.A.:
N-aş putea spune că a fost primul mare succes. 1987 a fost doar o încercare de a fi văzută. Primul mare succes a fost în 1993, tot la „Mamaia”, când am câştigat Premiul I şi Trofeul la secţiunea „Creaţie”, dintr-o întâmplare nebunească.
E.P.: Cu o piesa scrisă de un coleg de la Barul Melody?…
L.A.: .
..Culmea, cu nume de poet – Lucian Blaga. Şi textiera era iubita lui, o chema Monica Topârceanu. A fost o coincidenţă fabuloasă! Piesa „Din tot ce a fost” a venit la propunerea mea absolut nebunească de a participa fără a avea protecţia vreunui grup şi fără a face parte din vreo familie de muzicieni. I-am spus compozitorului, pianist la vremea respectivă, „Scrie-mi şi îţi promit că vom câştiga”… Şi am câştigat!
E.P.: În 1988 început şi istoria cu barul Melody. Deci viaţa de noapte. Frumoasă ai fost dintotdeauna… Atunci au apărut ispitele?
L.A.:
Deja intrată în lumea aceasta, oamenii vorbeau foarte mult. Mai întâi am cântat la fostul Athenée Palace, actualul Hilton. Am fost la o audiţie şi am fost admisă. Am cântat vreo jumătate de an acolo, în spectacolele de noapte. Tatăl meu era total împotriva acestor activităţi. A fost foarte supărat că m-am dus la „Mamaia”, că vreau să fiu actriţă, că am dat la Teatru. Nu s-a opus niciodată zicându-mi „îţi închid uşa cu cheia, să stai în casă”. Niciodată n-a fost extremist. Actorii veneau la noi în casă şi el se retrăgea într-o altă cameră, când am făcut meditaţii. Probabil că aici a intervenit Divinitatea, pentru că dacă el ar fi spus „gata”, nu s-ar mai fi întâmplat nimic cu mine. Ispite?! M-am măritat foarte devreme. Prima dată aveam 21 de ani şi am dat proba la Melody fiind căsătorită. Şi patronul de acolo, domnul Păunescu, m-a plăcut foarte mult. Am rămas să cânt până când, la un moment dat, a trebuit să se spună problema „frumoasă, frumoasă, dar trebuie să mai şi cânte”. Eram o fată care cânta corect, aveam voce bunicică şi piese uşurele. Nu dădeam pe afară de talent. Şi a trebuit să aleg: plec că mă dă afară sau îmi schimb repertoriul şi arăt ce pot. Atunci mi-am schimbat radical repertoriul. În primele seri am răguşit, apoi mi-am pierdut vocea, am făcut pauză vocală, dar într-un final fericit am ridicat sălile în picioare. Patronul nu a mai avut ce să spună. M-a ţinut 7 ani, până când s-a închis barul. Am ajuns să închid programul de la Melody, pentru că aveam foarte mare succes şi erau foarte mulţi clienţi care veneau special pentru mine. Deci, fiind căsătorită nu se punea nicio clipă problema ispitelor. Plus de asta, cred că ţine de fiecare dintre noi, de educaţie, de felul în care vedem lucrurile în viaţă – dacă vrem sau nu să devenim persoane pe care le arată unii şi alţii cu degetul sau persoane respectate. Şi cum eu crescusem într-o familie unită, unde am văzut numai iubire şi respect. Nu mi-am dorit o viaţă de experimente. M-am căsătorit atât de devreme pentru că eu credeam şi cred în continuare foarte mult în instituţia căsătoriei.
E.P.: Porţi şi acum numele primului soţ… Cum te chema înainte?
L.A.:
Da. Halip este numele meu de fată, nume neobişnuit. Mi-am păstrat numele din prima căsătorie pentru că am fost sfătuită de echipa care se ocupa de producţia muzicală. Mi-au spus că este mai uşor de pronunţat, mai sonor… Până la urmă am regretat nespus. Tatăl meu a fost foarte supărat că, după ce am divorţat, nu mi-am păstrat numele de fată. Cred că aş fi fost adoptată în muzică cu orice nume. Iată că, până la urmă, suntem două „Anghel” şi de mult timp ne confundă lumea, pe mine şi pe Monica.
E.P.: Prima căsătorie a ţinut puţin şi nici nu ştii exact de ce v-aţi despărţit – pur şi simplu nu au mai mers lucrurile. În perioada aceea nu ştiai cum să îi spui că nu mai există sentimente şi ai stat cu bagajele în dulap două săptămâni până când ai decis să pleci. S-a terminat iubirea, pur şi simplu?
L.A.:
