SOFIA VICOVEANCA: „NIMENI CA MINE, NICI EU CA ALȚII”

Nu cred că am auzit-o vreodată râzând cu poftă, nu ştiu cum arată atunci când nu poartă costumul popular şi n-am auzit-o prea des vorbind despre ea însăşi. Sofia Vicoveanca poartă pe chip o sobrietate pe care a învăţat-o în copilărie. Inima, însă, îi e plină de iubire şi cântec. Am risipit vălul de discreţie care-i înconjoară numele şi am surprins-o lăcrimând, apoi zâmbind şi, la final, sperând… Doamna Micu, vicoveanca noastră dragă, este o femeie îndrăgostită de muzică şi poezie. Şi, mai presus de toate, este un om frumos!

 

EVELINE PĂUNA: V-aţi născut în nordul Bucovinei. Ce are pământul acela atât de special de oferă femei atât de frumoase, atât de deştepte, atât de talentate?
SOFIA VICOVEANCA:
Eu nu cred că sunt una dintre aceste femei… Frumoasă nu am fost. Adică nu m-am văzut o frumoasă. Dar, peste timp, mi-am dat seama că frumuseţea este alcătuită dintr-un infinit de componente. Nu trebuie să fii, la chip, foarte frumos. Felul în care priveşti, asculţi, mergi, faptul că eşti om de cuvânt – astea sunt frumuseţi care rămân. Dovada e că, neştiindu-mă frumoasă, nu am vrut să fiu nici mireasă. Nu am fost mireasă pentru că, întotdeauna, se spune la o nuntă, „Cum era mireasa?”. Toată lumea întreaba asta, chiar şi acum. Mireasa, neapărat, trebuie să fie frumoasă. Ori, pentru că nu m-am ştiut o frumoasă, nu am vrut să fiu mireasă.
E.P.: Dar v-aţi căsătorit în faţa lui Dumnezeu?
S.V.: Normal.
E.P.: Şi nu aţi purtat rochia de mireasă?
S.V.:
Nu. Am fost într-o ţinută normală, clasică, taior şi fustă, fără flori în păr. Soţul meu m-a înţeles. A fost un ziarist foarte vertical, un om deştept care a fost alături de mine şi de cântecul meu. Întotdeauna şi-a lăsat umărul pentru ca eu să-mi pot pune sufletul să plângă. A fost un om deosebit.
E.P.: Cred că ideile acestea despre frumuseţe, pe care le aveţi, pornesc încă din copilărie. Ştiu că aţi avut o copilărie destul de grea. Tatăl a fost prizonier, mama muncea foarte mult şi dumneavoastră munceaţi alături de ea, ca să vă puteţi descurca…
S.V.:
Nu am amintiri cu tata de atunci, pentru că a plecat când eram mică. M-am născut la Toporăuţi, lângă Storojineţ în zona ocupată, Toporovca i se spune acum. Părinţii mei au avut o situaţie bună, au fost oameni înstăriţi, având o mică prăvălie în casă. Aveau cai, avere, aşa cum îi stă bine unui gospodar. Mama a îngropat tot, tata a fost concentrat pentru evenimente şi, iată-ne refugiaţi la Vicov, la Bivolărie, la o mătuşă, o soră de-a mamei mele, Sofia. Eu aveam, poate, vreo 2 ani, nu am amintiri. Pe tata nu l-am mai văzut… Mama m-a dat de la 6 ani la şcoală. Eram foarte înaltă şi foarte subţirică.
E.P.: Vă numeaţi Sofia Fusa. Acesta a fost momentul în care v-aţi schimbat numele?
S.V.:
 Mă numesc „Vicoveanca”, de la Vicov. Orice femeie din sat este o vicoveancă, fiecare face altceva, sigur, una ţese, una cântă…
E.P.: Şi în buletin cum sunteţi?
S.V.:
Micu, după soţ. Doamna Micu. Dacă poliţia mă opreşte, „Na, ce a făcut Vicoveanca!” În niciun act nu sunt Vicoveanca.
E.P.: Revenind la anii aceia, tata s-a întors târziu…
S.V.:
Da, tata s-a întors când eram şcolăriţă, în clasa I sau a II-a.
E.P.: S-a întors având 35 de kilograme, fiind slăbit…
S.V.:
Da, în perioada cât a fost închis, a fost bolnav de tifos. De la un bărbat înalt şi bine, cum era a ajuns la cele 35 de kilograme – piele şi os. A suferit foarte mult, a lucrat într-o mină… Tata ne povestea şi nu prea, despre perioada aceea. Îmi amintesc cum ne spunea că, odată, era atât de frig, încât bărbaţii care erau în lagăr se adunau unii lângă alţii să se încălzească şi, apoi, cei care erau la margine treceau şi ei la mijloc. Nu dormeau, căutau să se încălzească. Mai citesc şi prin cărţi, că am patima cititului – de la soţul meu mi se trage. Tata a venit acasă bolnav, cu nervii zdruncinaţi. Niciodată nu aveam voie să cânt acasă şi nu purtam colori vii. Cunosc lucrul gospodăriei, mama m-a pregătit pentru viaţă. Ştiu din toate. Nu m-a lăsat să frământ cozonac şi pâine pentru eram foarte subţirică. Mama îmi zicea că voi avea vreme şi pentru asta. Nu ştiu să văruiesc, pentru acelaşi motiv, că eram foarte micuţă. În rest, ştiu să fac de toate.

