MARIN MORARU: „AȘ VREA SĂ TREC NECUNOSCUT PRIN VIAȚĂ!”

Marin Moraru a trecut poporul român prin toate stările posibile! Prin disperare – atunci când s-a spus despre el că ar fi murit, din pricină că dispăruse complet din atenţia publicului; prin resemnare – când toată lumea credea că, îmbătrânind, va deveni încă un pensionar sărac al Teatrului Naţional, şi prin stupefacţie, mai târziu, când oamenii și-au imaginat că l-au îmbogăţit rolurile din telenovele. În cei peste 50 de ani de carieră, timp în care în jurul numelui său s-au ţesut atâtea legende, maestrul nu a ieşit niciodată să dea explicaţii. Acceptă cu greu interviurile. Răspunde scurt şi este tot timpul în defensivă. Să obţii un interviu cu Marin Moraru e extrem de rar! Să-ţi deschidă uşa casei sale şi să-ţi ofere plăcintă cu mere… e aproape utopic.

Am intrat în casa maestrului, m-am aşezat la măsuţa din sufragerie şi am pornit reportofonul. L-am mângâiat pe câinele Albişor şi am tras mâţa (pe Georgia) de coadă, până ce am dat cu ochii de câteva numere mai vechi ale revistei pentru care am scris. Maestrul mă citea! Aşa se explică şi covrigii, cafeaua aromată şi plăcinta cu mere pe care a pregătit-o pentru noi doamna Lucia Moraru. Pe soţia actorului am întâlnit-o în faţa blocului din Calea Dorobanţilor. S-a întors să mă conducă spre apartament şi să mă avertizeze că nu va fi un interviu uşor. „Cu el e greu la început, apoi o să vezi că e om bun, are suflet de copil!” Soţii Moraru locuiesc într-un apartament obişnuit. Unul dintre actorii-legendă ai României stă la bloc. E drept, pe Dorobanţi. Soţia îmi spune complice că, în curând, se vor muta alături, într-un bloc nou. Îl întreb ce rezultă dacă trage linie acum în lista economiilor de-o viaţă. „Apartamentul ăla.” Ce-i drept, mai smulg şi amintirea unor vacanţe, a câtorva petreceri cu mulţi prieteni, nimic extravagant însă. M-am bucurat că Marin Moraru, un actor pensionar de la teatru, reuşeşte să trăiască mai mult decât decent din arta sa… chiar dacă a jucat în telenovele. Chiar dacă, aşa cum el însuşi spune, oamenii îi strigă pe stradă: „Să trăieşti, nea Cristofoare!” (n.r. – personajul din telenovela „Inimă de ţigan”)… şi mai rari sunt cei care-şi amintesc că, nu demult, Marin Moraru lucra la Teatrul Naţional din Bucureşti…  De la filmul „Haiducii” până la telenovela „Iubire şi onoare” e cale de vreo 30 de filme, iar scena teatrelor din Capitală e tocită şi de la paşii maestrului. Spectacole precum „D’ale carnavalului”, „Leonce şi Lena”, „Nepotul lui Rameau”, „Capul de răţoi”, „Umbra”, „Troilus şi Cresida”, „Ocolul pământului”, „Trei gemeni veneţieni” ori, după Revoluţie, „Tache, Ianke şi Cadâr”, „Egoistul”, „Crimă pentru pământ” l-au avut în fruntea distribuţiei… Acum nu mai apare în distribuţia niciunui teatru, pentru că filmările la telenovelă nu-i lasă loc de repetiţii şi turnee.

 

„EU MÂNCAM TEATRU FĂRĂ PÂINE”

 

În copilărie nu a luat parte la multe serbări şi nu a spus poezii în faţa rudelor. Părinţii nu i-au spus vreodată că ar avea vreun talent. Şi nici nu-l alintau. „Sau poate da… că nu-mi ziceau Marin, îmi ziceau Marinuş.” Familia Moraru nu ştia că fiul fugea de la Politehnică şi se ducea la lecţii de pregătire la Teatru. Teatru pe care îl descoperise „în timpul şcolii de Construcţie-Întreţinere Căi Ferate, Poduri-Tunele. Pe vremea aceea erau echipe de amatori. Mai obligatoriu, mai ca să bifezi o acţiune culturală… Şi regizorii şi studenţii de la Teatru făceau muncă voluntară cu aceste echipe. Una dintre ele, cea din care făceam şi eu parte, a fost preluată de Mihai Dimiu. Fost elev-student-regizor la Teatru. Acum nu mai există. Un regizor de elită! A pus „Steaguri pe tunuri” de Makarenko. Şi mi s-a dat rolul Ivanovici. Deci eu, la 16 ani, jucam rolul unui bătrân”. Părinţii nu au avut cum să îl vadă în acel rol, pentru că nu a existat o punere în scenă cu spectatori, fusese doar o reprezentaţie-exerciţiu. Cu toate acestea, au apucat să afle că fiul lor a devenit celebru. „Dar nu spuneau nimic. Cred că erau într-o expectativă.. aşa, de necunoaştere. Nu-şi dădeau seama. Probabil că s-au mândrit. Dar nu mi-au spus niciodată.”

