SANDA ȚĂRANU: „L-AM IUBIT FOARTE MULT PE SOȚUL MEU! ȘI ÎL IUBESC ȘI ACUM…”

Ani de-a rândul a intrat în casele românilor cu un devotament care a făcut-o să renunţe la ideea de a deveni mamă. A sperat că, vreodată, se va întoarce la Teatru, însă TVR-ul şi-a dorit-o definitiv. Dincolo de Televiziunea Română n-a mai fost nimic, n-a mai fost nimeni. Doar soţul ei, de care o leagă o Mare Dragoste, ca în prima zi când şi-au promis că vor rămâne împreună. Astăzi, 5 noiembrie 2015, Nicolae Țăranu s-a stins din viață… Dumnezeu să îl odihnească!

 

EVELINE PĂUNA: Dacă ar fi să ne gândim la istoria Televiziunii Române şi dacă ar fi ca noi, jurnaliştii de astăzi, să avem un manual de televiziune, poate că aţi avea un capitol…
SANDA ȚĂRANU:
Poate aş fi doar un reper, atât! Un simplu reper.
E.P.: Chiar mă gândeam… profesia dumneavoastră nu ştiu dacă astăzi mai există… Prezenţele frumoase de pe ecran erau numite, atunci, „crainice TV”…
S.Ţ.:
„Crainic-prezentator”. Era o diferenţă între crainicul de ştiri şi crainicul prezentator al întregului program de televiziune.
E.P.: Astăzi, când avem jurnalişti-analişti, când avem prezenţe din muzică pe post de prezentatori într-un show de divertisment, cum găsiţi profesia aceasta? Nu mai avem un prezentator-om de televiziune, ca în timpul dumneavoastră, acum cei de pe ecran vin din alte profesii…
S.Ţ.:
Mie mi s-a părut foarte ciudat că s-a renunţat la prezenţa unui om care să fie în permanenţă alături de telespectator. Vedeţi că nu spun „telespectatori”?! Deşi, prin specificul emisiunii, eu mă adresez tuturor oamenilor. Dar spun „telespectator” pentru că eu vorbesc cu fiecare dintre ei, ca şi când aş vorbi cu o singură persoană. Asta a fost în mintea mea, întotdeauna: ca omul care mă ascultă şi mă priveşte să ştie că el este foarte important. Şi era important! Altfel… comunicarea e la modul general. În ceea ce mă priveşte, mi s-a părut că e bines ă fie o comunicare intimă, dar respectuoasă. Oamenii au nevoie de o prezenţă, de cineva care să le spună, de exemplu, după ce se termină un episod dintr-un serial când urmează să vadă următorul episod. Când un film are două părţi, când este partea a doua… Nu să stea, de fiecare dată, să caute în programul de televiziune, pentru că omul nu are timp… Să ştie telespectatorul că, în zilele următoare sau în săptămâna care vine, este o emisiune importantă pe care nu trebuie să o piardă. Dacă îi dai numai un spot publicitar… nu este acelaşi lucru. Comunicarea între oameni… cuvântul este foarte important.
E.P.: S-a pierdut din intimitatea dialogului…
S.Ţ.:
S-a pierdut din intimitatea respectuoasă  a comunicării. Poate din cauza asta oamenii nu mă uită. Pentru că eu, vorbind cu fiecare… în toate scrisorile, asta mi se spunea: „am sentimental că vorbiţi numai cu mine”. Da, numai cu dumneavoastră.

„MI-A FOST FRICĂ SĂ DAU EXAMEN LA INSTITUTUL DE TEATRU”

 

 

