COPILĂRIA PE ASFALT… (SCRISOARE CĂTRE GENERAȚIA MEA)

Bună,

„Vrei să fim prieteni?”. Îți amintești că așa începea orice invitație la joacă atunci când nu cunoșteai pe nimeni din grupul de copii gălăgioși ale căror jucării ți se păreau muuuult mai frumoase decât ale tale? Dacă rămâi să citești aceste rânduri am să consider că mi-ai răspuns cu „da”. Mulțumesc!

Eu m-am născut în ’89, deci am copilărit în anii ’90. Dacă ești mai mare decât mine, probabil că atunci nu te jucai tu cu picii, mergeai deja la discotecă și aveai… alte treburi. Dacă ești de vârsta mea, te invit să te gândești ce s-a întâmplat cu noi între „De-a v-ați ascunselea” și „Candy Crush”. Iar dacă ai copilărit în 2000 (wooow!), aș vrea să știi cum era „pe vremea mea”. Și nu pentru că „noi” am fi avut o copilărie mai… (și aici puneți voi orice cuvânt vreți) decât „voi”, ci pur și simplu pentru că fiecare generație are dreptul la nostalgiile ei. Îți explic mai târziu cum mi-a venit ideea să scriu acest text.

Întâi de toate, dacă și tu te-ai născut în ’89-’90, cu siguranță ai crescut printre adulții care, extrem de des, făceau comparații între cum era „înainte de Revoluție” și cum a fost „imediat după”. Astfel încât, până să-ți explice cineva ce-a fost aia „Revoluție”, îți imaginai că… atunci a început lumea. Tu, ca și mine, n-ai stat la coadă ore întregi (iar când ajungeai la casă aveai ce să cumperi), ai avut televizor cu desene când voiai tu, n-ai zis nimănui „tovarășa”, ci „spuse lu’ Doamna”, și câte și mai câte. Unii și-ar fi dorit să aibă libertatea generației noastre, alții ne căinau – mai ales că școala „nu mai e ca înainte / nu se mai învață cum se învăța…” (Hei, voi ăștia din 2000, vedeți, măi, că și noi am trecut prin asta cu… respectul față de profesori, programe școlare analizate prea mult… „copiii din ziua de azi”… știți voi…).

Am promis mai sus că îți explic cum mi-a venit ideea să scriu acest text. Ei bine, copilăria mea se-nvârte în jurul unei guri de canal de pe Calea 13 Septembrie din București. Dar nu orice fel de gură de canal – ci una de unde izvorau povești cu zâne și unde ne urmărea la joacă mâncarea pe care nu aveam răbdare s-o mâncăm la masă, acasă. În fiecare zi opresc acolo, ca să dau prioritate mașinilor de pe bulevard. Dar nu m-am mai uitat de ani întregi la o bucățică de pâmânt de care se leagă atâtea amintiri frumoase. Când eram eu mică, „ciuperca” gurii de canal era un adevărat tron pentru bunicile care ajungeau acolo primele cu nepoții. Iarba era mereu verde și plină de păpădii. Acum, gura de canal a îmbătrânit, s-a scofâlcit de atâtea veri și ierni nemiloase. E cocoșată, strâmbă, vai de ea! Noi, copiii, am crescut și de ea n-a mai avut nimeni grijă… Într-o zi, au venit și-au asfaltat, să ne facă nouă, copiilor de ieri, locuri de parcare. Iarba a dispărut, iar ea veghează în continuare, mică și neobservată de nimeni, cartierul. Și se uită cum i-au crescut copiii…

 

FullSizeRender (4)

La gura de canal era locul de întâlnire pentru copiii din cartier. Îmi făceam repede temele, să mergem „la canal”. Și, în timp ce Mamone (bunica mea) îmi făcea codițele, tot ea pregătea și „trancanaua”. Ei bine, trancanaua era o papornita turcoaz, mare cât toate zilele, pe care scria, cu alb, „Mamaia ’86”, deci era de dinaintea „erei” noastre. Ulterior aveam să aflu că, de fapt, bunica a schimbat vreo trei trancanale la fel, de-a lungul copilăriei mele. În trancana erau: papuși, haine de păpuși, coardă, cretă, cărți, haine de schimb, apă, mere, banane, ciocolată, palete, mingiuțe, jocuri care mai de care, elasticul pentru sărit, albume cu decupaje… Toate au trecut pe la canal. La fel și puii de găină care se măriseră și pe care îi plimbam cu ața legată de picior pe iarba… de la canal. Pentru că părinții mei cedau, în fiecare an, când fetița lor îi ruga cu lacrimi în ochi să-i ia și ei doi puișori galbeni de la Obor. Numai că puișorii nu rămâneau cât pumnul, ci ajungeau… supă (mai târziu, după ce-și trăiau o viață – scurtă, probabil, dar fericită, la țară). La canal am învățat să sar elasticul, să-mi pun dorințe când suflu în păpădii, să număr la „De-a v-ați ascunselea”, să-mi strâng bine rolele pe gleznă… Ne trebuia atât de puțin! Nu știu dacă și tu ai avut vreo poveste cu gura de canal, însă, pentru mine, acolo începea lumea fără griji!

