CRISTIAN ȚOPESCU: „CINE SPUNE CĂ NU ARE EMOȚII CÂND APARE ȘI VORBEȘTE ÎN DIRECT LA TV, NU E SINCER”

Cristian Ţopescu a fost vocea televizorului alb-negru pe care mi-l amintesc din copilăria mică, petrecută în camera bunicii. Curând, imaginile tv aveau să prindă culoare pentru că am avut norocul să mă nasc în anul de graţie ’89 şi să am copilăria destul de asemănătoare cu a prichindeilor de azi – fără lipsuri, fără griji… şi cu multă culoare! Am crescut, şi prin casă mi s-au perindat multe televizoare. Întotdeauna în pas cu performanţele vremurilor. Însă Cristian Ţopescu a rămas constanţa tuturor brandurilor de electronice din casa mea. Faţă de Cristian Ţopescu ai impresia că vorbeşti cu televizorul, în sensul cel mai bun al cuvântului. Ne întâlnim adeseori la evenimente şi ne sunăm în zilele importante. Îmi spune „Sărut-mâna, Eveline” şi, de fiecare dată, mi se pare atât de mult!…

 

 

EVELINE PĂUNA: Cu mult timp în urmă, un copil îşi făcuse microfon din cupa tatălui său, campion naţional la hipism. Copilul acela eraţi dumneavoastră… Spuneaţi cândva „de mic am fost atras de microfon”. Ce povestea copilul de atunci la microfonul improvizat?
CRISTIAN ȚOPESCU: Povesteam ceea ce vedeam pe stradă: trecători, maşini, tramvaie… Astfel, fără să îmi dau seama, mi-am dezvoltat imaginaţia şi capacitatea de a vorbi liber.
E.P.: Prima amintire lângă un cal o aveţi de la trei ani, atunci când calul Luntraş vă devenea primul prieten necuvântător. De la acel moment şi până în 1962, când câştigaţi cel de-al doilea titlu de campion naţional, spuneaţi că nu vă amintiţi nici prima victorie, nici primul eşec… Despre caii pursânge se spune că aleargă nu pentru victorie, ci pentru a se întreţine. Cât de mult vă identificaţi, în plan simbolic, bineînţeles, cu acest animal – calul?
C.Ţ.: Primul cal a fost unul de lemn, la vârsta de 3 ani. Cu Luntraş – cal profesor – am făcut cunoştinţă la 7 ani. La 13 ani am intrat în concursurile de juniori, iar la 23 şi 25 am câştigat două titluri naţionale la seniori cu Gelu şi cu Răsunet. Astfel m-am identificat, în plan sportiv, cu aceste animale care, am constatat, sunt mai bune şi mai generoase decât unii oameni. Înţelepţii spun că dacă Dumnezeu ar mai fi dat o poruncă, aceasta ar fi fost „să iubiţi caii!”.
E.P.: Tatăl a fost şi primul antrenor. Şi cel care a sperat că îl veţi urma în carieră. Cum vă amintiţi de proba de ştachetă pentru care aţi concurat, atât simbolic cât şi în plan sportiv, tatăl pe calul Avrig, iar fiul pe Răsunet? Aţi simţit vreun moment că v-aţi dezamăgit părintele din pricina faptului că nu aţi urmat acea cale?
C.Ţ.: I-am urmat calea până când a apărut o nouă pasiune: televiziunea. Cum „două săbii nu încap în aceeaşi teacă”, am ales microfonul, renunţând la săriturile peste obstacole. Au urmat apoi alte „obstacole”… în viaţă…
E.P.: Am găsit multe cuvinte frumoase pe care le-aţi rostit, în timp, despre tata. Nu am găsit însă nicio amintire cu mama… V-aş ruga să-mi povestiţi cum este mama în amintirea dumneavoastră?
C.Ţ.: Tata mi-a dat o educaţie sportivă. Mama m-a învăţat să fiu blând, înţelegător, tolerant, cinstit, corect, demn. Astăzi acest tip de comportament este considerat de unii ca fiind demodat, anacronic…
E.P.: Ştiu că apropierea de radio a fost în 1964, când, la un concurs hipic, dumneavoastră eraţi crainic. Aţi fost remarcat de Corneliu Armaşu care v-a deschis drumul spre radio. Aveaţi 27 de ani şi… nicio experienţă jurnalistică. De unde curajul spre acest nou univers?