E.P.: Puţini ar fi crezut că o studentă frumoasă, la Politehnică şi, mai exact, la Facultatea de Chimie Industrială, va ajunge în casa fiecărui român. De ce v-aţi dus la facultatea aceasta?
S.Ţ.:
Mi-a fost frică să dau examen la Institutul de Teatru. Aveam o idee preconcepută şi foarte rea. Pentru că nu a fost aşa! Concurenţa era extraordinar de mare. Se prezentau foarte mulţi. Mirajul ăsta al scenei este fantastic! Eu întotdeauna mi-am dorit… De copil mi-am dorit să fiu actriţă. Dar nu am dat examen la Institutul de Teatru pentru că mi se părea că trebuie să am o relaţie acolo, ca să intru. Dar iată că s-a putut şi fără relaţii, fără să mă cunoască cineva…
E.P.: Pentru că, până la urmă, tot la Institutul de Teatru aţi ajuns.
S.Ţ.:
Da, după trei ani de Politehnică. După trei ani în care am fost chinuită – nu exagerez.
E.P.: Îi consideraţi ani pierduţi?
S.Ţ.:
Nu, niciodată. Nimic din ceea ce am făcut nu consider că a fost pierdut. Pentru că de peste tot am învăţat câte ceva. Peste tot am avut nişte profesori eminenţi. Am dat examen la Politehică şi am învăţat foarte bine pentru că îmi era ruşine să nu fi fost aşa, faţă de părinţi şi faţă de profesori.
E.P.: Părinţii dumneavoastră – oamneni speciali. Oameni care v-au pus meditator la pian, la limba franceză… Tatăl a fost director de bancă, până la instalarea regimului comunist, apoi director în Ministerul Agriculturii, iar mama era şef de serviciu, la Banca de Investiţii. Nu erau membri de partid…
S.Ţ.:
Nu, nu au fost. Iată un alt exemplu. Fără să fie în partid, au avut atribuţii de foarte mare răspundere, foarte importante. Tata a lucrat mulţi ani, după Ministerul Agriculturii, la Institutul Pasteur. Foarte mulţi ani, cu răspunderi foarte mari. Deci regimul s-a folosit de ei, pentru capacitatea lor.
E.P.: La admiterea la Teatru aţi ajuns în ultimele clipe. Cum e posibil?
S.Ţ.:
Da! Examenul consta în mai multe probe eliminatorii. Nu am crezut că voi reuşi şi la a treia probă şi m-am dus mai târziu. Soţul meu a avut o premieră, cu o seară înainte, şi nu mi-am imaginat că după a treia probă va veni, iemdiat a doua zi, examenul scris la Limba şi Literatura Română. Şi Examenul a început la ora 11.00, iar eu am ajuns la Institutul de Teatru la 1 şi un sfert. Eram în plimbare cu soţul meu şi ne pregăteam să mergem la masă. Când m-au strigat colegii mei… „Sanda, ai reuşit şi examenul a început la ora 11.00”. Nu ştiu cum am ajuns la Secretariat, unde, ţin minte şi acum , era doamna Şerbănescu. Nu puteam să spun nimic. A luat câteva foi, mi-a dat o călimară cu toc şi comisia m-a primit. Mă ştiau de la probele practice. Atât mi-a spus şeful comisiei „Hai, fetiţo, că de când te aştept!”.
E.P.: V-a aşteptat Destinul…
S.Ţ.:
Da.
E.P.: Este omul care v-a schimbat viaţa…
S.Ţ.:
A fot un moment…
E.P.: O întâlnire esenţială…
S.Ţ.:
Da.
E.P.: În anul al treilea de facultate aţi început să colaboraţi cu Televiziunea Română. Cum de aţi fost aleasă?
S.Ţ.:
O asistentă a unuia dintre profesorii de la o altă grupă decât cea în care eram eu – eu am absolvit la clasa maestrului Alexandru Finţi – lucra în Televiziune, ca regizoare. Şi m-a luat să colaborez la diverse emisiuni. De regulă, la emisiuni de versuri. Bănuiesc că atunci cei din Televiziune, cei care răspundeau de destinele Televiziunii, s-au gândit că aş putea să lucrez acolo. Altfel nu îmi imaginez cum de m-au chemat exact în ziua când s-au făcut repartiţiile. În ziua aceea, pentru promoţia mea nu a fost niciun loc în teatrele bucureştene…
E.P.: Trebuia să mergeţi la Craiova…
S.Ţ.:
