DINU SĂRARU: „AȘ VREA SĂ MAI SCRIU O POVESTE DESPRE ȚĂRANI. DESPRE NIȘTE ȚĂRANI…”

Cu bastonul său cu mâner de argint și incrustații prețioase, Dinu Săraru traverează epoci sfidând timpul cu jovialitate și carismă. Mi-a mărturisit, odată… „mi-e drag de viață, aș vrea să mai trăiesc, să mă mai uit la lume”. Povestea vieții sale este precum un roman dens, cu acțiune neîntreruptă, dar și cu pagini calde, de descrieri meșteșugite. Zâmbete, lacrimi, speranță și dezamăgiri – toate acestea purtate cu discreția care-l definește dintotdeauna. 

 

EVELINE PĂUNA: Vreau să parcurgem 80 de ani de viață, 80 de ani de speranță, 80 de ani de glorie și dezamăgiri… Aș vrea să pornim chiar cu „a fost odată” și să vorbim despre 30 ianuarie 1932, satul Olari din comuna Slătioara, județul Vâlcea…
DINU SĂRARU:
Satul Olari era inima comunei Slătioara, sat de olari, țărani care făceau oale, care făceau var… Deasupra Slătioarei veghează Măgura Slătiorului, care are 750 de metri înălțime…
E.P.: Dumneavoastră ați avut un statut privilegiat – erați fiul învățătorului. Mama era casnică, tatăl v-a fost învățător. Cum ați fost privit de ceilalți colegi?
D.S.:
Eram mai mult decât privilegiat în statutul meu… De fapt, eu m-am născut la Râmnicu Vâlcea. Tatăl meu era descendentul unei familii de boieri olteni, cu rădăcini de pe la 1700, care și-au păstrat numele de-a lungul timpului. Nu au avut nume decât după 1907 – îi chema „Constandin”, adică „Constantin”. Primul băiat născut trebuia botezat „Constantin” și acela moștenea și boieria, și titlurile, și tot.
E.P.: O vreme de poveste!
D.S.:
Și era Constandin Dincă Săraru, pe la 1821, prieten cu Tudor Vladimirescu, care venea cu vite, cai și boi în satul Fometești din comuna Slătioara, unde era un târg pe cazărmile Cezaro-Crăești. Pentru că prin Slătioara a trecut o graniță impusă de austrieci, perioadă când s-a și ridicat un extraordinar monument de artă – bisericuța de la Viorești… Deci, mă trag dintr-un neam ca acesta, de unde și ambiția mea de a răzbate în viață. Lozinca mea, ca să înțelegeți foarte bine, este „Gloria le aparține acelora care iubesc mai mult lupta decât succesul”. Mi-a plăcut să mă bat, să mă lupt, fiind dintr-un neam ca acesta. La Slătioara am copilărit. Ca să nu existe nici pentru mine o inhibiție că sunt copil descedent de boieri, copilul învățătorului și nepotul celui care clădise școala pe care scria, mare, „C.C.Sărariu”, bunicul meu, de la 6 ani și jumătate, de când am intrat la școală și până la 9 ani – când tatăl meu a murit pe front, în 15 august 1941, nu am avut voie să îi spun „tată” nici acasă, ca să nu cumva să greșesc la școală. Și asta ca să nu se facă nicio deosebire între ceilalți copii și mine. Vă spun că nu țin minte când i-am spus „tată”. Nu-mi amintesc vreo împrejurare.
E.P.: Dar sfaturile unui tată v-au lipsit?
D.S.:
Nu mi-au lipsit pentru că el făcea educație cu toată clasa în care eram eu.
E.P.: V-ați fi dorit să fie altfel?
D.S.:
Mi-aș fi dorit, sigur. De exemplu, nu am știut niciodată când iau premiu și îmi amintesc că, într-un an, la noi în pridvorul casei boierești, au venit fetele frumoase să împletească coronițe pentru premianți. Nu am să uit niciodată această scena, această durere că ele făceau coronițe pentru premianți și eu voiam să știu dacă iau premiu și nimeni nu avea voie să spună. Am aflat când m-a strigat: Săraru C. Constantin… Și am mai fost strigat odată, în mijlocul satului, în 1942, de Ziua Eroilor, când un copil spunea: „Săraru C. Constantin” și eu am răspuns: „mort pentru patrie!”. Era vorba despre tatăl meu. Aceste două povești încheie copilăria mea cu tatăl meu. I-am simțit lipsa toată viața. Mi-e dor și acum de el.
E.P.: Cum a fost momentul acela de la 9 ani când ați aflat că tatăl dumneavoastră a căzut pe front? Ați simțit că deveniți capul familiei? V-ați revoltat?
D.S.:
Nu. Am fost cutremurat de zbuciumul mamei mele….
E.P.: Și-a refăcut viața, după aceea?
D.S.:
Nu, niciodată. A rămas singură pe lume. Chiar singură, fără exagerare. A fost și o iubire mare între ei și considera nedemn pentru ea să-și refacă viața. S-a dedicat cât a putut copilului – care eram eu. De altfel, eu, de la 12 ani, am plecat de acasă și o vedeam în vacanțe. Atât. După aceea eu am fugit de la școală și m-am făcut jurnalist…
E.P.: Dar, până să ajungem acolo, știu că ați făcut anul întâi de liceu la Liceul Lahovari, unde ați rămas până în anul al cincilea de liceu. În 1947 ați venit la București, la Liceul Matei Basarab, de unde v-ați mutat la Liceul Mihai Viteazul. Sunt foarte multe instituții de învățământ prin care ați trecut…
D.S.:
Am trecut prin ele ca gâsca prin apă…