C.Ţ.: Curajul vârstei, probabil! Atracţia microfonului… Dorinţa de a învăţa şi de a mă exprima. Radioul a fost pentru mine o şcoală la care am deprins spontaneitatea bazată pe documentare, am exersat dicţia, impostaţia, timbrul vocal, exprimarea corectă în limba română…
E.P.: În perioada de început aţi făcut exerciţii de pronunţie pentru cuvintele „jioc” şi „şiut”. Ce alte stângăcii vă mai amintiţi din acea perioadă?
C.Ţ.: Respiram zgomotos din cauza debitului verbal. Când vorbeşti mult şi repede trebuie să-ţi dozezi respiraţia… Puneam uneori accente greşite pe unele silabe, nu terminam frazele începute fiindcă atenţia îmi era distrasă de ceea ce se întâmpla în jurul meu… aşa mi-am format, cu timpul, atenţia distributivă!
E.P.: La televiziune aţi fost cooptat pentru că vă făcuseţi remarcat în Radio. Tot în ’64 deveneaţi colaborator permanent al TVR, la studioul din Molière. Ce ştiaţi atunci despre televiziune?
C.Ţ.: Puţine lucruri. Dar am avut un profesor excepţional… Tudor Vornicu. Mulţi oameni de televiziune i-au fost şi îi sunt recunoscători.
E.P.: În perioada în care aţi fost angajat, director era Octavian Paler. Dumneavoastră însă lucraţi şi în Armată. Ştiu că tatăl v-a dat atunci un sfat care s-a adeverit peste timp: „Fiule, la televiziune conducătorul se schimbă; s-ar putea ca într-o zi cineva să îi ia locul dlui. Paler şi acel cineva să nu te placă. Sfatul meu e să nu pleci din armată”. Şi nu aţi plecat… Totuşi, colaborarea dumneavoastră cu TVR-ul este una absolut remarcabilă. Cui nu i-aţi plăcut, de-a lungul timpului? Cui i-aţi fost incomod?
C.Ţ.: Unor telespectatori – probabil, unor colegi – posibil, unei familii de tristă amintire.
E.P.: Prima transmisiune importantă pe care aţi comentat-o, cea a Jocurilor Olimpice de vară din 1968, a fost… comentată din studio. TVR-ul nu avea fonduri să vă trimită în Mexic. Ştiu că acest proiect v-a făcut să pierdeţi câteva kilograme bune. Tudor Vornicu chiar vă spunea să vă luaţi o vacanţă, oriunde, plătită de TVR. Aţi plecat la Predeal, la o mătuşă, pe banii dumneavoastră În meseria dumneavoastră, cât de des aţi venit cu… bani de acasă?
C.Ţ.: Ce însemnau în acele vremuri „bani de acasă”?! Chiar credeţi că aveam salariile pe care le au astăzi unii realizatori de emisiuni? M-aţi făcut să zâmbesc! Vă mulţumesc!
E.P.: Eu mai ştiu cel puţin un moment când aţi venit cu bani de acasă… Se întâmpla în 1970, când aţi invitat în studio echipa lui Mircea Lucescu, echipa care jucase pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal. Dumneavoastră aţi adus şampania care, la rândul ei, v-a adus câteva luni de suspendare. Ce aţi făcut cât timp aţi stat departe de microfon?
C.Ţ.: Am lucrat în redacţie fără să mai apar pe micul ecran sau să mai comentez competiţii sportive.
E.P.: De fapt, aţi fost suspendat de patru ori. Cum se face că niciodată definitiv?
C.Ţ.: A cincea oară a fost definitiv, pe 9 iunie 1983. Suspendarea a durat până în 1989 când am revenit la microfon la finala CCE la fotbal, Milan-Steaua – 4-0. Atunci au fost puţini cei care m-au recunoscut fiindcă primisem un set de interdicţii pe care am fost nevoit să le respect. Nu puteam risca situaţia mea, eram ofiţer în armată. Dar, mai ales, nu puteam risca situaţia familiei mele. Eram deja părintele a doi copii.
E.P.: Spuneaţi că tatăl vă imprima absolut toate comentariile sportive. V-a spus vreodată cât de
mândru e de fiul lui?