…trebuia să merg la Craiova, da. Şi mă înţelesesem cu soţul meu şi cu părinţii mei, să refuz repartiţia. Şi în ziua aceea, după ce am refuzat, am venit acasă la ora două. Şi la ora patru fără douăzeci – ţin minte şi acum, asta nu se uită niciodată – am primit un telefon de la şeful serviciului Personal din Radio, care mi-a spus că cineva mă cheamă a doua zi. Era vicepreşedintele, care spunea că vrea să stea de vorbă cu mine. Nu a ştiut să-mi spună pentru ce. În noaptea aceea m-am tot gândit de ce m-a sunat cineva de la Personal, pentru că, dacă ar fi fost vorba de o colaborare, m-ar fi chemat redactorul, realizatorul… A doua zi m-am dus şi am stat de vorbă cu acest om, câteva ceasuri. Dar nicio clipă nu m-am întrebat şi nu l-am întrebat de ce stăm de vorbă. M-a trecut prin istorie, literatură…
E.P.: A fost un interviu de angajare mascat…
S.Ţ.:
Cred că a fost un test. După aceea m-am gândit că asta trebuie să fi fost. Apoi mi-a spus să vin crainică la Televiziune. I-am răspuns „nu, domnule, mulţumesc!”
E.P.: Dar era un post dorit de atâtea femei! Ar fi dat orice pentru asta!
S.Ţ.:
Prima reacţie a fost să spun nu. Ştia că refuzasem repartiţia… Nu ştiu cum aflaseră, dar nici n-am întrebat. A insistat să fiu crainică. Iar eu, în sinceritatea mea, i-am spus că mi-am dorit foarte mult să fac Teatru şi în sfârşit eram actriţă cu diplomă. Nu aveam repartiţie dar speram că o să vină, cu timpul. EU voiam să fac Teatru! Nu i-am dat răspunsul pe loc, i-am spus că trebuie să mă consult cu soţul meu. Şi aşa… m-am dus la Televiziune. Nu mi-a plăcut şi abia aşteptam să se facă loc în vreun teatru, să vorbesc în dreapta şi în stânga, să obţin un post. Dar am început să lucrez foarte mult în televiziune, de cum am intrat…
E.P.: În a câta zi, de la discuţia aceea, aţi intrat pe post?
S.Ţ.:
Foarte repede. Era 23 august şi am transmis parada militară şi demonstraţia oamenilor muncii din Capitală.La primele apariţii am avut emoţii mari…
E.P.: Ce ştiaţi despre meseria aceasta, cu totul nouă? Ştiaţi cum să priviţi la cameră, cum să comunicaţi cu echipa?
S.Ţ.:
Nu ştiam extreme de multe. Dar aveam noţiuni de bază pentru că, până atunci, mai colaborasem. Dar una este să te duci să reciţi o poezie şi alta este să te duci la Televiziune şo să vorbeşti cu cineva. Nu să interpretezi un text, ci să comunici cu cineva. E cu totul altceva! M-a ajutat tot ce am învăţat în Institutul de Teatru – frazare, respiraţie, impostaţie, ţinută. Dar comunicarea cu omul care stă şi te priveşte la televizor este cu totul alta decât interpretarea de pe scenă.
E.P.: Dacă ar fi să ne gândim la fişa postului, ce aveaţi de făcut? Trebuia doar să apăreţi şi să citiţi sau era mai mult decât atât?
S.Ţ.:
La început era atât – să apar şi să citesc. Am făcut şi Jurnale. La început făceam lucruri mai simple – ştiri culturale, sociale… nu politice. Cu timpul am făcut şi lucruri mai complicate. Încet-încet mi-au dispărut emoţiile care, la început, erau aproape paralizante. Am crezut că n-am să pot face faţă meseriei. Eram obişnuită cu scena, eu jucasem la Casandra destul de mult. Altfel… la teatru nu vezi publicul…
E.P.: Iar acum eraţi nevoită să-l priviţi… direct în ochi!
S.Ţ.:
Da. Şi să-mi închipui că există acolo. Pentru mine exista. Chipul acela nu era nici al mamei, nici al tatei, nici al sorei mele – eu am o soră, se numeşte Magda şi e foarte frumoasă!
E.P.: Frumuseţea înseamnă că s-a moştenit genetic la dumneavoastră în familie!
S.Ţ.:
Nu ştiu dacă la mine e vorba de frumuseţe. Trebuie să iubeşti oamenii ca să faci această meserie.
E.P.: Pentru că o faci pentru ei…
S.Ţ.:
Da. Trebuie să-i iubeşti şi să-i respecţi!
E.P.: Dar când vi s-a spus pentru prima dată că sunteţi frumoasă?
S.Ţ.:
Nu, nu, chiar nici nu ştiu şi nici nu m-a interesat asta. Scrisorile începeau altfel: „vă scriu pentru că…
E.P.: … „am încredere în dumneavoastră”
S.Ţ.:
De unde această încredere?! Niciodată nu am putut să-mi explic!
Sandataranu2
„NICIO FEMEIE NU MI-A SPUS CĂ AR VREA SĂ FIE ÎN LOCUL MEU”