Acum, pe trotuar, sunt două rânduri de parcări, iar mașinile circulă pe două sensuri. Unde să mai încapă desenele cu cretă?! Noi umpleam asfaltul cu cretă colorată și, când nu mai aveam, scrijeleam cu câte o cărămidă. Noi, cei care am copilărit în ’90, încă am mai prins la școală bănci înclinate și tablă cu cretă. Am învățat engleza de la Cartoon Network și spaniola de la telenovele. Ne luptam să primim 250 de lei, ca să luăm gumă Turbo. Nici un adult nu ne dădea banii din prima, pentru că știau că guma e atât de bună încât nu-ți rămânea doar gândul la ea, ci și… plombele… în ea. Noi ne-am uitat la desenele Disney pe casete VHS. Aveam și noi talent show-uri: „Abracadabra” și „Tip-Top-Minitop” și trebuia să facem liniște când începea „Dallas” sau „Robingo” (Hai că pe Brenciu îl știți și voi, ăștia din 2000). Jucam Tetris la jocurile electronice. Da, acelea gri. Și acasă aveam jocuri pe televizor. Un fel de „Angry Birds”, dar atunci era „SuperMario”. Am avut internet prin dial-up. Adică atunci când intra copilul pe net, mama rămânea fără discuțiile luuuungi la telefon cu prietenele. Atunci am învățat să pierdem nopțile, pentru că tariful la net era mai mic decât în timpul zilei. Noi am mers primii la școală cu telefon mobil „cărămidă”. Mai ții minte: „dacă ieși diseară dă două beep-uri, dacă nu, dă un beep”. Apoi am învățat să compunem sonerii polifonice. Noi am avut uniformă albastră și pampoane, dar tot noi am și scăpat de ea – am fost prima generație cu Testarea Națională și nu cu „Capacitate”. Noi ne jucam de-a Sailor Moon și Captain Planet și dansam la serbări pe Carnajo („Cotton Eye Joe”). Noi am avut primele pixuri cu gel cu sclipici, pe care le foloseam ca să scriem în Oracole.

Noi, cei are am copilărit în ’90, avem și acum semne în genunchi de la cât de des cădeam la joacă. Dacă erai fată, trebuia să știi să te ferești de cornetele suflate din țeavă, iar dacă erai băiat, trebuia să ai direcție. Cornete erau făcute din paginile din revista „Inimă sălbatică”, după ce decupam fotografiile cu artiștii care ne plăceau și le lipeam pe agende datate din anii trecuți, pe care le păstrau părinții pentru că „nu se găsesc”. Mai târziu cumpăram „Bravo” și „Cool Girl”. Tot noi am avut și primele albume Panini – cu abțibilduri (îți amintești că un plic cu 6 abțibilduri costa 5.000 de lei?). Noi am avut Lego și Barbie cu fluturași, Ken și caleașcă. Noi am băut sucuri în cutii de carton în formă de piramidă și am jucat „Flori, fete și băieți”, „Un, doi, trei la perete stai”, „Rațele și vânătorii”. Noi am avut Tamagochi și făceam colecție de surprize din Ouăle Kinder – The Flintstones, leii, hipopotamii… Și, dacă li se rupea vreo mână, vreun picior, de la atâta joacă, le lipeam cu superglue.

Parcă interfonul a apărut pentru noi. L-o fi inventat vreun vecin disperat de strigătele de la parter „Mama lu’ cutărică, îl lăsați afară?”…

Recunoaște că a fost frumos! Recunoaște că îți e dor! Ce s-a întâmplat cu noi? Când au trecut anii? Poate că, deja, ai copii, la rândul tău. Dacă e așa, week-endul ăsta scoate-i în fața blocului. Bateți mingea la perete, desenați cu cretă chiar și așa, printre mașini, luați-vă la întrecere… Jucați-vă! Fiecare generație are așteptările ei, dorințele ei. Noi așteptam să se facă „cinci jumate”, să ieșim în fața blocului și ne doream să ne lase să stăm „după zece”. Eram siguri că n-o să ne despartă nimeni, niciodată. Și aveam timp. Aveam timp pentru toate…

Astăzi am parcat într-un cartier în care se mai joacă copii. Numai că ei se jucau afară nu pentru că așa face toată generația, ci pentru că veneau din familii prea sărace ca să le cumpere gadget-uri interesante. Și-atunci m-am gândit…

„Nouă” nu ne încăpeau jocurile pe un trotuar întreg… „Lor” le încap într-o tabletă!

 

 

 

FullSizeRender (5)

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top