IN MEMORIAM MIRCEA ALBULESCU: „APRECIEREA NU ARE NIMIC ÎN COMUN CU PREȚUL PÂINII”

Mă primeşte în apartamentul pe care-l are pe Magheru. Intru. Îmi spusese că nu vrea să discutăm generalităţi. În timpul cât am stat de vorbă m-a trecut prin toate stările posibile. M-a gâtuit emoţia de a-l întreba ce-a simţit când şi-a pierdut nepotul într-un accident de maşină, m-a impresionat gestul de a-mi arăta inelul care era pe mâna soţiei când ea s-a mutat în stele şi care acum licăreşte pe inelarul său în semn de preţuire. Am râs la glumele sale şi am încremenit când mi-a spus, nervos, că m-ar putea da pe uşă afară. Aşa am aflat că am fost singura care l-a intrebat, în cei 62 de ani de teatru, dacă a fost vreodată huiduit pe scenă. Ştiu că nu s-a supărat, pentru că, la doar un minut distanţă, îmi vorbea cu „fata tatii”. Îl deranjează când îmi încep întrebările printr-o certitudine: „ştiu că…”. Doar îi promisesem că nu discutăm generalităţi! A nins cu ani peste sprâncenele-i stufoase din spatele cărora ne priveşte de atâta timp! Uneori se-aşează cuminţi peste priviri triste, peste lacrimi pe care le-ascunde cu dibăcie de ochiul meu tânăr. Alteori se arcuiesc şugubăt când îmi povesteşte despre prima iubire, despre prima femeie…

Mircea Albulescu s-a mutat în stele pe 8 aprilie 2016

 

 