 

E.P.: A existat un telespectator care v-a trimis, ani de-a rândul, caiete în care nota ora apariţiei pe micul ecran, vestimentaţia dumneavoastră, ba avea chiar şi note despre cum credea că v-aţi simţit în ziua respectivă…
S.Ţ.:
Da, le am şi acum.
E.P.: Nu vă speriau aceste lucruri? Ajungeaţi să fiţi un fenomen pentru cei de acasă, care nici măcar nu-şi puteau imagina dimensiunea acestei profesii..
S.Ţ.:
Nu m-am gândit niciodată că e un fenomen!
E.P.: Nu v-aţi gândit că sunteţi o vedetă?
S.Ţ.:
Vai, nu! Niciodată! Nimeni, la vremea aceea, nu a indus în noi sentimental de vedetă. Eu nu l-am avut niciodată. M-am considerat un om obişnuit.
sandataranu1

 

„PROMTERUL ÎȚI DĂ UN SENTIMENT DE SIGURANȚĂ PE CARE EU NU ÎL AVEAM”

 

E.P.: Vă spunea lumea pe stradă… vă spuneau doamnele cât de mult şi-ar dori să fie în locul dumneavoastră?
S.Ţ.:
Nu, niciodată nu mi-au spus că ar vrea să fie în locul meu. În schimb, cineva mi-a spus „ştiţi, eu sufăr de migrene, dar când vă văd pe dumneavoastră la televizor şi când vorbiţi cu mine, îmi trece durerea de cap”.
E.P.: Peste timp, ce avea să fie mai intensă, ca emoţie – fericirea de pe scenă, la care visaţi, sau adrenalina pe care o ai atunci când eşti convins că te privesc milioane de oameni?
S.Ţ.:
…Da… mai ales pentru că îţi faci meseria în direct şi în direct se poate întâmpla orice. Şi atunci nu aveam nici căşti, nu aveam nici promter. Promterul îţi dă un sentiment de siguranţă pe care eu nu-l aveam.
E.P.: Iată, televiziunea fără promter. Era mai bine, totuşi?
S.Ţ.:
Era mai bine, să ştiţi! La un moment dat am fost invitată la o emisiune şi mi-au pus un promter în faţă. Am citit ce scrie acolo. Dar atât: am citit! Nu participam cu nimic… mă simţeam goală pe dinăuntru. Şi am spus „lăsaţi-mă în pace cu promterul vostru!”
E.P.: Ştiu că, o dată, înainte să intraţi în direct, nu ştiaţi dacă aveţi sau nu sunet. Şi cineva din echipă c-a spus„ai sunet, dragă şi te-a auzit o ţară întragă!”
S.Ţ.:
La vremea aceea tehica nu era atât de avansată. Ştiam că după ce se aprinde beculeţul de la cameră trebuie să mai aştept să facă el nişte treceri pe sunet. Iar în cabina mea nu s-a aprins becul de sunet. Becul de cameră s-a aprins, ştiam că sunt în emisie. Şi am stat şi am stat şi am spus „sunet, vă rog”, ca să nu-i fac lui probleme.
E.P.: Nu au fost acelea cele mai lungi secunde din viaţa dumneavoastră?
S.Ţ.:
Norocul meu a fost că era transmisiune alb-negru şi nu s-a văzut cum mi-a năvălit tot sângele în obraji. Bineînţeles că am zâmbit şi am mascat totul…
E.P.: Dacă ar fi să răsfoim un album de amintiri de la Televiziunea Română, ce aţi pune pe primele pagini? Sunt convinsă că sunt milioane de momente… Poate Cerbul de Aur ar fi printre ele…
S.Ţ.:
Oh, Cerbul de Aur! Ce momente frumoase! O perioadă s-a interrupt Cerbul de Aur, pentru că nu au fost bani. Apoi a apărut din nou… Mi-a părut bine că s-a făcut în sală şi nu afară, aşa cum s-au făcut ediţiile de după 1990. În sală a fost cu totul altceva. Publicul se comportă altfel…  La televiziune se făcea foarte multă cultură. Noi aveam un public educat şi avizat. Ne dădeam seama de asta din scrisori. Iar în sală, la Braşov, era respectul intrării într-un templu. Am mai fost invitată la Cerbul de Aur de după 1990, mai ales în perioada în care eram în Consiliul de Administraţie al TVR. Dar când vedeam că publicul se comporta altfel… Cu Cerbul de Aur, noi am intrat atunci în elita lumii muzicale! Se dusese voba despre buna organizare! Cei mai mari artişiti au acceptat să vină la ediţiile care au urmat. Mi-a părut bine. Era o reuşită a Televiziunii, nu m-am gândit la mine. Eu am avut şansa să prezint o ediţie. Dar pentru Televiziune, Cerbul de Aur a fost un moment foarte important.