Nu aş putea să spun în ce fel s-a terminat şi nici măcar n-aş putea să spun dacă a fost iubire sau dacă nu cumva a fost sentimentul ăsta doar dintr-o singură parte şi, vrăjită de faptul că sunt iubită atât de tare, am crezut că asta înseamnă tot. Eram foarte tânără şi nu aveam experienţă. Avusesem puţine relaţii înaintea acestei căsătorii, din care am ieşit rănită. Singura realitate legată de divorţul acesta este că eram două firi diferite şi mergeam pe drumuri opuse. Nu aveam aceleaşi plăceri, nu simţeam aceleaşi împliniri în acelaşi timp, nu ne sincronizam deloc. Apoi, Marcel Pușcaș a fost o alegere greşită. Atât pot să spun. Nu-mi place să vorbesc despre Marcel. Marcel a fost un episod care s-a terminat foarte trist, cu un scandal foarte urât. Eram foarte diferiţi, ne certam foarte des. Petreceam foarte mult timp separat. A fost o greşeală foarte mare.
E.P.: Când a venit decizia de a-l lua pe David şi de ce ai optat pentru adopţie?
L.A.:
În timpul celei de a doua căsnicii, la două luni de la căsătorie. Dintotdeauna mi-am dorit să adopt un copil. Mi s-a părut fantastic să poţi să oferi şansa unui copil de a avea o viaţă, o identitate proprie, de a aparţine emoţional cuiva.
E.P.: Exista măcar gândul că nu poţi avea copii biologici?
L.A.:
Nu. Asta a fost prima suspiciune a presei la adresa mea, din momentul în care am apărut cu David. Pe David l-am luat în secret. Presa nu a ştiut multă vreme. Îl prezentam ca fiind nepotul meu. La vremea respectivă era destul de tabu subiectul, mai ales adopţia naţională. Tocmai pentru că nu am vrut să fie interpretat ca un act de curaj, de a apărea în presă sau de a-mi face publicitate gratuită, am ascuns lucrul ăsta cât s-a putut. Mi-am dorit întotdeauna să fac acest pas şi l-am făcut orbeşte, de pe o zi pe alta. Filmasem un videoclip cu o fetiţă dintr-un centru de plasament. A doua zi am vrut să o iau, dar  avea o situaţie foarte neclară – mai avea un frăţior care pleca deja spre Suedia, în adopţie şi am fost sfătuită să nu mă implic. Odată înfipt în suflet acul ăsta, ideea de a face acest pas, am făcut tot posibilul să ajung în legătură cu o fundaţie.
E.P.: Cum v-aţi întâlnit, cum ai ştiut că el e?
L.A.: Am cerut profilul copilului pe care mi-l doream, un copil care să semene cu mine astfel încât să nu se facă diferenţe şi să nu îşi pună vreodată întrebarea „dar de ce eu, mami, sunt blond şi tu eşti brunetă, de ce eu am ochii albaştri şi tu căprui”.
E.P.: Deci planul era ca el să nu afle de adopţie, în primii ani?
L.A.: Da. Am dat profilul copilului pe care mi-l doresc şi l-au găsit într-un centru. Pe vremea aceea se chemau „orfelinate” – erau centre mamut, iar condiţiile erau foarte precare. El avea doi ani. Când am fost sunată că „au găsit copilul”, curios, am fost foarte revoltată. „Cum adică «au găsit copilul, ce, mă duc  să cumpăr un sac de cartofi, trebuie să îmi placă, trebuie să rezonăm, cum adică mi-au găsit copilul?!”. Mi s-a părut foarte obraznică atitudinea doamnei director de atunci, care spunea că mă ştie de la televizor şi ştie sigur că el este copilul meu, că este copilul potrivit pentru mine. Am bombănit tot drumul până am ajuns acolo, convinsă fiind că se face o mare greşeală şi că în niciun caz nu o să îi dau satisfacţie acestei doamne, că nu o să plec cu acel copil. Dar cu David a fost dragoste la prima vedere, în sufletul meu. Mă aştepta îmbrăcat frumos, în biroul doamnei… Sentimentul nu a fost reciproc. El semnăna, cu adevărat, foarte mult cu mine. Dar m-a respins. Era foarte trist, n-a vrut deloc în braţe. Am putut să-l iau în braţe doar când a adormit. Am spus „el e!”. La fel cum am făcut toate lucrurile nebuneşti din viaţa mea, respectiv „mergem la Mamaia că o să câştigăm”, la fel am zis când am plecat de acolo „mâine vin să-l iau”. Nu aveam niciun dosar, nu aveam făcută nicio hârtie…