EVELINE PĂUNA: Spuneţi-mi ce vă amintiţi despre aniversările din copilăria dumneavoastră? Cum vă sărbătoreau părinţii?
MIRCEA ALBULESCU: Întotdeauna au fost struguri. De când eram foarte, foarte mic, ţin minte asta: că erau struguri. Era octombrie… Struguri şi must. Noi am fost o familie de oameni normali… deci primeam cadouri ca orice copil de 4, 5, 6, 7 ani. La 5 ani mama mi-a făcut cadou o fotografie pe care mi-o făcuse la mare, pe plajă, când mergeam cu dânsa. Toată copilaria mea a fost o tragedie fotografia aceea. „Mamă, te rog, fă-mi o pereche de chiloti!”. Voiam să am chiloţi, să nu mă vadă lumea în halul ăla… Şi ea-mi spunea „lasă, lasă, să vadă fetele că eu te-am făcut întreg”. Eu am făcut rost de fotografie, i-am făcut o pereche de chiloţi dintr-o bucată de hârtie. Mai am o relicvă. Ăsta-i Niculaie! Ăsta a fost ursuleţul meu… e foarte mâncat de vreme dar printr-o minune a supravieţuit.
E.P.: Proveniţi dintr-o familie… complexă…
M.A.: Tata a fost din Vlaşca, îl chema Vasile, era băiatul lui Iorgu, iar pe mama o chema Olga Tempinski și era fata unui polonez care a cunoscut o cehoaică în Ungaria şi cu care s-a însurat şi a făcut-o pe maică-mea în România, la Dumbrăveni. Asta e povestea! Pentru că familia mea a fost majoritar ortodoxă îmi fac semnul crucii dupa ritul ortodox. Sunt botezat ortodox.
E.P.: Ştiu că mama vă ducea la biserică, iar tata la cârciumă. Unde vă plăcea mai mult?
M.A.: Îmi plăcea mai mult la biserică…
E.P.: Ce căutaţi la cârciumă?
M.A.: Tata se ducea la cârciumă pentru că el a fost muzicant. În familia lui erau trei fete şi doi băieti. El era cel mai mic. Soarta lui a fost sa pască capra. Nu caprele. Capra! Atât aveau. O rudă le-a spus părintilor lui „dă-mi-l mie”. Şi aşa a ajuns la regiment. Regimentul l-a făcut copil de trupă la fanfară… A făcut şcoala primară, liceul, Conservatorul, a ajuns dirijor şi comandant de fanfară şi seful muzicilor militare din toată ţara.
E.P.: Dar dumneavoastră aţi fost un copil sărac?
M.A.: Am fost singur la părinţi, dar nu am fost un copil sărac. Noi am trăit din banii lui tata. Mama n-a lucrat niciodată, a fost casnică. Ea a avut grijă de noi toţi, iar tata ne-a ţinut: pe ea, pe mine, şi pe el. Nişte oameni normali, stând într-o casă cu chirie undeva în vecinătatea Casei Poporului… Acolo am locuit toată copilăria mea. Dupa aceea, cand m-am însurat, m-am mutat în Căderea Bastiliei, din Căderea Bastiliei în Griviţa… Din Griviţa m-am mutat aici… şi cu asta am terminat!
E.P.: Povestiţi-mi de Şcoala Medie de Arhitectură. Spuneaţi că singurul lucru care v-a făcut să o urmaţi a fost faptul că era aproape de casă. Chiar aşa?
M.A.: Da, a fost singurul motiv. Cel mai aproape de noi, vizavi de dealul Mitropoliei, era Şcoala Medie Tehnică de Arhitectură. Am dat examen acolo şi am intrat. Am fost un foarte bun organizator de volume, dar nu am avut deloc mână la desen. Eu făceam schiţele teoretice şi întotdeauna găseam o fată care făcea planurile frumos!
E.P.: Ştiu că tot o fată v-a apropiat şi de teatru.
M.A.: Este foarte adevărat şi asta. Vasăzică ştii totul despre mine!
E.P.: Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fata aceasta…
M.A.: Este tot actriţa. Deci a fost o fată…
E.P.: De care aţi fost îndrăgostit?
M.A.: Da. La vârsta aia m-am indragostit, ca orice puşti!
E.P.: A fost prima iubire?
M.A.: Da. Prima iubire, prima femeie, prima, prima, prima. O chema Simona Toma. Este cu un an şi jumătate mai în vârstă decat mine şi este pensionară de la Teatrul din Oradea. A fost în Bucureşti, la Iaşi… a plimbat-o soarta de artistă. Atunci era la Ateneul Popular, aşa se chema înainte cel de pe Ana Ipătescu. M-am dus şi eu după dânsa. Am încercat la canto, era lume multă, am încercat la dansuri, era prea multă transpiraţie, şi o doamnă în vârstă, care făcuse figuraţie prin Teatrul Naţional, m-a văzut. O chema doamna Dinu. A spus, „vino, mă-ncoace”. Aşa, după un an şi ceva, am început să intru în figuraţie la diferite spectacole, la diferite teatre.
E.P.: Deci putem spune că îi datoraţi cariera acelei fete?
M.A.: Cariera, nu.
E.P.: Începutul?
M.A.: Nu. Ci faptul că m-am oferit în calea destinului teatral, prin ea. Noi, actorii, nu alegem să facem asta. E o meserie atât de grea şi de nenorocită! Din când în când ne priveşte şi spune „Măi, ia vino tu aici şi fă-te sluga mea pe viaţă! Să robeşti şi să roboteşti pentru mine toată viaţa ta”. Şi aşa se întâmplă. Aşa că am fost la Teatrul Armatei – acum îi zice Teatrul Nottara, la Studioul Actorului de Film – acum îi zice Teatrul Mic, la Teatrul Tineretului – acum îi zice Teatrul de Comedie şi am ajuns la Naţional, unde, în anul 3 sau 4 de facultate, m-am angajat. Am undeva şi actele care dovedesc că Albulescu V. Iorgu este angajat „artist corp ansamblu la Teatrul Naţional cu 205 lei pe lună”.

 

„AM FOST LACOM ÎN TINEREȚEA MEA ACTORICEASCĂ” 

 

 