C.Ţ.: Acolo sus unde se află acum cred că e mândru de mine, iar eu îi sunt recunoscător şi după dispariţia sa pentru tot ce m-a învăţat, pentru educaţia primită.
E.P.: Vă plac emisiunile live. Ce sentiment trăiţi înainte de intrarea în direct? Când aţi avut cele mai mari emoţii?
C.Ţ.: Întotdeauna! Emoţii pozitive. Cine spune că nu are emoţii când apare şi vorbeşte în direct la TV, nu e sincer.
E.P.: După pensionarea lui Dumitru Tănăsescu, aţi devenit şeful secţiei de sport a redacţiei de Actualităţi. Deci, jurnalist recunoscut. Un jurnalist fără „şcoala de ziaristică”, un jurnalist format din experienţă. Care este principiul profesional de la care nu aţi abdicat niciodată?
C.Ţ.: „Să crezi ceea ce spui, să spui ceea ce crezi!”
E.P.: Montreal 1976. Au fost „Jocurile Nadiei”, atunci când Cristian Ţopescu anunţa legendara notă 10. Ştiu că în finalul acelei competiţii o doamnă în vârstă v-a rugat să îi dăruiţi poza Nadiei, cu autograf, ca o ultimă dorinţă de la viaţă. Ce alte momente emoţionante aţi trăit alături de oamenii obişnuiţi?
C.Ţ.: După finala mondială la handbal masculin din 1970… meci dramatic, cu două reprize de prelungiri, România – RDG -14-13… finală pe care am comentat-o simultan pentru Radio şi TV, o doamnă în vârstă mi-a spus „soţul meu a murit din cauza dumneavoastră!”. Văzându-mi figura uluită, a adăugat: „soţul meu suferea de inimă şi a trăit intens acea finală şi comentariul dumneavoastră entuziast. După câteva minute, în fotoliul în care stătea în faţa televizorului, s-a stins. I-a cedat inima, dar nu din cauza dumneavoastră… Suferea de mai mult timp de probleme cardiace”.
E.P.: Să ne întoarcem la Nadia. Povestiţi-mi emoţia acelor clipe „de nota zece”.
C.Ţ.: Emoţia nu se poate descrie în cuvinte. Îmi pare rău, nu pot să răspund la această întrebare…
E.P.: …Nadia Comăneci avea atunci 14 ani. Dumneavoastră 40. Ea era un copil-fenomen, dumneavoastră un profesionist de televiziune. Peste timp ştiu că între dumneavoastră s-a format o prietenie valoroasă. Nadia vă tutuieşte. Cum e relaţia aceasta, vorba aceea, de la simbol naţional – la simbol naţional?
C.Ţ.: Să evităm cuvintele mari… „simbol naţional”… Există o relaţie de prietenie cu care mă mândresc. Este minunat să ai prieteni. Sinceri.
E.P.: La acele JO televiziunea bulgară delegase 8 comentatori, cea ungară – 12, cea sovietică – 40, iar cea română – 1. Pe dumneavoastră Unde mai punem că participarea dumneavoastră la acel eveniment v-a şi adus una dintre suspendări. De unde aveaţi curajul acesta nebun al televiziunii făcute… de unul singur?
C.Ţ.: Ce „curaj nebun”?… Eram singurul comentator de televiziune într-un birou imens şi după victoria Nadiei, atunci o necunoscută pentru mulţi reporteri, am fost asaltat de colegii de breaslă din alte ţări cu întrebări despre Nadia. Atunci mi-am dat seama cât de mulţi erau!…
E.P.: După acel moment s-a spus că aţi fugit în America. Românii vă cereau la televizor. A fost acesta primul moment în care aţi conştientizat că aţi devenit o… vedetă?
C.Ţ.: Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi vreodată o vedetă. Sunt un om obişnuit care şi-a făcut meseria cu pasiune. Astăzi cum apare o figură nouă pe micile ecrane, i se spune imediat că este o vedetă…
E.P.: Cât despre fuga din ţară.. peste timp aţi declarat că nu v-a trecut niciodată prin cap ideea că aţi putea pleca. Totuşi, adăugaţi că dacă aţi avea cu 30 de ani mai puţin, v-aţi răzgândi. Unde aţi pleca, domnule Ţopescu?
C.Ţ.: Din România de azi, în România de mâine, în care cred.
