DESPRE EROI ȘI CURAJ… ȘI DESPRE TĂCERE!

Am aflat. Am fost îngrozită. Și am tăcut…

În media și pe Facebook au apărut mii… milioane de mesaje despre tragedia din Clubul Colectiv. Am citit rânduri emoționante și rânduri aberante, articole documentate și inepții.

E o durere fără marigini în suflete celor care și-au pierdut copiii, frații, colegii, prietenii… Sunt lacrimile unei Românii întregi, care a fost sensibilizată la gândul că o asemenea tragedie se poate întâmpla oricând, oriunde, oricui… Sunt lacrimi care au dezmorțit inimi împietrite și ne-au reamintit tuturor de solidaritate.

Eroii acestor zile au fost tinerii care s-au întors în flăcări riscându-și și chiar pierzându-și viața pentru a-i ajuta pe cât mai mulți să se salveze. Eroii acestor zile au fost „anonimi” – medici, pompieri, echipe de salvare… După ei vin oamenii (cunoscuți sau nu) care au ajutat, cu cât a putut fiecare, voluntarii și chiar jurnaliștii care nu au avut doar misiunea de a informa o țară întreagă, ci de a o îndemna să nu rămână indiferentă.

În astfel de momente cei îndreptățiți să vorbească sunt doar aceia care s-au implicat. Iar ei, cel mai adesea, rămân, cum spuneam, „anonimi”. Faptul că familiile victimelor roagă presa să păstreze discreția și dreptul la intimitate e un semnal pentru cei care confundă Curajul cu gălăgia. Curajul a fost acolo, demonstrat de salvatori. Gălăgia este pretutindeni: scrie comod din spatele monitorului de la care nu s-a ridicat pentru a merge pe teren și a aduna informații. De aceea, de multe ori, tăcerea e un semn de respect!

Acest fel de tăcere nu este resemnare, nu este nepăsare. Nu înseamnă că nu ar trebui să facem tot posibilul să evităm astfel de tragedii! Acest fel de tăcere este o dovadă că doliul unei țări întregi încearcă să vegheze mamele care și-au pierdut copiii ținându-i în brațe pe bordurile din fața clubului, iubirile ale căror aripi s-au frânt și prieteniile care, de acum, vor trece dincolo de Timp. Să-i lăsăm să vorbească pe cei îndreptățiți…

Tragedii neștiute de nimeni se petrec zilnic printre noi – sunt copii care mor în spitale, sunt bătrâni care mor de sărăcie. Acum câteva zile am văzut un accident rutier în care un tânăr de 38 de ani și-a pierdut viața. Îl așteptau acasă soția și copilul, iar el venea de la o seară cu prietenii. Nopți la rând, prieteni de-ai lui au venit cu candele la locul accidentului. Tăcerea lor a însemnat reculegere! (Vă puteți imagina că, în seara accidentului, au existat trecători care au făcut selfie-uri cu mașina avariată?!)

Dumnezeu să-i odihnească pe cei care, (așa cum scria pe o pancartă) „au avut intrarea liberă la concert și ieșirea… cu prețul vieții”! Celor răniți să le dea speranță, iar familiilor alinare…

Și nouă înțelepciunea de a ști să tăcem acum și să nu-i uităm mâine!

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top