E.P.: Tatăl a vrut să purtaţi numele bunicului, Iorgu. Aşa sunteţi trecut în acte. În certificatul de botez figuraţi drept Constantin. Mamei îi plăcea Mircea… spuneaţi că nu aţi aflat niciodată misterul atâtor nume. Cum e posibil? N-aţi fost curios?
M.A.: Biserica nu mă recunoaşte decât după numele de Constantin… Mama mă numea Mircea. De ce, cine a fost Mircea… Recunosc că nu am apucat să o întreb pe mama! La vremea aia nu am fost curios, apoi mi-am zis… de ce sa mai răscolesc? Dacă i-a placut ei sa fie aşa, să fie cadoul ei. Să aibă şi ea un cadou de la viaţă. Să-l cheme pe fii-su cum a vrut ea.
E.P.: Lucia Sturdza-Bulandra a jucat un rol foarte important în viaţa dumneavoastră. Povestiţi-mi!
M.A.: Absolvenţii de teatru dădeau concurs ca să fie angajaţi pe posturile disponibile la teatrele de stat. Toate, în 1956, erau de stat în această ţară minunată. Îmi planificasem să merg la Naţional, la sfatul profesoarei mele, doamna Aura Buzescu. Perfect. Între timp, Teatrul Municipal, al cărui director era doamna Bulandra, a făcut un concurs. Victor Rebengiuc şi Petrică Gheorghiu de la Iaşi şi mama Dorinei Lazăr (Nu Dorina Lazăr. Alde mă-sa!) s-au angajat atunci. Noi aveam spectacole de producţie. Am susţinut scenele alături de colegii mei şi apoi am plecat. Când să trec pe Podul Izvor, mă opreşte unul: „Bă, bă, bă” – era actorul Jenică Mantea. Nu mă ştia. Ăilalţi din alte teatre mă cunoşteau foarte bine – „Domne, vino încoace că te cheamă doamna Bulandra”. M-am întors, am urcat scările într-un suflet şi am intrat. „Albulescule, dar tu nu eşti pe listă!” Păi nu sunt, doamnă, i-am spus, eu nu dau concurs. „Cum nu dai, dom’le, concurs?” Păi eu mă duc la Naţional. „Nu te duci nicăieri, cum să te duci, ce vorbă e aia?” Şi mi-a dat 604 lei pe lună. Ăsta urma să fie salariul. Apoi am plecat vara la mare, după ce mi-a spus „poţi să pleci unde vrei, la toamnă să vii la mine”. Dincolo, în partea cealaltă, nu mi-au răspuns la bună ziua vreo trei ani de zile. Dar eu eram cu banii în palmă, nu mai aveam ce să fac. Doamna Bulandra a fost un mare director de teatru. Avea o calitate extraordinară, rar întâlnită la directorii de teatru. Asta n-am spus-o de multe ori. Iubea actorii. Or, directorii ăstia sunt rari de tot!
E.P.: Oare mai sunt?
M.A.: Au fost! Directorul care a înfiinţat Teatrul Mic – Dinu Săraru. A fost un director care iubea actorii. Când se punea o piesă, el spunea… „bine, bine, şi cine joacă? Mai întâi îmi spui cine joacă şi după aia mai vedem”.
E.P.: Şi deci v-a angajat chiar Lucia Sturdza-Bulandra…
M.A.: Atunci ne-am angajat mulţi. Victor, eu, Petrică Gheorghiu, am fost vreo 7-8 băieţi tineri, frumoşi, sculăroşi şi cam pe acelaşi gen. Eu jucam şi 7 spectacole pe săptămână, dar tot mi se părea că nu joc destul. Am fost lacom în tinereţea mea actoricească. Şi atunci mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la doamna Bulandra. Mi-o amintesc: cu pălărie întotdeauna, cu mânuşi, jabouri, perfectă! Am prins-o plecând către maşina unde o astepta şoferul şi i-am tăiat calea: „De ce m-aţi luat, dacă sunt atâţia alţii? Când îmi vine mie rândul să mai joc?”. Mi-a răspuns scurt…„Vrei să-ţi spui de ce te-am luat?! Ca să nu te duci la Naţional!”. Ea avea acest cult, să-şi adune valorile! Şi aşa a fost povestea cu doamna Bulandra, Dumnezeu să o odihnească.
E.P.: Zeci de roluri de filme şi sute de piese de teatru. Simţiţi că aţi jucat rolul propriei vieţi?
M.A.: Nu, Doamne fereşte! Ar fi cea mai mare tâmpenie din lume! Am jucat criminali, i-am jucat pe toţi. Ce au ei cu viaţa mea?! Arta actorului întotdeauna este un drum. Şi cu cât drumul este mai lung de la persoana mea la personaj, cu atât biruinţa mea este mai mare. Nu vreau să dau nume de actori importanţi care apar peste tot cu acelaşi chip. O, nu! Sunt foarte fericit când pot să fiu cat mai departe de mine. Am fost foarte fericit când Şerban Marinescu mi-a dat să joc în „Cel mai iubit dintre pământeni”. Am fost foarte fericit atunci când Tocilescu m-a chemat să-l joc pe Farfuridi. Mi se pare una dintre cele mai mari izbânzi ale carierei mele. M-am bucurat enorm c-am putut să-l fac.
DESPRE CEI CE-AU FOST ȘI NU MAI SUNT