E.P.: Iar alte emisiuni cu miză din cariera dumneavoastră?
S.Ţ.:
Au fost şi altele. Au fost spectacole de varietăţi cu public şi serile româneşti de televiziune, prezentate în străinătate.
E.P.: Pentru că eu spuneam că aţi fost întotdeauna o prezenţă frumoasă, se cuvine să îmi şi justific afirmaţia. Ştiu că, la un moment dat, eraţi sancţionată. Dar nu ar fi fost vorba doar de cenzură…
S.Ţ.:
Mă abonasem la sancţiuni…
E.P.: …Dar sancţiunea însemna să fiţi trimisă la radio.  Deci iată că frumuseţea dumneavoastră deranja…
S.Ţ.:
Niciodată nu m-au sancţionat financiar. Nu era plăcut să ţi se întâmple asta…
E.P.: Dar pe cine deranja frumuseţea dumneavoastră?
S.Ţ.:
În viaţa asta există şi oameni care vor să provoace mici conflicte. Încearcă. Nu totdeauna reuşesc. Cu mine nu reuşesc. Cu mine nu reuşeşte nimeni să se certe, chiar dacă vrea. Mai sunt şi mici invidii… Aşa încerc să-mi explic… Eu nu vorbesc de echipă, vorbesc de decidenţi. Şi nu decidenţii mari, ci şefii…
E.P.: Dragostea dumneavoastră pentru echipă a existat pentru că v-aţi dat demisia din TVR de două ori. Şi aţi rămas, datorită echipei.
S.Ţ.:
Da, de două ori. Nu am rămas datorită echipei…
E.P.: Dar datorită cui?
S.Ţ.:
A doua oară… făceam şi lucruri nesăbuite. Dar a doua oară am făcut-o pentru că un mare dramaturg a scris o piesă pentru televiziune, care s-a numit „Sanda”. Şi era vorba despre mine. Şi nu m-au lăsat să joc. Adică s-a pus piesa, la televiziune, pentru că era foarte bună. Eu când am văzut asta, abia aşteptam să joc, în sfârşit! Eram convinsă că voi fi distribuită, pentru că era vorba despre mine. Şi… nu m-au distribuit. Şi atunci a fost a doua oară când mi-am dat demisia. Mi-am scris-o în grabă şi am plecat acasă. Nu-mi ieşise din minte ideea că trebuie să mă întorc în teatru. Numai la asta mă gândeam.
E.P.: Când v-aţi împăcat cu gândul acesta?
S.Ţ.:
Abia după asta, când am fost chemată de Preşedintele de atunci al Televiziunii. Putea să nu mă cheme… Îl cheamă Valeriu Pop. A fost unul dintre cei mai buni preşedinţi. M-a chemat atunci, eu fiind foarte hotărâtă să părăsesc Televiziunea. D.R.Popescu a scris această piesă. Eu nu-l cunoşteam. L-am cunoscut aproape de anii 2000, la o lansare de carte. Abia atunci ne-am cunoscut… Cu ani în urmă, Valeriu Pop m-a determinat să rămân. Mi-a spus că greşesc dacă plec, mi-a explicat de ce nu mă distribuie şi mi-a spus că, în calitatea pe care o am, sunt obligată să fac şi emisiuni de protocol şi că, în calitatea pe care o am, omul mă cunoaşte într-o anumită postură… că sunt a Televiziunii, nu un personaj într-o piesă de teatru, indiferent cât de bună ar fi fost ea.
E.P.: Acum mai sunteţi „A televiziunii”?
S.Ţ.:
Da, eu încă mă consider a Televiziunii. A Televiziunii Române. Eu sunt atât de legată de această instituţie care acum trece printr-un moment foarte greu…
E.P.: Urmărţi ce se întâmplă?
S.Ţ.:
Urmăresc, dar nu ştiu foarte exact ce se întţmplă.
E.P.: Când aţi fost ultima dată invitată la Televiziunea Română?
S.Ţ.:
Au fost nişte emisiuni cu prilejul împlinirii a 55 de ani de TVR. Atunci.
sandataranu4