E.P.: Soţul nu s-a împotrivit deciziei? Nu şi-a dorit copiii lui?
L.A.:
Nu, nu s-a împotrivit gândului. La momentul respectiv eu nu ştiam că el face acest lucru nu din altruism, ci din faptul că nu mai putea avea copii. Avea un copil, dintr-o altă relaţie, neoficializată, şi avusese probleme de sănătate. După aceea mi-a arătat că există analize conform cărora el a devenit steril. Dar nu conta, oricum, pentru că mi-am asumat totul şi a doua zi l-am luat pe David. Era ultima zi în care comisia putea să îşi dea acordul pentru că intram în vacanţa dinaintea Sărbătorilor de iarnă. În ziua în care l-am văzut prima dată pe David am fost în oraş şi am cumpărat tot ce este necesar pentru un copil mic. A doua zi m-am dus cu hăinuţe şi am spus „intru să vorbesc cu comisia. Dacă mă cred pe cuvânt că sunt un om de onoare şi că voi avea grijă de acest copil… plec cu el. Dacă nu, cum vrea Dumnezeu”. Şi am plecat cu el.
E.P.: David a aflat dintr-un interviu de-al tău că este adoptat… De ce astfel?
L.A.:
A aflat dintr-o emisiune înregistrată, unde am rugat foarte insistent producătorul să nu se pronunţe cuvântul „adoptat” sau „înfiat” şi să facă montajul cu maturitate şi cu înţelegere. N-a fost aşa. David era în şcoala generală, cred că avea 8-9 ani. A reacţionat foarte urât, am trăit o dramă, m-am speriat foarte tare că o să-l pierd! A suferit foarte mult şi m-a condamnat că l-am minţit. A reacţionat aşa cum reacţionează toţi copiii care află pe alte căi decât de la părinţii lor. Iniţial am vrut să nu afle niciodată, iar mai apoi am primit nişte cărţi despre cum să tratezi un copil fără să greşeşti în creşterea lui. De acolo am învăţat că e bine să-i spui, atunci când poate înţelege, cam în clasa întâi, înlocuind cuvântul „adoptat” cu „dorit, iubit, visat”. Nu am putut să fac acest lucru pentru că, exact în anul când mă hotărâsem să fac pasul şi îmi făceam tot felul de scenarii în minte, a aflat de la televizor, din gura unui jurnalist care avea intenţii bune – că vorbea la superlativ despre mine şi a tratat subiectul ca dându-l exemplu, neştiind cât rău face. Nu am ştiut nici eu să nu mă uit cu David la acea emisiune. Dar am depăşit momentul. David a fost foarte ataşat de mine, pentru că am fost prezenţa cea mai importantă din viaţa lui. Deşi suntem în secolul 21, într-o Europă civilizată şi într-o Românie care se vrea europeană, părinţii tratează în casă cu mare superficialitate acest subiect în familie şi copiii aud. David a fost de mic jignit în clasă şi rănit şi lovit pe seama faptului că nu este copilul meu biologic.
E.P.: David a avut o perioadă de revoltă adolescentină, pe care tu ai recunoscut-o public. Ce a însemnat perioada aceasta?
L.A.:
Rebeliune, cu tot ceea ce presupune cuvântul. Dintr-un copil cuminte, blajin, foarte ataşat de mamă – cum a fost David în copilărie, un copil pe care-l luam peste tot cu mine prin turnee, în culisele spectacolelor, peste tot, să vezi că te trezeşti faţă în faţă cu un băiat furios, un băiat arogant, un băiat care nu mai respectă nicio regulă, mai mult decât independent… a fost foarte greu. El se înrolase într-o gaşcă care era identică cu el în sensul că orice spuneam „nu se mai întâmpla” şi în alte familii, orice făceam, „nu mai făcea” nicio altă mamă, orice îi reproşam „nu mai reproşa” nicio altă mamă. Şi dacă veneam la şcoală să ţin legătura cu dirigintele, „nicio altă mamă nu mai făcea asta”. Mai întâi am privit cu uimire, apoi m-am revoltat, apoi am suferit. Aveam senzaţia că am greşit undeva, că am scăpat ceva din vedere…
E.P.: Când, de vină, era doar timpul…
L.A.:
Acum am observat, întrebând în jur şi văzând şi experienţele altora, că de vină a fost doar timpul. Mi-a spus deseori ca sunt cea mai importanta persoana din viata lui şi singura persoană pe care o iubeşte. Mi-a spun deseori că „noi ne avem doar pe noi”, mi-a spus lucruri frumoase numai că ele contrastau cu comportamentul lui dificil, la momentul respectiv. A trecut! Acum este în continuare la fel de iubitor şi de cald. Cred că a fost o perioada pe care eu nu am ştiut să o gestionez cu răbdare pentru că eram obişnuită cu altceva. Am trăit foarte mult doar noi doi, dependenţi unul de celălalt…
E.P.: Apoi în vieţile voastre a apărut Măriuca.
L.A.:
Cu Măriuca a fost o decizie pe care am luat-o singură. Dacă prima dată a fost vorba de adopţie, cu Măriuca a fost vorba de luat acasa la masa de Paşte. Nu m-am gândit atunci la un pas mai mare pentru că se ştia situaţia familial a copilului. Era foarte tristă, apatică, foarte încercănată, foarte confuză… Făceam vizite la respectivul centrul de plasament când eram subsecretar de stat la Protecţia Copilului. Am fost într-o vizita informală, să oferim cadouri de Paşte. Am petrecut ceva timp împreună cu micuţii care pregatiseră o serbare şi, absolut întâmplător, în acea învălmăşeală de suflete mici am pus o întrebare: „pe care copil din centru nu-l ia nimeni la masa de Paşte?”. Maria nici nu era printre copiii de lângă mine. Ea era atât de tristă că nu a participat la serbare. Era şi foarte mică, avea doi ani şi zece luni. Doamna asistent social a luat-o pe Maria în braţe şi mi-a spus că pe ea nu o ia nimeni. Am întrebat-o pe Măriuca dacă vrea să vină la mine de Paşte şi a răspuns că da. Săptămâna următoare am făcut demersurile oficiale pentru a lua copilul în familie. La masa de Paşte a stat cu familia mea, cu mama, cu David… M-am îndrăgostit de ea foarte tare, a dormit la noi, era aşa de mică şi de neajutorată. A fost momentul în care am hotărât să o mai iau. Nu am putut să spun că nu o mai duc la Centru pentru că întrebasem despre situaţia ei familială şi înţelesesem că niciodată nu voi putea să fac ceva să finalizez un demers în acest sens. În relaţia în care eram în 2009 nu eram deloc pe roze, nu-mi propusesem nici să mă mărit, nici să am propriul copil. Atunci am hotărât să o iau aproape în fiecare week-end. Încet, încet a devenit o prezenţă permanentă în casa mea. În 2010 am cerut luarea în plasament pentru că întoarcerea în Centru, de fiecare dată, îi provoca mari probleme. Simula tot felul de dureri, de boli, când venea ziua de luni, pentru ca să nu o duc la Centru. Mama mea era într-o situaţie dificilă cu sănătatea, eu eram doar cu David şi am cerut luarea ei în plasament familial, până când situaţia ei se va elucida. Între timp l-am cunoscut pe actualul soţ. Chiar cu două zile înainte de a afla că sunt însărcinată m-a sunat avocatul de la Protecţia Copilului şi mi-a spus că am primit acordul de plasament.
E.P.: Mama biologic şi-o doreşte, de fapt?
L.A.:
Nu ştiu. Un lucru ştiu – că nu am fost de acord să mă văd faţă în faţă cu dumneaei. În cadrul Direcţiei de Protecţie a Copilului există un program de vizite care trebuie respectat de oricine. Dacă doreşte să-şi vadă copilul trebuie să facă o cerere şi o poate vedea într-un cadru supravegheat.
E.P.: Cât ştie Măriuca din aceste lucruri? Ţi-a spus ce-şi doreste?
L.A.:
Am încercat cât am putut să o feresc de emisiunile care s-au derulat pe la televiziuni despre acest aspect din viaţa mea. Nu ştiu cât ştie ea de la şcoală… Este un copil foarte dezorientat în acest moment. Am fost şi la psiholog, pentru că ea nu ştie cui aparţine.
E.P.: Dar te-a rugat să nu renunţi la ea?
L.A.:
Bineînţeles. Deseori am simţit frica abandonului în ochii ei. Nu am intrat mult în acest subiect. Nu trebuie să o pun să aleagă. Am considerat că tot ce se întâmplă în viaţa noastră are un sens, se întâmplă cu un motiv. Sunt convinsa că de acolo de Sus lucrurile se vor aranja. Eu voi face tot ce pot ca ea sa fie bine, indiferent ca va ramane la noi sau nu. Acasă la părintele biologic nu se poate întoarce pentru că nu sunt condiţii…
luminita3