 

E.P.: Cea mai grea pierdere pe care aţi suferit-o a fost pierderea soţiei. A fost nevoie să redecoraţi toată casa. Povestiţi-mi cum v-aţi cunoscut. E adevărat că aţi furat-o de la prietenul ei de atunci…?
M.A.: Da, îl chema Dan Puican, a fost coleg de clasă cu mine. Era la un ceai. Şi acolo ne-am întâlnit. Am dansat, şi la urmă am plecat cu ea. Nu în sensul patului, că ea s-a dus la mă-sa acasă, eu m-am dus la mama acasă, dar a inceput să se vadă cu mine şi nu cu Dan. Aşa s-a întâmplat!
E.P.: Aţi dat tot… mobilierul, hainele, cărţile. Ştiu că fiul dumneavoastră v-a sfătuit să faceţi astfel. Nu vă e dor de nimic? De niciun obiect dintre cele înstrăinate?
M.A.: Am donat totul Teatrului. De nimic nu mi-e dor, mi-e dor numai de mine.
E.P.: Dar verigheta aţi păstrat-o?
M.A.: Da… port un inel pe care l-a purtat ea când a murit. Nu mi-era bun. L-am lărgit şi… da… îl port.
E.P.: Aţi îngrijit-o până în ultima clipă… L-aţi… „certat” vreodată pe Dumnezeu pentru momentele grele?
M.A.: Nu, niciodată! L-am certat că a greşit rolurile. Ar fi trebuit să fiu eu în locul ei…
E.P.: Ce-aţi putea să ne mai povestiţi despre soţia dumneavoastră?
M.A.: Nimic. It’s gone! Las-o în pace!
E.P.: Aţi mai declarat la un moment dat că vă e dor de telefoanele lui Amza Pellea, care vă suna noaptea târziu să vă invite la pescuit.
M.A.: Nu-mi telefona ca să mă invite, îmi telefona ca să dea ordine. Era ceasul unu noaptea. Ne dădeam de gol cu ultima întrebare, când spunea „da’ mămăliga cine o face?”.
E.P.: Domnule Albulescu, ce alte doruri mai aveţi?
M.A.: Am foarte multe doruri. Dar sunt destul de trecut prin viaţă ca să am grijă să-mi doresc ceea ce are o posibilitate să se împlinească.
E.P.: De ce vă este cel mai teamă?
M.A.: Nu mi-e teamă de nimic, slavă Domnului.
E.P.: Vă simțiți singur?
M.A.: Singur?! Depinde din ce punct de vedere…
E.P.: În casă…
M.A.: Nu, casa e a mea, sunt cu vecinii…
E.P.: Atunci seara când vă adunaţi gândurile…
M.A.: Seara, când îmi adun gândurile, mă gândesc foarte mult la a doua zi.
E.P.: Niciodată la trecut?
M.A.: Nu, nu, mă feresc. De ce?! N-are niciun rost! Dacă aş fi un romancier şi ar trebui să scriu inspirându-mă din viaţa mea, poate. Dar nu… Carpe diem! Totdeauna am crezut că trebuie să trăiesc momentul. Sunt un om care trebuie, de cel putin 3-4 ori pe săptămână, dacă nu mai mult, să se piardă pe sine ca să intre în pielea altui personaj. Dacă sunt plin de ale mele, de tot trecutul meu, de tot ce ma frământă, de tot ce mi se întâmplă, unde dracu’ să mai încapă şi întreaga problematică a personajului pe care îl joc? Aşa cum era scris la şcoală, pe pereţi, „fii şi nu fă!”. Problema este, când am terminat rolul, cum dracu’ ajung din nou la mine?
E.P.: La lucrurile simple?
M.A.: Am o doamnă care face curat, alta care găteşte, dar aş vrea acum să gătesc eu. Încep să găsesc deliciile locului în care trăiesc. Acum câteva zile mi-a ieşit pentru prima oară un grătar. Pentru că greşeam un singur lucru… nu lăsam să se încingă grătarul destul de tare….
E.P.: Apropo de învăţat. V-aţi dorit mult un copil şi el întârzia să apară… Este poezia „Dar lui Matei” cea mai importantă lecţie de viaţă pe care i-aţi dat-o fiului dumneavoastră? Îi dădeaţi, atunci, „drept sceptru, greul vieţii”.