 

 

 

„SOȚUL MEU NU A VRUT SĂ FIU ACTRIȚĂ”

 

E.P.: Dorul acela pentru scenă nu cumva era intensificat şi de soţul dumneavoastră?
S.Ţ.:
Nu, soţul meu nu a vrut niciodată să fiu actriţă. Dar se împăcase cu gândul…
E.P.: Dar domnia sa primea dragostea spectatorilor…
S.Ţ.:
Da, dar asta bănuiesc eu, pentru că el nu m-a ajutat deloc când am dat examen la Tetaru.
E.P.: V-aţi cunoscut când dumneavoastră aveaţi 17 ani şi eraţi la mare, cu mama şi cu sora dumneavoastră Atunci Nicolae Ţăranu a făcut o glumă cu cineva din echipă şi a spus „Eu aici rămân”, când v-a văzut. Avea foarte multe admiratoare, dumneavoastră eraţi dorită de orice bărbat…
S.Ţ.:
Nu, nu eram. Nu cred.
E.P.: Mi s-a părut foarte interesant că, având o căsnicie atât de frumoasă, într-unul dintre cele mai recente interviuri pe care le-aţi dat, aţi spus aşa „nu i-am lăsat niciodată sentimental că aş fi topită după el”.
S.Ţ.:
Nu i-am dat sentimentul ăsta, dar l-am iubit foarte mult şi îl iubesc şi acum, după atâta vreme!
E.P.: Cum se face ca o dragoste să reziste timpului, să reziste greutăţilor?
S.Ţ.:
Tocmai pentru că am trecut amândoi prin greutăţi. Nu e uşor să faci meseria asta, nu e întotdeauna viaţa roz! Nu întotdeauna îţi ies lucrurile aşa cum îţi doreşti. Numai eu ştiu câte nopţi n-am dormit pentru că ştiam că nu mi-au reuşit lucrurile aşa cum îmi propusesem. Telespectatorii nu ştiu asta. Întotdeauna îmi repoşam.

 