„AVEAM HAINE DIN DIMIE, ȚESUTE DE FINA ANICA. ATÂT DE SĂRACI DEVENISERĂM, BRUSC!”

 

 

E.P.: De ce v-ați tot mutat?
D.S.:
La Râmnicu Vâlcea am învățat strălucit. M-am tot mutat pentru că, imediat după Război, situația economică a familiei mele s-a prăbușit total. Am venit la Râmnic, la bunicul adoptiv, cel care o crescuse pe mama mea, colonelul Mihăescu, erou de la 1916, cu pieptul plin de decorații și căruia copii lui i-au spus doar „Domnule colonel, am înțeles, ordonați!” și vorbeau cu el numai în picioare. Acel bunic a fost arestat și nu am mai putut sta nici la Râmnicu Vâlcea. Un bun prieten de-al tatălui meu, care era membru al Partidului Comunist din ilegalitate, m-a luat pentru că eram o povară pentru mama, care nu avea nicio posibilitate, atât de săraci am devenit, brusc. Nu m-am acomodat la Liceul Matei Basarab. Toți mă întrebau din ce stofă erau făcute hainele mele. Erau făcute din dimie, țesute de fina Anica la războiul de țesut, la Slătioara. Cei de aici, din București, erau eleganți. Eu nu m-am adaptat și am rămas repetent. Apoi am fost adus la Liceul Mihai Viteazul, unde mi-a plăcut pentru că era o atmosferă mai frumoasă, mai nobilă, mai deschisă. Am intrat în activitate de UTC ca instructor de pionieri și am uitat să mă mai duc pe la liceu. Am rămas corigent și am uitat să mă duc la corigență. Toată vara am mâncat mere, găleți cu mere și am citit literatură. Am citit mii de pagini mâncând mere văratice, la Slătioara. Toamna am mers la București și am prins ultima șansă de a da corigența și am trecut clasa. Am stat singur și nemâncat trei luni în București. Până în noiembrie am mâncat trei saci de posmagi udați, pâine uscată pe care o rudă de-a mea o strânsese pentru căței.
E.P.: Ce înseamnă pentru un copil care a avut o copilărie îndestulată să ajungă sărac?
D.S.:
A însemnat foarte mult, a fost foarte greu. Aveam hainele de dimie, aveam pantofii legați cu sfoară…
E.P.: Și vă propuneați să ajungeți bogat? Ce era în mintea dumneavoastră atunci?
D.S.:
Mi-am propus să ajung „cineva”. Nu se punea problema pentru mine să mă îmbogățesc.
E.P.: Și, ca să ajungeți „cineva” nu se putea decât pe calea școlii…
D.S.:
Se putea pe calea gazetăriei. Și atunci, ca și după așa-zisa Revoluție din decembrie 1989, s-au deschis toate porțile pentru tot felul de neisprăviți care au făcut orice. A fost o explozie de presă, și burgheză și comunistă. Mi-a intrat în cap că, dacă ajung gazetar, răzbesc în viață. Nu a știut nimeni că nu m-am mai dus la școală. Eram pe la revistele literare așa cum sunt cei care stau pe lângă jocurile de table. Citisem foarte mult, eram un personaj cu haine de dimie și o singură cămașă, cu pantofii legați cu sfoară peste ale căror tălpi mai pusesem niște tălpi de carton. Noroc că aveam unde să dorm. Am aflat că se dă examen de reporter la radio…
E.P.: Deși nu aveați treburile încheiate cu școala…
D.S.:
Nu aveam nicio treabă și nici nu te întreba nimeni.
E.P.: Chiar așa?
D.S.:
Să vă spun ceva: după Revoluția asta pe care o tot pomenim noi fără să fi fost o Revoluție, după părerea mea, am fost numit Director General al Cotidianului Universul Românesc și am moștenit o redacție care venea după Revoluție, de pe stradă. Erau analfabeți, scriau cu literă mare în mijlocul cuvântului. Și erau gazetari… Până i-am dat afară pe toți, înainte de Crăciun, când m-au enervat că m-au făcut comunist și au publicat într-un ziar adversar un portret de-al meu din biroul meu cu poza lui Ceaușescu deasupra. M-au reclamat și la televiziunea Soti, în frunte cu redactorul-șef, care, acum, este unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei, Dragoș Dumitriu.
E.P.: Valeriu Râpeanu a jucat un rol important în viața dumneavoastră…
D.S.:
O să vă spun eu cine a jucat un rol important, într-adevăr… Revenind, m-am dus la Radiodifuziune și am dat concurs. Am câștigat concursul la Carnetul Cultural de la Direcția culturală, reporter IV. Erau așa: reporter IV, III, II, I, redactor… Vedeți ce greu se ajungea?! După doi ani eram cronicarul literar al postului de radio „București”. Mentorul meu a fost Alexandru Balaci. Al doilea mentor a fost Mihnea Gheorghiu și al treilea a fost Valentin Lipatti. Ei erau o tripletă de aur a Universității bucureștene, căreia i-a plăcut de mine. Am crescut pe lângă ei, m-au învățat ce să citesc, cât și cum să citesc, unde să mă duc în bibliotecă, cum, ce și cât să scriu. Primul meu costum de haine mi l-a vândut Octavian Sava, director adjunct la emisiunile pentru copii. Întâi mi-a dat să mă pozez cu costumul lui maro, frumos, pe care îl iubea și apoi l-am cumpărat de la el. Lumea continua să mă întrebe ce stofă aveam eu în hainele mele. Până și prima mea iubită de la radio, Iudith Calmarovici, mă întreba ce e cu stofa din costumul meu. Mi-am cumpărat și pantofi, ca să nu-i mai pierd prin redacție. Râpeanu a fost cel care era lângă mine în cronica de teatru. Alexandru Balaci m-a dus să văd primul spectacol de teatru la Național. Am fost bolnav de teatru, de scriitură.