Dar lui Matei

Fiule,

Azi când împlineşti

Vârsta celor dintâi înţelegeri

Îţi pun pe frunte coroana de OM.

Şi ca să nu te spulbere

Şoaptele clevetirii,

Adierile minciunii,

Uraganele urii

Ce fac atâtea mori neodihnite

Să macine malurile sufletului…

Fiule,

Îţi dau drept sceptru

Greul vieţii!

 

M.A.: Este un lucru pe care l-am făcut cu bună ştiinţă şi de care de multe ori îmi pare rău. Lucrul de care mi-a fost frică cel mai tare a fost ca, la un moment dat, când va veni, fireşte, timpul ca eu să nu mai fiu, fiul meu să nu aibă un gol, o suferinţă din cauza asta. Atunci am vrut să ne iubim ca aricii. Ştim să păstram o anumită distanţă. Să nu fie dependent de mine. Deşi mi-ar fi plăcut foarte mult să spună „măi tată, eu nu pot fără tine”. În egoismul părintesc asta funcţionează de foarte multe ori! Pentru răul copilului, şi nu spre binele lui. De aceea mi-a reuşit acest lucru. Să fie el însuşi. Costă teribil! Dar n-are importanţă. Sunt foarte bucuros că avem o relaţie prietenească. Ah, şi ar trebui să mai am un fiu, dar din păcate nu este fiul meu. Am să-i dau un telefon să-i transmit toate felicitările pe care le primesc pentru el, pentru actorul Bogdan Albulescu. Mulţi cred că e fiul meu… Nu-l cunosc. A terminat şcoala când eu nu mai eram profesor. Dar poate într-o zi ne va aduce viaţa faţă în faţă, să-l sărut pe frunte.
E.P.: Eu am o informaţie care nu a apărut până acum nicăieri în presă. Este adevărat că prima soţie a fiului dumneavoastră şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină împreună cu fiul lor?
M.A.: Da. Lăsaţi-i în pace….
E.P.: Spuneţi-mi atunci de nepoţelul Vladimir.
M.A.: Este cel mai minunat copil pentru că este o splendoare de răutate. Este extrem de personal…
E.P.: Vă seamănă?
M.A.: Mie?! Speranţa mea e să semene cu ta-su. Este un copil minunat. E comoara lu’ ta-su şi a lu’ mă-sa şi, ei fiind comorile mele, înseamnă că, comoară, din comoară, e şi a mea.

 

MirceaAlbulescu1

 