 

 

 

sofia

 

 

 

„PORȚIA PE ZI ERA CÂT UNGHIA – UN CUBULEȚ DE CIOCOLATĂ PE ZI. FUGEAM ȘI MĂ ASCUNDEAM CU ACEA BUCĂȚICĂ DE CIOCOLATĂ ȘI NUMAI CU LIMBA O ATINGEAM, CA SĂ NU SE TERMINE GUSTUL…”

E.P.: Privind cu mintea de acum, cum credeţi că a rezistat dragostea aceasta dintre părinţii dumneavoastră? Cum credeţi că a rezistat mama atâta timp fără tatăl dumneavoastră şi cu toate greutăţile vieţii, nesperând să-l mai vadă vreodată?
S.V.: Altceva nu era, decât gândul şi speranţa. Eu recomand şi acum tuturor să nu renunţe la speranţă. În perioada aceea, mama muncea foarte mult. Nu s-a plâns niciodată că o doare ceva, era un om foarte interiorizat. Peste timp, când o venit tata şi au apărut fraţii mei – doi fraţi care au plecat la cele sfinte şi sora care este cea mai mică, am descoperit că mama este un tezaur. Ştia atâtea cântece, deşi mama nu s-a expus la nunţi, la petreceri. În perioada când am fost noi singure, ne aveam una pe alta. Mă lua de mână şi mă ducea la toate obiceiurile…
E.P.: Mama adormea plângând, seara?
S.V.: O, nu, nu în faţa mea. Nu o vedeam jeluindu-se. Căsuţa noastră era ca o cutie mică de chibrituri, nu avea decât o cameră şi tinda care făcea legătura cu odaia şi avea şi scara care duce la pod. Era o cămăruţă şi acolo am stat eu cu mama. Era o sobă, un pat şi o bucăţică mică din cămară, o ladă în care ne ţineam lucruşoarele… dar, a fost frumos. De jur împrejur era o baltă, plină de răchiţi şi erau flori. Acolo era raiul meu. Vară fiind, îmi amintesc că era seară şi o dată am adormit în braţele mamei mele, care plângea. Veronica o chema pe mama. A venit un bătrân din sat care îi spunea, „Veronică, ai auzit că se adună toţi cei născuţi de cea parte şi sunt duşi în Siberia?”. Aşa se zvonea despre cei născuţi în partea ocupată. Mama a spus „Ori merg şi eu cu ea, ori murim amândouă aici”. Eu m-am trezit şi am ascultat asta. Când mama a simţit că m-am trezit, s-a terminat povestea. Asta mi-a rămas în minte – că pe ea tot timpul o frământa gândul că voi fi ruptă de lângă ea şi nu ştiam nici de tata nimic, dacă trăieşte sau nu. Am atâtea amintiri! Mama era cunoscută ca „văduva şi refugiata”, aşa i se spunea în sat. Americanii ne-au trimis pachete cu diverse: conserve, dulciuri, biscuiţi, zahăr, ciocolată, tot ce putea să reziste în timp. Ştiu că porţia pe zi era cât unghia – un cubuleţ de ciocolată pe zi. Atât era porţia. Fugeam şi mă ascundeam cu acea bucăţică de ciocolată şi numai cu limba o atingeam, ca să nu se termine gustul… E foarte trist. Acum, pot să-mi iau cu grămada, dar este atât amar… nu ai cui povesti, că toată lumea se plânge că nu-i, nu-i… Mama îmi spunea că fără muncă, nu se poate. Asta am vrut să-i transmit băiatului meu.
E.P.: În perioada aceea, mama se gândea să se îndrăgostească de altcineva? Poate să se salveze de sărăcie?
S.V.: Nu, nu, nu. Nu s-a pus niciodată problema asta. A trecut peste o foamete, au fost ani foarte grei… Dar nu, nu, sub nicio formă. Cel puţin, eu nu am simţit asta, niciodată. Eram într-o casă cu mătuşa Sofia, sora mamei şi eu am crescut între oameni maturi şi aşa m-am şi format, cu o fire mai sobră…