„NU AM GREȘIT CU NIMIC ÎN CRONICILE DE TEATRU”

 

 

E.P.: Ați retrage ceva din cele scrise în cronicile de teatru?
D.S.:
Nu. Nu am greșit nimic. Am avut dreptate peste tot. Am fost urât… Am fost unul dintre cei trei cronicari de teatru care au terorizat teatrul românesc zece ani – Radu Popescu, Valentin Silvestru și Dinu Săraru. Prima carte a unui cronicar de teatru apărută după Război a fost a mea, primul premiu de critică teatrală de după Război l-am luat eu. Am tipărit două volume de critică teatrală. Aproape 30 de ani am fost cronicar de teatru. Asta ca să ajung director de teatru. Este cel mai mare blestem al cronicarului de teatru… să ajungă director de teatru, să pună în practică toate sfaturile pe care le-a dat el. Premiul de critică teatrală l-am luat cu un articol apărut în „Luceafărul” lui Eugen Barbu și se numea „Teatrul Național în fața noii stagiuni” – îl făceam praf pe Zaharia Stancu, care era și președintele Uniunii Scriitorilor și Directorul General al Teatrului Național. Cu toate astea, Zaharia Stancu m-a iertat și m-a iubit, s-a purtat foarte frumos cu mine.
E.P.: În 1968 ați părăsit „Luceafărul” și ați devenit șeful publicațiilor Radio-Televiziunii.
D.S.:
De la „Luceafărul” am fost dat afară împreună cu Eugen Barbu pentru că am făcut o politică naționalistă, „periculoasă pentru dezvoltarea sănătoasă a culturii române”. Eu sunt cel care a publicat tricolorul pe frontispiciul „Luceafărului”. Înainte de aceasta, cei care mă tot întrebaseră ce fel de stofă au hainele mele m-au obligat să plec de la Radio, după zece ani, unde mă ocupasem și de teatrul radiofonic și de spectacole mari cu Storin, Maria Filotti, Calboreanu, Manolescu… Ceva absolut extraordinar. Am fost câteva luni șomer, muritor de foame, având și un copil, pe Ruxandra. Până la urmă, fiul domnului care mă adusese la școală la București, prietenul tatălui meu, fost ministru al învățământului, fiu care era șeful Secției de literatură și artă a Partidului Comunist Român, m-a numit pe mine și pe Mihnea Gheorghiu redactori-șefi adjuncți la viitoarea revistă de literatură universală „Secolul XX”. Redactor-șef era Marcel Breslașu, bătrân obosit, poet, pianist, cu un umor fabulos, evreiesc, de mare clasă, dar nu se ocupa de revistă. O vedea doar când apărea. Mihnea Gheorghiu și cu mine am făcut această revistă. Apoi l-am adus pe Eugen Mihăescu, celebrul grafician, care și el era liber. După doi ani și jumătate, pe Mihnea și pe mine ne-au dat afară pentru că am făcut cu această revistă „breșă în frontul nostru ideologic”, pentru că era o revistă cosmopolită. Așa era hotărârea de partid. Revista a intrat pe mâna lui Hăulică, care a îngropat-o, așa cum a făcut cu tot. Nu a terminat nimic din ce a început. Și iar am stat acasă. Apoi am fost la „Luceafărul”, de unde, și de acolo, am fost dat afară tot pentru „breșă în frontul ideologic”, formulare care se găsește în biografia mea.