E.P.: Apropo de comori. Ştiu mulţi artişti de valoare care acceptă onorarii mari în telenovelele mult mediatizate acum. Credeţi că riscă profesional?
M.A.: Nu cred nimic. Absolut nimic. Dacă e un gest de actorie, atunci este perfect. Dacă nu, nu. Eu am jucat într-un singur serial, am avut o zi şi jumătate de filmare…
E.P.: În „Fetele marinarului”!
M.A.: Da, dar îţi dau acum un exemplu extraordinar de serial. Cel cu Visu şi Carmen Tănase (n.r. – „Inimă de ţigan”). Sunt doi actori care fac actorie de înaltă clasă. Nu se târăsc prin mocirla devenirii ca să-şi poarte propriile păcate. Visu este un actor intelectual. Uite, şi mai e Hărăbor.
E.P.: V-a fost elevă…
M.A.: Da, iar în „Fetele marinarului” a fost extraordinară. Pentru mine nu există bucurie mai mare decât să văd un copil care a fost la mine în clasă că este MAI bun. Unii m-au condamnat când am spus că prima sarcină şi cea mai importantă a actorului tânăr e să mă nege, punând ceva mai bun în loc.
E.P.: Dumneavoastră aveţi foarte multe colaborări. Dar, spuneţi-mi sincer, dacă nu ar fi acestea, un actor poate trăi exclusiv din pensie?
M.A.: Depinde de actor, depinde de pensie…
E.P.: Unii spun că în România valorile nu sunt apreciate.
M.A.: Aprecierea nu are nimic în comun cu preţul pâinii, al cărnii, al vinului, al chiriei. Poţi să fii un actor care nu eşti apreciat şi să ai tot ce-ţi trebuie, să stai la vila în Pipera, şi poţi să fii un actor extraordinar şi să stai într-o garsonieră.
E.P.: Dar dumneavoastră vă simţiţi apreciat de români?
M.A.: Da. Eu merg pe stradă şi mă recunoaşte lumea. Dovada de apreciere este că te recunoaşte şi că vrea să-ţi arate asta. „Uite-l pe ăla care a împlinit acum 75 de ani… Albulescu!”.
E.P.: Majoritatea fanilor vă recunosc după sprâncenele stufoase pe care nu vi le-aţi cosmetizat niciodată.
M.A.: A, da’ tai la ele mereu…
E.P.: Sunt simbolul virilităţii…
M.A.: Pentru voi, femeile…
E.P.: Câte femei v-au trecut prin viaţă?
M.A.: Vreau să-ţi mărturisesc ceva. Nu am fost un colecţionar. Sunt bărbaţi, dar şi femei, care consideră sexul ca o imensă colecţie. N-am fost niciodată şi nici nu înţeleg povestea… Am trăit cu o femeie pentru că am iubit-o şi m-a iubit. Un an, trei, cinci, nouă, cinşpe…
E.P.: Spuneaţi că e greu să-ţi găseşti o soţie!
M.A.: Femei îţi găseşti câte vrei. Şi bărbati găseşti câţi vrei. Soţi?! Soţi, nu! Spunea cineva că e mult mai plăcut să mângâi izmene decât să calci şi să speli izmene. E dură comparaţia, dar e bună. Colecţionarii sunt amatori de sexul unui… gest. O dată, atunci! După aia vor singurătate… şi stau să vadă dacă mai cade ceva. Ei, e şi asta o glorie… Unele au mărturisit-o şi au scris volume întregi despre bărbaţii din viaţa lor, altele… nu, dar se mândresc în sinele lor.
E.P:: Când aţi plâns ultima oară?
M.A.: Azi dimineaţă, pentru că nu veneai.
E.P.: Şi înainte de mine?
M.A.: Înainte de tine n-am mai plâns niciodată! Eşti autoarea singurelor mele lacrimi.
E.P.: Aţi fost vreodată huiduit pe scenă?
M.A.: Nu. Ferească Dumnezeu şi pe duşmanii mei. Nu cred că există actor mare în România care să fi fost huiduit. Parcă m-ai înjurat de mamă. Şi dacă mă înjuri de mamă, eu te strâng de gât. Aş putea să te scot pe uşă-afară! Nu există spectator care să huiduie un actor. Am zis actor, nu un comic, nu un şuşanist, nu unul care a cerut 300 de lei pe un bilet şi arată numai curul şi-a plecat. Nu! De peste 60 de ani de când mă învârtesc în lumea asta a teatrului e pentru prima oară când aud întrebarea asta… Iar huiduiala nu are alternative decât ştreangul.
E.P.: Sunteţi profesor universitar, doctor în arte, publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, tată, bunic. Este loc de mai mult într-o viaţă de om?
M.A.: Membru al Uniunii Ziariştilor, Membru UNITER, Membru UCIM… Ca Trahanache, în comitete şi comiţii. Întotdeauna e loc de mai mult într-o viaţă de om. Pentru că, până la locul ăla cu doi metri sub pământ, ai de făcut măcar ăia doi metri şi tot sunt un drum, puiul tatii. Totdeauna mai este timp. De fapt, totdeauna trebuie să crezi că mai poate să fie timp.
E.P.: Dar v-aţi imaginat vreodată retragerea de pe scenă?
M.A.: Întrucât nu mi-am imaginat şi nu pot să-mi imaginez vreodată cum voi muri, este mult mai simplu să mă gândesc că nu-mi imaginez cum va fi retragerea de pe scenă. Am să chiorăsc, n-am să pot să mai merg, o să-mi curgă scuipat din gură… asta dacă Dumnezeu nu mă iubeşte. Dacă Dumnezeu mă iubeşte, strigă ca un regizor: „Şi acum… Paaac! Ce bine a făcut momentul ăsta!”… Cortina cade. Şi cum am murit?! La datorie! E mult mai bine decât să se spună „ăsta n-a mai putut să plăteasca datoriile!”.

 

Interviu publicat în Revista Q Magazine – Octombrie 2009

Foto: TNB

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top