E.P.: Ajungem, din nou, la ideea cu frumuseţea. Aţi început să fiţi extrem de sobră când a venit tata şi vă spunea să nu purtaţi culori mai vii?…
S.V.:
Asta, deja, mai târziu. A venit tata, s-a angajat la fabrică ca şi gaterist, la fabrica de cherestea din Vicovul de Jos…
E.P.: V-a spus vreodată că sunteţi frumoasă?
S.V.:
Nu, nu.
E.P.: Nu cumva, de acolo, a plecat totul?
S.V.:
Nu, nu. Nu e neapărat nevoie să-i spui asta copilului. Eu spun nepoatelor mele, fiecăreia în parte „Eşti o frumoasă!” şi ele îmi spun „Da, ştiu”. În cazul meu, nu se punea problema. Anii mei de copilărie au fost cu totul deosebiţi. Au fost şi frumoşi. Îmi căutam jocuri, vara, mă aşezam în iarbă şi priveam norii, vedeam fel de fel de forme şi îmi făceam tot  felul de fantezii, făceam coroniţe din flori, mergeam cu vaca la păscut şi jucam coarda cu coada ei şi mugea, iar mama nu ştia ce are, până m-a pândit şi a văzut ce făceam eu…îmi căutam mici bucurii.
E.P.: Cântul, în viaţa dumneavoastră, când a apărut? Nu ca o pasiune, ci ca o profesie.
S.V.:
Cumnata părinţior mei mi-a schimbat destinul. Fratele tatălui a fost căsătorit cu mătuşa Elisabeta – trăieşte şi acum – şi ea mă auzea cântând când mă mai lua la prăşit. Nu-mi dădeam seama că am o pasiune. Mătuşa a  spus la toată lumea că noi suntem la prăşit, pe deal, l-a minţit şi pe soţ şi m-a sfătuit „Tu trebuie să pleci”. Şi am mers la o probă… Sora mică avea doi ani, eu aveam de acum 17 ani. Am plecat la Rădăuţi, la o altă mătuşă la care am stat. Plecarea mea de acasă a fost grea pentru că mamei îi pleca mâna cea dreaptă, bună la muncă, la tot. Pe fraţii mei, aproape că eu i-am crescut, numai sân nu le-am dat. Eu am avut grija lor, dar nu-mi pare rău. I-am hrănit, i-am crescut, aşa ne creşteam noi, unii pe alţii.
E.P.: Şi, la cât timp a venit gloria?
S.V.:
O, mult. La temelia mea este fir de nisip cu fir de nisip. Nu am ţâşnit cum se ţâşneşte acum.
După mult timp. Am intrat la Ansamblul Ciprian Porumbescu în 1959 şi acolo m-am format ca om şi ca artist. Primele înregistrări au fost făcute târziu. Prima mea apariţie a fost în corul Ansamblului Ciprian Porumbescu. Şi, la sfârşit de an, se dădeau acele exemene de sfârşit de stagiune ca să se vadă cu ce ne-am ales după un an de muncă în cadrul ansamblului. Toţi colegii mei s-au pregătit cu arii din opere, lieduri, romanţe, cântece populare. Era perioada când era criză de solişti. Şeful comisiei era Dinu Stelian. Îmi aduc aminte, aveam un corepetitor, Duduleanu se numea, era din Rădăuţi şi am repetat cu el „Răsună codrule din frunz㔺i îl văd pe Dinu Stelian cum ţâşneşte „Iată-vă solista!”. Nu înţelegeam ce vorbeşte că eram înecată de emoţie. Eu vroiam să termin, el mă punea să cânt de la început. Am fost folosită ca şi solistă, nu mi se dădea salariu de solistă, aşa cum trebuia, dar mie nu-mi păsa. Îmi ziceam că, dacă fiecare îşi face meseria pe merit, îi dă celui de lângă el ce trebuie. Niciodată nu m-am dus la contabilitate să întreb de ce am acel salariu. Niciodată nu am cerut şi asta a contat foarte mult la pensia mea, la toate treptele de salarizare pe care le-am pierdut…
E.P.: Şi prima ciocolată bună şi mare, când v-aţi cumpărat-o?
S.V.:
Nu mai ştiu. Din primul salariu, cred că am cumpărat câte ceva la fraţii mei şi acasă. Şi, nu am boala dulciurilor, asta este şi norocul meu că mă ţine aşa mai subţirică. Când am intrat la Ansamblu, aveam două fuste şi două bluze. Se purta fusta plisată. Aveam o fustă gri din tergal şi una bleumarin, foarte frumoase. Bluzele… una era de la artizanat, cu danteluţă, cealaltă era lucrată din poplin alb, cu guler rotund, foarte mare. Astea le ţin minte. Le spălam, când pe una, când pe cealaltă, îmi plăcea să fiu mereu proaspătă. Eram foarte timidă, nu s-ar crede că am un fond timid. Sunt un om foarte interiorizat. Nu s-ar crede pe scenă, unde tronez, că în societate sunt timidă, că nu mă simt în largul meu. Mă simţeam foarte stingheră. Este o chestie pe care nu o vrei, cu care te naşti. Şi acum am emoţii. Nu am nimic cu mondenităţile… La spectacol mă duc,  îmi văd de treabă şi am plecat. De acum este şi rutină, sunt atâţia ani – 54 de ani de cântec şi, cu toate astea, învăţ atâtea lucruri de la tineri. Măcar spun „Numai aşa să nu fac”. În cap am o rugăciune „Doamne, îmbătrâneşte-mă, dar nu-mi lua minţile!”
E.P.: Apropo de tineri, ştiu că în 1989 aţi hotărât să purtaţi basma neagră un an de zile, pentru cei care au pierit la Revoluţie.
S.V.:
Da. am purtat un an de zile. Chiar părintele Galeriu, când ne-am întâlnit mi-a spus „Fata mea, dar e prea mult un an de zile”, mai ales că nu aveam pe nimeni decedat. Eu mi-am zis că pot să fac asta pentru acele femei, mame, soţii care şi-au pierdut pe cineva.
E.P.: Aţi purtat doliu şi după soţul dumneavoastră..
S.V.:
Da, mult…
E.P.: Ce aţi simţit atunci? Există o dragoste care vă leagă şi acum, dincolo de timp?
S.V.:
Îi simt lipsa pentru că a fost omul care avea răbdare, mă asculta, mă sfătuia şi-mi spunea aşa: „Atenţie, niciodată dacă cineva te atacă, să nu crezi, nu răspunde, că-i dai apă la moară! O să tot spună până se satură, dacă tu nu-i răspunzi. Lasă-i, lasă-i să vorbească!”
E.P.: Cum v-aţi cunoscut?
S.V.:
El fiind bucureştean a venit la Suceava şi, prin colegii mei de la Ansamblu… Era cu 10 ani mai mare decât mine. Eu aveam vreo 25 de ani. Apoi… pentru că nu-mi mai venea băiatul, pentru că doar o sarcină am avut, credeam că nu o să mai am copii…
E.P.: Cum a fost povestea dumneavoastră?
S.V.:
Le-aş sfătui pe tinere „V-aţi măritat? Nu vă uitaţi în telefon şi nu căutaţi în buzunare! Pentru a vă păstra liniştea”. S-ar putea să găseşti ceva, o hârtiuţă sau un număr şi, cine ştie de unde l-a primit, pe linie de serviciu şi tu îţi faci gânduri negre, s-a dus liniştea. Dacă ai căutat, ai găsit!
E.P.: Aţi avut, vreodată, vreo îndoială?
S.V.:
Nu.
E.P.: Nici soţul?
S.V.:
O, nu. Am fost croită în aşa fel… Nu te lega la cap, fără să te doară.
E.P.: Dar v-a trecut, vreodată prin cap că, poate, dragostea se va termina?
S.V.: Păi, se poate termina, e adevărat. Dar, rămâne respectul, rămâne ceva care nu piere niciodată. Încă ceva, este ca un sfat, ţine de noi, de femei, liniştea casei. Eu mai primeam şi scrisorele şi telefoane dar, dacă nu dai curs, te simte. Soţul meu a fost un om foarte priceput, foarte deştept.
„MI-E FOARTE GREU SĂ SPUN «TE IUBESC». OARE DE CE?”