E.P.: O etichetă…
D.S.:
Da, dar care mi-a făcut plăcere mai târziu, chiar dacă atunci m-a îngrijorat. În acea perioadă au intrat rușii în Cehoslovacia și a fost nevoie de o unitate de granit în toată țara. Eugen Barbu era la Poiana Țapului, iar eu la Slătioara. El cu bani, că scrisese niște romane importante, filme, eu – fără bani. Am fost chemați amândoi să reintrăm în presă. Ne-a făcut o mare plăcere. Am fost la Radio, dar nu m-au lăsat să intru în redacție, m-au pus șeful publicațiilor Radio, al programelor de radio, dar nu cu drept de semnătură.
E.P.: Păi, cum vine treaba aceasta?!
D.S.:
Păi așa… să fiu adus în presă, dar să fiu ținut departe de semnătură.
E.P.: Erați un om periculos?
D.S.:
O prostie! Am condus acest oficiu al publicațiilor.
E.P.: Dar v-a adus mulți bani?
D.S.:
Nu… o leafă de redactor-șef. Nu aveai cum să câștigi mai mult decât ceilalți. Am făcut programul de Radio, am făcut publicațiile Cerbului de Aur, am avansat și am ajuns membru în Comitetul Internațional al acestui festival și, încet-încet, Paler și cu Grigorescu, vicepreședinții Radio-Televiziunii, m-au mutat la Televiziune. În șase luni eram directorul Direcției Culturale a Radio-Televiziunii. Atunci am creat Teatrul Național de Televiziune. Nu am avut răbdare până nu am făcut și un „teatru de scândură” pe lângă Televiziune, cu transmisiuni în direct, o dată pe lună, cu regizorul Popa – care era foarte înzestrat. M-am certat rău de tot cu Dumitru Popescu-„Dumnezeu” și mi-am dat demisia din această funcție. Iar am devenit șomer. În conducerea Partidului Comunist era Cornel Burtică, un om de mare pregătire intelectuală și de un mare curaj, copil de țărani săraci din Burteștii din Deal, din Mehedinți, fost ambasador la Roma, la Paris și care a aflat de mine, a aflat că urmează să fiu dat afară. Eu am făcut cronica unei cărți de Adrian Păunescu care, între timp, fusese arsă dintr-un ordin suprem. Nu am vrut să țin seama de această poveste și am dat drumul cronicii. Ministrul Andrei Ștefan, care mă cunoștea dinainte, i-a propus lui Cornel Burtică să stea de vorbă cu mine, să nu se grăbească să mă dea afară de la Televiziune. Am stat vreo două ore și jumătate la ușă pentru că era un protocol colosal. Muream de teamă, am intrat și, după o oră, am ieșit directorul Direcției Programelor Culturale Radio-TV. Deci, nu am mai fost dat afară. Apoi am mai fost și vicepreședintele celei de-a XIII-a ediții a Festivalului Mondial de Televiziune de la Monte Carlo, prezidată de prințesa – de o frumusețe răpitoare, Grace de Monaco, din juriu făcând parte și Amadeo Nazzari, ale cărui filme le-am văzut, pentru prima dată, fiind elev la Râmnicu Vâlcea… și Alida Valli…