E.P.: Povestiţi-mi de momentul când Duckadam a apărat cele patru lovituri (legendare) de la 11 m. Aţi urmărit meciul de la televizorul din bucătărie şi câteva zeci de minute mai târziu eraţi la aeroport, vorbind mulţimii. Spuneţi-ne…
C.Ţ.: Aeroportul Otopeni a fost asaltat de mii de suporteri stelişti. Comandantul aeroportului, speriat de o posibilă invazie a sălilor aeroportului, m-a rugat să le vorbesc şi să îi conving să nu intre în aeroport. Le-am vorbit, i-am convins, s-au comportat civilizat…
E.P.: Se spune că dumneavoastră aţi ales şi crainicele de la TVR, de după Revoluţie. Mergând pe la facultăţi, de la IATC la ASE, le-aţi găsit potrivite pe Iuliana Marciuc, Carmen Movileanu şi… Cristina Ţopescu. Toate trei au făcut carieră. Se poate spune că aţi avut mâna aşa de bună?
C.Ţ.: Da.
E.P.: A existat vreodată cineva care să spună că fiica dumneavoastră, Cristina, a intrat în TVR pentru că era fiica lui Ţopescu?
C.Ţ.: Nu…
E.P.: Spuneaţi că jurnalismul este „o meserie în care toată lumea are posibilitatea să mănânce o pâine… albă”. Cât de valabil este acest principiu în prezent?
C.Ţ.: În prezent e tot „albă”, pentru că nu te plictiseşti, cunoşti oameni, comentezi întâmplări… Dar nu ştii cât timp ai posibilitatea să o „mănânci”.
E.P.: I-aţi promis tatălui că nu vă însuraţi până la 30 de ani. Aţi făcut-o la 22 şi la 23 deveneaţi tată. Eraţi pregătit?
C.Ţ.: Am fost convins ulterior că e bine să te însori devreme, să ai copii în tinereţe pentru a te bucura de ei cât mai mult timp.
E.P.: A doua căsătorie v-a adus şi al doilea copil, pe Cristian. Cum se face că aţi ales numele dumneavoastră pentru cei doi copii?
C.Ţ.: Cristina, Cristian sunt prenume foarte frumoase. Recunosc însă că am cam exagerat. La un moment dat eram trei în familie cu acelaşi prenume.
E.P.: Spuneaţi că ambele mariaje v-au fost distruse de pasiunea pentru televiziune. A treia căsnicie merge perfect. Să înţelegem că a scăzut pasiunea pentru profesie?
C.Ţ.: Da. M-am despărţit de televiziune în 1999 (după 35 de ani în TVR). Mai colaborez cu Eurosport, cu Digisport, cu postul de radio SportTotalFM. Dar dedic mai mult timp familiei minunate pe care am norocul să o am.
E.P.: Christel v-a dăruit cel de-al doilea băiat, pe Sebastian Felix. Aţi ales să poarte numele tatălui…Cum este Cristian Ţopescu ca tată?
C.Ţ.: Cum a fost şi tatăl meu, Felix Ţopescu.
E.P.: Aţi trăit în lumea sportului, o lume guvernată de fairplay. Cum vedeţi politica? Cum o arbitraţi?
C.Ţ.: Lipsită de fairplay. Îi dau cartonaşul roşu. Ne scufundăm din punct de vedere moral. Criza morala e mai gravă decât cea economică. Nu o spun numai eu…
E.P.: Aveţi tot respectul românilor şi toată speranţa generaţiei actuale. Cum vedeţi dumneavoastră România?
C.Ţ.: Ştiţi ghicitoarea „ce e mic, negru şi bate la uşă?”. Răspuns – viitorul. Pensionarii sunt condamnaţi la moarte lentă. „Vor ieşi din sistem” – a spus cinic un ministru, mai demult… Studenţii pleacă sau vor să plece. Şi totuşi, continui să cred că ghicitoarea de mai devreme nu e exprimată corect. Îi las pe cititori să o reformuleze şi să-i găsească un răspuns optimist.
E.P.: Domnule Ţopescu, încotro se îndreaptă ţara noastră?
C.Ţ.: „România, încotro?”… Am tot auzit această întrebare… Cu credinţa în Dumnezeu şi cu veşnica speranţă că va fi mai bine, încotro o vor îndrepta copiii şi nepoţii noştri.

 

Interviu publicat în Revista Q Magazine – Iunie 2013

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top