 

E.P.: Pe copilul dumneavoastră l-aţi iubit şi îl iubiţi fără seamăn!
S.V.:
Ooo, Doamne!  Ooo, Doamne! Dar, sunt cuvinte? La nepoate le spun mereu „I love you”. Mi-e foarte greu să spun „Te iubesc”. Oare de ce?! Chiar, întreb! Micuţele vin şi ne îmbrăţişăm, şi ne drăgălim… mă verifică la machiaj şi mă întrebă „Mămucă, pleci?”. Cu soţul meu mă simţeam foarte aproape, l-am simţit prieten. Sigur, ne spuneam şi cuvinte de drag, dar sunt lucruri care nu trebuie vorbite…
E.P.: Care este cel mai frumos gest care l-a făcut soţul dumneavoastră?
S.V.:
  Mi-a dăruit un băiat. Nu mai aveam încredere că voi avea copii. Aveam 29 de ani. Aveam câţiva ani de căsnicie. Nu era nădejde să mai am copii. Am vrut să iau un copil, o fetiţă am vrut.
E.P.: V-a spus mama ceva?
S.V.:
O, da, „ Nu-ţi dai seama cu ce te încarci?! Pe al tău îţi vine să-l trânteşti, dar cu unul străin?!” Nu am ţinut cont, dar Ceauşescu a luat măsuri – unii şi-au găsit părinţii, pentru alţii s-au făcut leagăne de copiii…. Nu s-a mai ţinut cont de lista de solicitări, eram a 24-a pe lista de cereri şi eram singura familie fără copii. Dar, la câteva luni, am simţit că o să am un copil. Am spus că o să am o fetiţă şi că Sânziana se va numi. Nu era ecograf… eram convinsă că o să am o fetiţă, că o să o îmbrac frumos şi o să-i pun o fundă mare în păr! Şi a ieşit băiat şi m-am trezit fără nume. Când a venit bărbatul meu să il declare, m-a întrebat de nume şi am spus „Vlăduţ”, deşi nu aveam pe nimeni în familie. El mi-a spus că trebuie Vlad şi mie mi se părea că e un nume mult prea grav pentru un puiuţ aşa de mic. I-am mai pus şi Bogdan, dar la acest nume nu răspunde. În martie, Vlad a împlinit 42 de ani.
E.P.: Părinţii dumneavoastră până când au trăit? S-au bucurat de venirea pe lume a fiului dumneavoastră?
S.V.:
Mama, chiar la Revoluţie… în martie, s-a stins. Tata, la câţiva ani după mama. Eu până la 8 luni l-am alăptat, după care l-am dus pe Vlad la mama, pentru că nu mai puteam, trebuia să mă duc la Ansamblu. Concediu medical… nu se putea. Când l-a pus doctorul pe cântar, băiatul ţipa şi avea nişte picioare ca nişte caltaboşi… cum să spui că e bolnav, un copil aşa de sănătos? Doctoriţa îmi spunea „Doamnă, dacă ar fi să numim o femeie care să nască copii, v-aş numi pe dumneavoastră că faceţi copii sănătoşi.” A fost singura naştere. Aş mai fi vrut copii. Din acest punct de vedere, nu am păcat. Dumnezeu m-a cruţat. Era perioada când multe femei s-au şi stins, s-au nenorocit încercând fel şi fel de intervenţii… Cu băiatul meu am o relaţie specială şi am grijă de nora mea ca să-mi aducă băiatul acasă.
E.P.: Se spune că, mamele de băieţi, sunt foarte posesive şi foarte geloase pe nurori.
S.V.:
Trebuie avut grijă. Dacă eşti aşa, ţi-ai pierdut băiatul. Trebuie să ai grijă de noră ca să vină acasă cu drag.
 