„I-AM ÎMPUIAT CAPUL ȘI I-AM SPUS CĂ, DACĂ VINE VINERI LA BUCUREȘTI CU TRENUL CARE AJUNGE LA ORA ȘASE ȘI JUMĂTATE, EU O AȘTEPT ÎN GARĂ ȘI O IAU DE NEVASTĂ” 

 

E.P.: Iată ce face timpul! Aș vrea să ne oprim puțin aici cu activitatea profesională și să trecem în partea cealaltă a vieții dumneavoastră, cea personală. Ce se întâmpla? Cum au fost iubirile care v-au stat la braț? Cum au fost femeile de care v-ați îndrăgostit? Le-ați ajutat în carieră? Cum a fost cea pe care ați ales-o, în final…
D.S.:
Alegerea a fost atât de grăbită, încat abia dacă o mai țin minte! M-am dus să duc o decorație la Teatrul de Stat din Baia Mare, care împlinea cinci ani de activitate, și să reprezint postul de radio București, al cărui președinte era scriitorul Ion Pas, un domn veritabil, venit de la socialiști. Făceam parte dintr-un grup de ziariști, Pop Simion, Dionisie Șincan, cu care am făcut și un cerc subversiv – se numea „Nicolae Bălcescu”. La Baia Mare m-am urcat pe scenă ca să înmânez decorația, brevetul și felicitarea postului de radio, am fost aplaudat, a fost petrecere mare și mă simțeam un fel de „șefuleț” de la Radio. Pe acolo se vântura una mică de tot, cam de 17-18 ani, și am căzut cu ochii pe ea. Era o adolescentă îmbrăcată frumușel, mi s-a părut interesantă și m-am tot plimbat cu ea prin acel bal.
E.P.: Era frumoasă și deșteaptă, nu?
D.S.:
Era un copil, mică de tot și scheletică. Până dimineața m-am ținut de capul ei, dar și ea a stat gură-cască după mine. I-am împuiat capul și i-am spus că, daca vineri… nu știu de ce am ales aceasta zi… vine la București cu trenul care ajunge la ora șase și jumătate, eu o aștept în gară și o iau de nevastă și o duc în călătorie pe Mediterana.
E.P.: Și a venit?
D.S.:
Culmea este că le-am povestit celor doi prieteni ai mei, Pop Simion și Dionisie Șincan, iar aceștia mi-au spus că, dacă vine, trebuie să mă țin de cuvânt. Se însuraseră și ei. La Baia Mare am fost entuziasmat, dar la București m-am trezit că i-am promis să vină cu mine. Prietenii mei m-au pus să semnez un act prin care declaram că, dacă fata vine, conform înțelegerii, o iau de nevastă. Am semnat, iar ei au luat actul. În arhiva mea am păstrat acest act. Fata s-a dat jos din tren, cu o bocceluță frumoasă…
E.P.: O fată săracă?
D.S.:
Săracă.
E.P.: Și ați luat-o de soție?
D.S.:
Sigur că da. Aveau ăia actul și mă făceau de râs în tot Bucureștiul și, de, eram și eu cineva.
E.P.: Vă gândeați că o să fie o căsnicie pentru toată viața?
D.S.:
Am luat-o de drag. Nu se punea problema perspectivei. Noi trăiam cu viitorul care era preșul nostru. Nu aveam niciun fel de sfială în fața viitorului. Am trăit o adolescență și o tinerețe atât de frumoase, de explozive, pline de încredere, chiar și când terminam banii din leafă.
E.P.: Aș vrea să mai amintim de anul 1974, când a apărut romanul „Niște țărani”. Cum vă amintiți de lansare?
D.S.:
Până la lansare trebuie să vorbesc despre suspendare. Eu aveam o rubrică, „Opinia alegătorului”, în „Flăcara” lui Păunescu, prietenul meu cel mai bun de-a lungul deceniilor. Ne-am certat de cel puțin 500 de ori pe viață și, peste două luni, ne-am împăcat, uneori chiar mai repede. Rubrica mea din revista lui s-a bucurat de un mare succes, era nevricoasă, curajoasă, mă lăsau să spun lucruri foarte tari. Într-o seară, când m-am dus să-i duc materialul, m-a întrebat de ce nu scriu eu o carte. Eu, care tot timpul povestesc și alții scriu nuvele, romane… M-a ambiționat și m-am tot gândit că eu mai scrisesem un roman, când eram elev la liceu, la Râmnicu Vâlcea. Am mai scris și un roman în București, pe care mi l-a pierdut Eugen Barbu, se numea „Moartea pinguinului albastru”. Păunescu mi-a spus să scriu un roman despre țărani. Mă ducea la exasperare literatura asta în care țăranii nu mai puteau de fericire „că-i duceau la gospodăriile agricole ca la serbare”. Acest text a apărut în 1974 pe coperta revistei cărții mele. Eu i-am spus lui Păunescu că încep să public în foileton. Condiția a fost să-i dau primele șapte pagini pentru numărul urmator, iar, în continuare, câte douăzeci și una de pagini scrise pentru fiecare număr al revistei și primele trei numere în avans. Am adus primele șapte pagini, ne-am certat pe titlu și, până la urmă, a rămas „ Niște țărani”, iar în josul paginii scria „va urma”. Dar eu nu mai scrisesem absolut niciun rând. De frica „nebunului”, că a zis că anunță în presă că nu am fost în stare să scriu romanul și nu poate să mai publice continuarea – și era în stare să o facă… Îmi era rușine de cei de la Slătioara, așa că am scris trei capitole la rând. Serialul a mers până în punctul acțiunii în care a început arestarea țăranilor și schingiuirea lor, după care un amărât de la Comitetul Central, de la direcția de presă, de la cenzura de partid, a făcut un referat și s-a suspendat apariția romanului foileton „Niște țărani”. Publicasem mai mult de 30 la sută din el în revista „Flacăra”. Dar au schimbat și profilul revistei lui Păunescu. Era revistă social-politică, nu mai era revistă social-culturală. Nici poezie, nici proză, nimic…