 

 

 

 

„SPERĂM SĂ NE IUBIM PÂNĂ LA SFÂRȘITUL VIEȚII ȘI DUPĂ…”

 

E.P.: Apropo de ceea ce este scris acolo Sus… Ai convingerea că iubirea pe care o trăieşti acum ţi-a fost scrisă?
L.A.:
Pe lângă soţul meu am trecut de foarte multe ori. Era lângă mine, dar nu m-am gândit nicio clipă că inimile noastre se vor alege. Eram în aceeaşi gaşcă de prieteni. Când  mi-am pierdut mama şi am rămas singură în casă, prietenii mei veneau seară de seară. Eram o gaşcă de oameni singuri, fiecare cu problemele lui. De câteva ori s-a întâmplat ca el să rămână mai mult pe canapea şi să ne împărtăşim fiecare durerea. Dar nu m-am gândit vreodată că asta ar putea să ne apropie. Dimpotrivă, ne dădeam sfaturi ca doi moşi, pentru că amândoi eram la pământ din punct de vedere sufletesc. El fusese minţit şi înşelat şi îşi dorea să plece din ţară cât mai departe. Alesese Africa. Voia să se ducă ca detaşat diplomat acolo. Eu încercam să-l conving că nu este o soluţie să fugi de probleme, că altfel trebuie să treacă peste durerea din suflet. Eu găteam pentru toţi prietenii mei şi îi aşteptam seara cu masa, câteodată şi duminica la prânz. Într-o zi l-am sunat să-l întreb „tu nu vii cu noi la masă, că, uite, fetele vin?!”. Şi l-am deranjat că era cu o fată. Mi-a spus zâmbind că e „sechestrat” şi că nu poate. M-am simţit foarte prost şi am închis telefonul roşie în obraji de ruşine că l-am deranjat în astfel de momente. N-aveam de unde să ştiu vreodată că acel bărbat îmi va deveni soţ. Nici prin cap nu mi-a trecut, deşi doi astrologi mi-au spus cu ceva timp în urmă, când nimic nu m-ar fi făcut să cred că poate fi posibil aşa ceva, că îmi voi cunoaşte sufletul pereche şi voi avea curând propriul meu copil.
E.P.: La Barcelona te-a cerut de soţie. Mergeţi mereu acolo şi vă cazaţi în acelaşi hotel…
L.A.:
Da, mergem la Barcelona în acelaşi hotel, în aceeaşi cameră şi stăm pe aceeaşi bancă, de foarte multe ori. Banca aceea este cea mai preţioasă băncuţă de pe faleză pentru că acolo a îngenunchiat şi mi-a oferit inelul, cerându-mă de soţie. Am vrut să ne căsătorim în Biserica Ortodoxă din Barcelona şi pentru că nu aş fi putut vreodată să mă plimb în rochie de mireasă cu metroul. Am fost doar noi, naşii şi fotografii. Naşi ne sunt fratele soţului meu şi cumnata mea. M-am plimbat cu metroul în rochie de mireasa! Am plecat de la biserică pe plajă, am alergat desculţi şi am facut fotografii. Am sărbatorit pe băncuţa noastră. „Petrecerea” a fost la Hard Rock Cafe. Ne-am făcut poze în cabina de fotografii la minut de la metrou. Aşa facem în fiecare călătorie – poze kitchoase, cu inimioare, de doi euro în cabinele mici de la metrou, unde miroase a pipi.. Poya de 2 euro la minut in cabina care miroase a pipi.
E.P.: Care este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste?
L.A.:
Ne facem declaraţii de dragoste în fiecare zi. Mă cere de soţie tot timpul – „mai vrei să fii soţia mea? Te rog să rămâi soţia mea!”. Şi eu îi spun „Da, dar tu mai vrei să fii soţul meu?” şi răspunde că da… Astea sunt declaraţiile. Şi ne trimitem zeci de mesaje în fiecare zi.
E.P.: Cum ai primit vestea sarcinii? A fost programată?
L.A.:
Nu a fost programată. Sarcina a venit foarte repede. A fost vorba de compatibilitate, cu siguranţă pentru că, iată, atâţia ani de zile nu s-a întâmplat. A fost lucrul care, până la urmă, a demontat supoziţiile presei cum că am adoptat pentru că nu pot face copii, lucruri care m-au durut. Vestea  a venit ca un trăsnet. Eu m-am speriat foarte tare pentru că, în mintea mea, el era foarte tânăr şi exista acest subiect legat de diferenţa dintre femeie şi bărbat, deşi mama mea fusese mai mare cu cinci ani decât tatăl meu.
E.P.: Mai simţi acum? Te mai încurcă prin suflet?
L.A.:
Nu am simţit nicio clipă. Doar la nivel teoretic exista, în buletine. E un tip foarte profund, e un bărbat alături de care mă simt protejată, e foarte cald. Seamănă foarte mult cu tatăl meu, de asta spun că e sufletul meu pereche, pentru că ceea ce am iubit eu la tatăl meu iubesc la el acum. Uneori chiar şi mirosul pielii îmi aduce aminte de tatăl meu, e ca un déja-vu. Vestea că sunt însărcinată a căzut ca un trăsnet şi pentru că eram de foarte puţin timp împreună şi m-a speriat îngrozitor faptul că aş putea să iau din nou o decizie care să nu fie potrivită, adică să mă căsătoresc iar cu un om pe care îl cunosc prea puţin, deşi ne apropiau atât de multe lucruri.  Decizia de a mă căsători rapid am mai luat-o şi ştiam că e o nebunie a mea şi că, de obicei, am dat-o în bară. Dar am găsit atâta înţelegere şi atâta căldură şi atâta iubire în privirea lui când i-am spus încât a doua zi m-am trezit cu mintea limpede şi hotărâtă că putem avea un copil şi o viaţă împreună. Noi aşa sperăm – să ne iubim până la sfârşitul vieţii şi după. Când eşti atât de împlinit ţi-e frică să nu mori. Este marea frică – să nu se întâmple ceva rău. Pentru că ajunsesem să nu cred că poate exista o fericire atât de mare. Că nu se poate să fie perfect.
E.P.: Cum a simţit soţul tău prezenţa copiilor în viaţa ta şi în casa voastră?
L.A.:
Nu cred că i-a fost uşor. Dintr-un bărbat tânăr, cu o separare de soţie în spate şi cu dorinţa de a fugi în lume ca să uite de durere s-a trezit dintr-o dată într-o casă cu căţel, cu doi copii. Poate faptul că a venit sarcina şi că l-a bucurat atât de mult – el îşi dorea foarte mult o familie, l-a făcut să suporte mai uşor atmosfera din casă, care nu era una neapărat liniştită. Nu s-a plâns niciodată de vreunul dintre copii, dar eu ştiu sigur că nu i-a fost uşor cel puţin până când s-a născut Filip. Pot să mă laud că e un tătic foarte implicat, care a spălat biberoane şi i-a dat bebeluşului să mănânce noaptea. Acum schimbă şi scutece. La început nu a avut curaj, dar acum bebe alege la care dintre noi vine.
E.P.: Cum faci ca în sufletul tău să nu apară diferenţe între copilul biologic şi copiii „doriţi, iubiţi, visaţi”?
L.A.:
Eu cred că sunt iubiri şi iubiri. Pentru că, dacă ar fi să o luăm aşa, m-aş fi simţit vinovată că îl iubesc pe Filip mai mult decât pe soţ, pe care consider că îl iubesc sfâşietor de puternic.
E.P.: David şi Măriuca l-au acceptat pe Filip, îl iubesc?
L.A.:
Măriuca are o relaţie bună cu Filip, iar David abia acum a început să comunice cu el. A fost puţin absent în perioada de restrişte. Şi Filip era foarte mic. Abia ajuns de la Maternitate… ce să te joci cu un bebeluş?! Prima remarcă a fost „ce mic e!” şi în rest nu s-a mai consumat nicio replică. În schimb, Filip se joacă cu Măriuca pentru că sunt apropiaţi ca vârstă.