sofia2

 

„DOAMNE, MĂ ÎNVAȚĂ ȘI MĂ AJUTĂ CUM SĂ MĂ PORT, CUM SĂ NĂDĂJDUIESC, CUM SĂ RABD ȘI CUM SĂ IERT”

 

 

E.P.: Când v-aţi îndrăgostit de poezie şi de desen?
S.V.:
Cu poezia şi cu desenul cochetam mai de mult. Soţul meu m-a încurajat. Prima dată când am început să desenez, nişte mărunţişuri, elemente din cântecele mele, soţul mi-a cumpărat culori. A avut foarte mare grijă, era de acord cu mine mereu şi în toate. Dar eu am avut această măsurăîn toate, de aceea zic mereu „Doamne, nu-mi lua minţile!”.
E.P.: Ce-L mai rugaţi pe Dumnezeu?
S.V.:
Sănătate şi mai am o rugăciune: „Doamne, mă învaţă şi mă ajută cum să mă port, cum să nădăjduiesc, cum să rabd şi cum să iert!” Am găsit-o undeva… Cuprinde tot. Încă ceva: venirea pruncului meu pe lume, mi-a schimbat destinul. Eu, până la venirea lui, cântam cu o terţă mai sus, purtam codiţe, cu flori în păr, catrinţa scurtă, cu pantofi, fără opinci, fără traistă…  După naştere mi-a coborât vocea. Cu un glas atăt de grav mi-am dat seama că nu se mai potriveşte ţinuta de fată tânără. Am adus la lumină basmaua neagră cu ciucuri, costumul de la munte, cu opinci şi traistă. Alternanţa dintre alb şi negru în costum, a frapat.
E.P.: În familia dumneavoastră este tradiţia unei singure mari iubiri. Mama a rezistat, cu dragostea pentru tata, dumneavoastră aţi avut o singură mare iubire. Credeţi că în viaţă cineva poate iubi de mai multe ori?
S.V.:
O, da. Cred că da. Nu judec pe nimeni. Decât să-ţi duci viaţa în amar, alături de cineva care nu te înţelege, sau să-ţi facă viaţa tristă… e o singură viaţă!. Nu te poţi băga în casa unui om. Nu ştii… Aşa cum, dumneavoastră nu ştiţi cântecele, şlefuite, luminate, puse în faţa televizorului, sau la concert, ce înseamnă în spate. Până apar, până reuşim să le definitivăm… nu ştiţi niciodată câtă nelinişte şi cât amar şi ambiţie, câte nopţi nedormite. Este foarte multă muncă şi ăsta e secretul nostru. Uneori îţi plânge sufletul şi tu trebuie să faci lumea să se bucure, să danseze…asta nu ştie nimeni. Dar, nu are nimeni vină. Cine ştie?! Suntem oameni. Dar, nu trebuie să ne plângem. Fiecare om, în domeniul lui, e dator. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a dat invidia. Dacă cineva poate mai mult, eu trebuie să muncesc şi să fac şi eu ceva, nu pe linia lui. Mi-a plăcut întotdeauna „Nimeni ca mine, nici eu ca alţii”.