sandataranu3
E.P.: Televiziunea v-a acaparat. Din câte ştiu, nu aţi hotărât niciodată să deveniţi mamă. Greşesc?
S.Ţ.:
Nu…
E.P.: A fost o decizie atât de raţională?
S.Ţ.:
Acum îmi pare rau, dar atunci nu aveam timp. Nu am avut nici curajul… şi nici nu îmi doream ca viitorul copil să umble cu cheia de gât pentru că noi suntem la serviciu, de dimineaţa până seara. Şi soţul meu ocupat tot timpul – dimineaţa repetiţii, seara spectacole – făcea şi câte două, uneori chiar trei premiere pe an. Asta este foarte mult pentru un cântăreţ. Eu eram la televiziune… ori de câte ori era nevoie. Şi era nevoie!
E.P.: Dacă aţi putea schimba ceva din trecut, aţi schimba acest lucru?
S.Ţ.:
Nu. Nu, nu! Am muncit foarte mult, dar mi-a plăcut ceea ce am făcut. Eu când mi-am dat seama că ăsta este drumul meu şi că asta trebuie să fac, m-am pus pe treabă. Iar faptul că telespectatorii m-au încurajat…
E.P.: Şi au fost o prioritate…
S.Ţ.:
Da… Erau mai importanţi decât orice!
E.P.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră cariera aceasta, din punct de vedere financiar? Pentru că stelele televiziunii din străinătate, atunci când hotărăsc să se retragă, au cel puţin trei reşedinţe, maşină cu şofer la scară
S.Ţ.:
Şi eu am avut maşină cu şofer. Nu la scară, dar oricum am avut pentru că la prânz mergeam acasă şi apoi trebuia să mă întorc…
E.P.: …Asta atunci. Dar acum?
S.Ţ.:
Acum?!  Cum e acum?! …. Atunci am avut un salariu bun, care nu m-a făcut să mă gândesc niciodată cu îngrijorare la ziua de mâine. Dar modest. Nu cine ştie ce. Era un salariu corect. Am fost ajutată de Televiziune în privinţa ţinutei, când Televiziunea îşi permitea încă acest lucru. Mergeam la casa de modă, dar nu luam niciodată ceea ce se prezenta pe podium, luam ceea ce se potrivea pentru televiziune. Mai târziu, când lucrurile s-au complicat din punct de vedere financiar şi Televiziunea nu a mai avut bani îmi dădeau şase bluze pe an, două rochii, o fustă şi, când mă duceam la Serile de Televiziune aveam un costum-taior.
E.P.: Făcând o comparaţie cu ce se întâmpla atunci şi ce se întâmplă acum când, probabil, ar fi trebuit să aveţi bani puşi deoparte, cum este?
S.Ţ.:
Sigur că este mai greu acum, dar noi suntem nişte oameni foarte modeşti şi nu ne-am gândit niciodată – nici atunci – la cât câştigăm sau să câştigăm mai mult. Nu! Ne făceam meseria din plăcere şi cu pasiune.
E.P.: Românii au mai avut o dată încredere în dumneavoastră La protestele de la Universitate la sfârşit de 2011, început de 2012, când v-au văzut în stradă alături de ei.
S.Ţ.:
Da, e adevărat. Am fost foarte impresionată!
E.P.: Ce aţi schimba din politica de astăzi, ca să ne fie puţin mai bine?
S.Ţ.:
Multe. Dar aş vrea nişte conducători care să folosească cuvântul care zideşte, să folosească cuvântul care să mă mobilizeze, care să îmi dea speranţă de mai bine. Vreau conducători care să nu mă demobilizeze, să îmi dea încredere că va fi mai bine. Unul dintre aceşti oameni a spus „Vreau o Românie puternică!”. Ăsta este cuvântul care îmi trebuie mie – o Românie puternică! Nu vreau un conducător care să îmi spună că va fi un dezastru! Trebuie să avem încredere că va fi mai bine. Şi va fi mai bine, sunt convinsă de asta!
E.P.: Vă e dor de telespectatori, citesc asta în ochii dumneavoastră!
S.Ţ.:
Îmi sunt dragi!
E.P.: De ce aţi hotărât să-i părăsiţi? Pentru că se ştie că Televiziunea Română a încheiat colaborarea cu dumneavoastră atunci când dumneavoastră aţi spus că este momentul să vă opriţi.
S.Ţ.:
Nu… După ce am hotărât să mă opresc din activitatea de crainic-prezentator pentru că aşa am crezut că e bine… Era la puţin după evenimentele din 1989, deci era anul 1990, prin iunie trebuie să fi fost. Era o debandadă în perioada aceea, în care eu nu puteam să lucrez. Eu sunt obişnuită să fie disciplină, să fie nişte reguli. Colaborările au continuat – am lucrat la Teleenciclopedie, am făcut traduceri şi, cu timpul mi-am dat seama că am mai mult timp liber şi am făcut o emisiune „Un zâmbet pentru vârsta a treia”. Eu lucram la Direcţia Programe. La vremea aceea, cei care lucrau în această Direcţie nu făceau emisiuni. Or eu, vrând să fac această emisiune, trebuia să fiu girată de cineva. M-a girat domnul Dumitru Moroşanu, care, la vremea aceea, era Directorul Direcţiei de Muzică şi Varietăţi. A spus că mă girează dar că nu are echipă de filmare şi că va trebui să mă descurc cum pot. Toţi operatorii au venit să lucreze cu mine. Le-am spus că nu îi pot plăti. Au venit de bucurie.
E.P.: De ce s-a terminat emisiunea?
S.Ţ.:
Pentru că, la un moment dat, s-a schimbat conducerea. S-a schimbat tot… A fost un partid, a venit alt partid…
E.P.: TVR este o instituţie politizată?
S.Ţ.:
Cred că nici nu se poate atfel! E televiziune public, iar ea, probabil…. E foarte greu să te delimitezi complet, să rămâi neutru. Cel care este la putere, vrea să-l serveşti.
E.P.: Aţi fi putut să supravieţuiţi nebuniei din peisajul mediatic de astăzi?
S.Ţ.:
Nu ştiu. Eu, de obicei, mă adaptez destul de uşor. Dar nu mă adaptez la orice, nu accept orice. Mai degrabă aş renunţa, decât să fac ceea ce nu trebuie!

Interviu difuzat de postul de televiziune Money TV – Noiembrie 2012

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top