 

dinusararu1

 

„AM STAT TREI LUNI LA CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ. DUPĂ ACEEA MI-AU TREBUIT LUNI DE ZILE SĂ ÎNVĂȚ SĂ MERG PE CALEA VICTORIEI FĂRĂ FRICA CĂ E CINEVA CU PISTOLUL-MITRALIERĂ ȘI CÂINE ÎN DREAPTA SAU ÎN STÂNGA MEA”

 

 

E.P.: Dar când s-a întors timpul în favoarea dumneavoastră?
D.S.:
Nu s-a întors niciodată. S-a întors cam așa: eu am fost disperat că eram șef în televiziune, scriam numai noaptea pentru că la ora opt trebuia să fiu în televiziune, că televiziunea nu e o joacă… Revin: m-am dus într-o vacanță de o lună la Slătioara, disperat că nu pot termina romanul, și acolo l-am terminat. Am venit cu romanul la București și i l-am trimis lui Râpeanu, prietenul meu din gazetărie, care era directorul Editurii Eminescu. Râpeanu m-a căutat într-o seară, mi-a spus că a citit romanul și că mi-l publică. Romanul a apărut în 7.500 de exemplare, a fost un bum literar inimaginabil. Toți vorbeau că nu se publicaseră până atunci niște lucruri cum ar fi arestările făcute de securitate… Am fost propus, în aceeași toamnă, pentru premiile Academiei Române și, cu un singur vot contra, al lui Marin Preda, am luat Premiul Academiei Române pentru Literatură. Romanul are 15 ediții până acum, s-a făcut piesă de teatru de către Cătălina Buzoianu, s-a jucat nouă ani cu casa închisă, s-a jucat în Teatrele Naționale din București, Iași, Cluj, Timișoara, cu cordoane de poliție… O nebunie! S-a făcut scenariu de radio, Danieliuc a făcut film. După premiul Academiei am devenit romancier. Unii ziceau că s-a mai întâmplat în literatură să scrii un roman și „gata, a murit, să vedem dacă mai scrie și altceva”. A fost o ură extraordinară a unora, pe care am simțit-o și eu. De ambiție am scris „ Clipa”, peste doi ani, în care am descris lagărele de concentrare în care am fost și eu, nepotul boierului, fiul țărănistului. Am stat trei luni la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
E.P.: Cum au fost acele luni?
D.S.:
Nu vreau să mai vorbesc, pentru că a fost inimaginabil. Aveam 21 de ani.
E.P.: Este perioada din viață pe care ați șterge-o?
D.S.:
Nu, nu aș șterge-o. Dar ani la rând am visat că sunt în lagar. Mă trezeam pe marginea patului și nu mai puteam să adorm. Voiam să mă conving că nu sunt în lagăr, că este doar vis, că sunt acasă la mine. Mi-au trebuit luni de zile să învăț să merg pe Calea Victoriei fără frica că e cineva cu pistolul-mitralieră și câine în dreapta sau în stânga mea. Am tăiat stuf în Bălțile Brăilei, în pielea goală, cu lipitori pe mine… Nu se poate descrie. Să te scoli în fiecare dimineață cu un pistol îndreptat spre tine, cu 40 de oameni dormind de-a valma pe niște saci de fân… La ora patru jumătate dimineața se dădea deșteptarea. Am văzut om care a făcut criză de epilepsie lângă mine, oameni care își rupeau cămașa și cereau să fie împușcați și li se răspundea că nu strică un cartuș pe ei… Cu timpul s-au dres toate lucrurile astea, eram tineri.
E.P.: Să mai vorbim și de faptul că actorii vă regretă acum. Mari actori mi-au spus că „Dinu Săraru avea o calitate: iubea actorii”. Mă mir că dragostea aceasta din partea unor nume ale teatrului vine atât de târziu, pentru că dumneavoastră ați fost dat afară din funcția de manager, de către actori.
D.S.:
De la Teatrul Mic. Asta a fost o provocare. Ei, săracii, au venit după câteva luni la mine. Doi actori au plecat odată cu mine din teatru, Ștefan Iordache și Carmen Galin. În aceeași zi, pentru că am plecat eu. Așa au și declarat, revoltați.
E.P.: Un gest incredibil!
D.S.:
Mari oameni, mari actori. Ștefan Iordache a fost cea mai mare conștiință artistică din ultimii 20 de ani. După acesta, primul actor care s-a trezit și a declarat că „Domnului Săraru îi datorăm totul, pe mine m-a făcut vedetă, am jucat pentru el, mi-a dat sentimentul că sunt artist. El a plătit singur, când trebuia să plătim toți lânga el”, a fost Valeria Seciu.
E.P.: V-a durut trădarea acelor oameni?
D.S.:
Da, m-a durut extraordinar. Părăseam teatrul care fusese luat cu asalt de zeci de mii de tineri cu chitarele și cu saci de dormit, care făceau coadă de la Capșa până la casa de bilete, noaptea și așteptau să se deschidă casa de bilete să vadă „Maestrul și Margareta”, „Să îmbrăcăm pe cei goi”, „Richard al III-lea”, „Niște țărani”… A fost o demență în București. Breban spunea că teatrul era singura oază de libertate și de spirit liber din București în epoca aceea. Deci, eu am venit cu o zestre a revoluției culturale. Nu s-a dorit ca eu să fiu autorul acestei zestre. S-au organizat lucrurile de așa manieră ca eu să fiu dat afară. Ura, care era în fiecare cetățean, față de un regim oprimant… Își dădeau afară șeful care îi dusese la glorie… Eram „un Ceaușescu” pe care îl dădeau afară. Așa mi-au făcut. Nu mai pot să uit următorul lucru: anul trecut…
E.P.: …La decernarea premiilor UNITER…
D.S.:
Da, actrița pe care am adus-o de la Piatra Neamț și care a primit premiul pentru întreaga activitate, a spus: „Înainte de a vă mulțumi trebuie să-i cer iertare lui Dinu Sararu”.
E.P.: După 22 de ani…
D.S.:
După 20 de ani, plângând. S-a transmis în direct, în toată țara. După acest moment m-am trezit cu un telefon la Slătioara: „Domnule Săraru, sunt actrița Liana Ceterchi, pe care ați adus-o de la Turda, vreau să vă rog să mă iertați că am strigat să plecați din teatru și sunt disperată că am visat-o pe mama care mi-a spus să vă cer iertare și să vă aduc din partea ei o sticlă de vin roșu”. A doua zi a venit la mine plângând în hohote și cerându-și iertare. Mi-a adus o sticlă cu vin roșu.
E.P.: Ați mai putut să iertați?
D.S.:
Îi iertasem demult! Dar nu am mai trecut pe strada Sărindar, spre teatru, din ziua de 8 ianuarie 1990 până în ziua când vorbesc cu dumneavoastră.
E.P.: Dar veți trece de acum înainte?
D.S.:
Niciodată. M-au mai chemat, și Alexa Visarion, director, și Călinescu, pe care eu l-am creat și care a mâncat și a dormit – și el și nevasta lui – la mine în casă și a cerut să vină poliția să mă aresteze… Nu-mi venea să cred. M-a chemat și Leopoldina Bălănuță, când a fost directoare și a declarat că vrea să aducă teatrul unde l-a dus Dinu Săraru… I-am iertat pe toți, dar pe strada aceea nu mă mai duc.
E.P.: I-ați iertat, dar nu puteți uita.
D.S.:
Of!… Cum să vă spun?! Știți cine erau cei care strigau să plec din teatru? Ioana Pavelescu, pe care am făcut-o vedetă, căreia i-am creat condiții extraordinare și, când am fost dat afară din teatru, soțul ei (căruia i-am fost ca naș, că pe ea o mai cununasem o dată, iar pe fată eu am botezat-o), era șeful de cabinet al șefului statului. Cine era soțul Lianei Ceterchi care a spus să plec din teatru? Radu F. Alexandru, șeful de cabinet al lui Gelu Voican Voiculescu, șeful noii securități a Revoluției. Ei m-au dat afară. La mine trăiseră, în teatru. Pe Radu F. Alexandru eu l-am lansat cu o piesă despre eroii comuniști, tineri schingiuiți prin închisori. Cu piesa aceasta am deschis Teatrul Foarte Mic. A fost toată protipendada comunistă, în frunte cu Nicu Ceaușescu și a primit felicitări… Și ei m-au dat afară, ei, care au mâncat la mine în casă, cărora mama mea le-a făcut prăjituri, le dădea dulceață cu apă rece, cum se dă la olteni, au fost ca niște copii ai mei, prieteni cu copiii mei…