E.P.: Am deschis discuţia noastră întrebându-vă lucruri despre frumuseţe. Aveţi secrete în a vă păstra frumuseţea? Noi, cei de acasă, ne imaginăm că aceia din universul folclorului nu folosesc produsele comerciale, ci au reţete naturiste.
S.V.: Da, nu le folosesc, că le am pe acelea de la străbuni, produse naturale. Chiar nepoţica mea cea mică mi-a spus că s-a dat cu miere lichidă pe faţă că „aşa se dă mămuca”. Folosesc mierea de albine, ulei de măsline extravirgin, busuioc uscat de pe tijă. Cei cu tenul gras se mai dau cu apă minerală, eu nu folosesc pentru că am tenul uscat. Mai folosesc iaurt sau lapte prins, în casă.
E.P.: Spuneţi-mi, cum sunteţi când nu purtaţi costumul popular? Vă purtaţi părul desprins?
S.V.:
Nu, nu prea.
E.P.: Renunţaţi la şiragul acela de mărgele cu care vă vedem mereu?
S.V.:
Da, dar îmi plac mărgelele. Cineva de la o fabrică, mi-a trimis nu ştiu câte pachete cu mărgele, toate minunile. Nu l-am cunoscut pe acel domn, i-am trimis nişte cântece şi cărţile mele. Deci, se ştie că îmi plac aceste podoabe. Cred că vreau ca lumea să nu se uite la mine mult şi cei care mă privec să studieze mărgelele, să nu mă analizeze pe mine. Cred că acest lucru vine tot dn adâncul meu. Eu nu mă văd frumoasă. Dar asta nu înseamnă că nu fac lucruri frumoase.
E.P.: Dumnezeu v-a dat foarte multe încercări. Dacă ar fi să-L aveţi în faţa ochilor, ce I-aţi spune?
S.V.:
Mă iartă de dor, Doamne, şi să nu-mi iei minţile.
Ai grijă – poezie scrisă de Sofia Vicoveanca

Oriunde şi oricine ai fi,/ Nu te văita/ Închină-te!/ Poţi fura morţii o zi /Şi să te bucuri de lumină. /Nu lăsa aşa să zboare gândul/ La vechi dureri, care te-au ars /Nu faci decât să scurtezi timpul / Şi zilele, câte au rămas. / Că-i poţi fura morţii o clipă,/ Te bucură, /Că nu-i uşor./ Ai grijă şi nu fă risipă /de vorbe grele, care dor./ Când viaţa te-a lovit din plin, /Să lupţi cinstit în faţa sorţii. /Fii blând, /Nu semăna suspin, /C-aşa-i mai furi o clipă morţii.”

 

Interviu publicat în Revista Tango / Marea Dragoste – Aprilie 2014

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top