 

 

 

RUGĂ PENTRU PĂRINȚI

 

E.P.: Pe mama ai iubit-o foarte tare şi ea îşi dorea să te vadă în braţe cu propriul copil. Nu s-a întâmplat…
L.A.:
Da… nu s-a întâmplat. Se pare că a fost un schimb. A trecut puţin timp de la dispariţia ei până când am rămas însărcinată. Poate că s-a întors ea, în chip de înger în momentul în care am aflat că o să am un copii. Mult timp după ce s-a dus am avut în instinct gestul de a pune mâna pe telefon când ajungeam într-un alt oraş unde aveam concert. Voiam să o sun să îi spun că am ajuns cu bine. Multe luni am avut în reflex chestia asta. Mama s-a stins de cancer şi am suferit enorm. Din momentul în care s-a descoperit metastaza nu a mai durat mult. Jumătate de an. Dar s-a stins în aceeaşi zi cu marele poet Adrian Păunescu, pe 5 noiembrie. Îi era foarte frică să mă lase. Şi-a prelungit agonia, a luptat pentru că îi era frică să mă lase singură. Ştia că mă despărţisem de prietenul meu de atunci şi că am venit într-o casă nouă cu ea pe patul de boală şi cu David, care era deja destul de mare.
E.P.: Ţi-ai fi dorit mult şi ca tatăl tău să fie conştient în seara în care ai obţinut performanţa de la Eurovision, tocmai pentru ca să vadă că ai atins nivelul cel mai important, pentru care te-ai pregătit dintotdeauna. Nici asta nu s-a întâmplat…
L.A.:
Da, i se spunea, dar nu sunt convinsă că mai realiza. A fost „întors din drum” de destul de multe ori. După ce l-am pierdut pe tatăl meu mi-am dat seama că dacă nu apuci să-i spui părintelui suficient de mult că îl iubeşti şi că îl respecţi şi că îi mulţumeşti pentru ce a făcut pentru tine, când se stinge nu mai are niciun sens.
E.P.: Pentru cine ai fi în stare să iei viaţa de la capăt?
L.A.:
Aş vrea să nu mai iau viaţa de la capăt. Mi-este foarte bine aşa, mi-am găsit, în sfârşit, liniştea, pacea, echilibrul, lângă soţul meu şi lângă familia mea.

Interviu publicat în Revista Tango/Marea Dragoste – iunie 2013
Foto: arhiva personală

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top