„CORTINA ERA FĂCUTĂ DE MINE, GREA, DE ZECI DE KILOGRAME ȘI NU PUTEAM IEȘI PRIN EA. AȘA CUM SPUNEA UN ACTOR «PARCĂ ȘI CORTINA SE ÎMPOTRIVEA SĂ PLECE DIN TEATRU»” 

 

 

E.P.: Cum se-ntoarce roata vieții!…
D.S.:
Nu vă dați seama… Când mi s-a spus să plec din teatru… Teatrul pe care eu îl făcusem, pe care eu l-am reconstruit, pe care l-am îmbrăcat din nou în catifea, ca teatrele clasice, englezești. Teatrul ai cărui oameni i-am dus la glorie, le-am luat toate premiile cu putință, le-am adus toți doctorii când au fost bolnavi… S-a ridicat din sală un actor adus de la Pitești, care, cu două săptămâni înainte de Revoluție a venit plângând la mine și mi-a cerut să-i salvez mama care murea bolnavă de ciroza, iar peste patru zile a venit în teatru și mi-a pupat mâna că i-am salvat mama, și peste două săptămâni a spus să plec din teatru… Asta a fost viața mea! Da, mi-a plăcut mai mult lupta decât succesul!
E.P.: Dar spuneți-mi și de perioada Teatrului Național, 2001-2004. De ce ați plecat?
D.S.:
Acolo a fost altceva. Trebuia să plec pentru că era de onoarea mea.
E.P.: De ce, dacă actorii vă iubeau?
D.S.:
Exista o listă făcută de marii actori către Tăriceanu, ca să nu plec. Iar el nu a avut timp, în patru ani cât a fost prim-ministru, să mă cheme să vorbim, chiar dacă a fost la mine în casă și el, cu fosta soție. Erau prieteni cu fiica mea, Ruxandra… Revin la momentul 1990, când mi-au spus că trebuie să plec din teatru, m-am ridicat de la prezidiu și am vrut să ies prin scena, ca să nu ies pe ușile prin care ieșeau actorii. Cortina era făcută de mine, grea, de zeci de kilograme și nu puteam ieși prin ea. Așa cum spunea un actor „parcă și cortina se împotrivea să plece din teatru”. M-am strecurat printre faldurile ei, am ieșit pe Strada Sărindar…
E.P.: Și nu aveați să vă mai întoarceți!
D.S.:
Niciodată.
E.P.: 80 de ani de viață și mulți ani de succes, glorie, dezamăgiri… Mi-ați spus, acum ceva timp, „mi-e drag de viață, aș vrea să mai trăiesc, să mă mai uit la lume”.
D.S.:
Pentru că lumea rămâne frumoasă. I-am iertat pe toți, am stat la masă cu cei care au votat atunci să plec din teatru, nu a rămas unul care să nu vină la mine…
E.P.: Maestre, acum ce vă doriți? Ce-i cereți vieții?
D.S.:
Am zis să fac o pauză, să nu mai scriu, să mă odihnesc, să mă ocup de revista pe care o fac și care este sufletul meu, „Clipa”, o revistă academică, cea mai frumoasă revistă de literatură din țară, un magazin cultural. Asta mă ține în viață. Aș vrea să mă calmez, acum m-am răscolit foarte tare, mi-ați dat multe zile înapoi… Și aș vrea să mai scriu o poveste despre țărani, despre niște țărani.

Interviu difuzat de televiziunea Money TV – Noiembrie 2012

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top