Adolescent fiind, avea posibilitatea să ia bilete la teatru pe care să le plătească la salariu. Numai că tânărul Marin Moraru, îndrăgostit de poveştile de pe scenă, lua atât de multe bilete, încât… nu mai lua salariul. „Când se spune că mănânci teatru pe pâine… eu mâncam teatru fără pâine!” Iar pâinea venea „de la părinţi, de acasă. La leafa mea de 500, cât era atunci…”

A vrut să devină aviator, dar a fost respins la examenul de admitere, pentru că nu avea calităţile fizice necesare. Totuşi, n-a rămas cu frică de zbor, iar înălţimile nu-i dau ezitări. „Eu zbor şi-n vis! Oriunde! Am senzaţia uneori chiar că mă detaşez! Că îmi ies din trup şi călătoresc. Ştiţi ce fac? Dau din braţe ca un om care zboară, care înoată în apă, dar de fapt e aer şi mă ridic la înălţime. Şi plutesc. Nu mă duc undeva precis.” Şi priveşte în jos. Vede „case, oameni, uneori chiar dincolo, în Cosmos!”. Îl întreb unde situează relaţia cu Dumnezeu, de vreme ce el însuşi se vede pe sine deasupra. „Pentru mine, relaţia cu Dumnezeu e prea depărtată! Între Dumnezeu şi mine sunt o grămadă de sfinţi şi sfinţişori…” Nu-I vorbeşte direct Divinităţii: „N-am cum! E prea departe!”. Spune maestrul, „când te împiedici, tot mai înjuri!”…

Demult, la Teatru se intra greu. Marin Moraru nu a reuşit din prima. L-a despărţit de visul cel mai mare al tinereţii sale o linie trasată gros, cu pixul. O linie care împărţea lumea în două: admişi şi respinşi. „Eu, de fapt, n-am picat. Dar dacă erai sub linie?! Se numărau câţi trebuiau să intre, se trăgea o linie şi, dacă aveai cu două sutimi mai puţin, nu intrai.” A fost primit, totuşi, ca audient, adică putea lua parte la cursuri, dar nu putea să fie notat la examene. Apoi, un an mai târziu, a dat din nou examenul de admitere şi a reuşit. Mai mult decât atât, un examen de echivalare îl trecea direct în anul al doilea. Îl rog să parcurgă acum cu privirea lista care odinioară l-a întristat atât de tare. El era sub linie. Cine era deasupra? „Petrică Dinuliu, Cornel Poenaru, Pagubă Papil – care se numeşte acum Panduru, mulţi…” Când, în sfârşit, s-a văzut student cu acte în regulă la IATC, nimeni nu l-a felicitat prea fervent. Îl întreb dacă a fost acasă să spună despre succes… „M-am dus, dar n-au înţeles.”

CV-ul său e ca o piesă de teatru. Cu replici geniale, dar şi cu momente neinspirate, ar spune unii. Totuşi, rolul care l-a marcat cel mai tare este cel din „Nepotul lui Rameau”, a lui Diderot. A fost rolul pentru care a muncit cel mai mult. Ore în şir de exersat cu creionul în gură. A trebuit să-şi învingă firea efervescentă şi să treacă totul la relanti. Succesul a fost răsunător, deşi, dacă am opri acum oamenii de pe stradă, nu ştiu dacă unul singur din zece ar da acest rol ca fiind cel definitoriu pentru actorul ale cărui scheciuri din timpul revelioanelor teveriste erau de senzaţie. Aşadar, deşi adoră să joace „pe scândură”, Marin Moraru este, pentru noi toţi, actorul de la televizor. N-am spus „actorul din telenovele”, nota bene! Maestrul se explică: „Puţină lume merge la teatru. Dacă faci socoteala câţi intră într-o sală de teatru, o să-ţi dai seama că televiziunea are un impact extraordinar. Oglinda asta care stă în casele oamenilor şi prin care pătrunzi fără să baţi la uşă…”. Marin Moraru spunea odată, resemnat, că „debutanţii sunt prea tineri ca să ştie cine sunt eu cu adevărat. Sunt mulţi care nu ştiu cine a fost Birlic. Numai cei care m-au văzut de douăzeci de ori jucând în aceeaşi piesă sunt în stare să stea lipiţi de zid când trec.” Sunt mulţi, maestre? „Sunt mulţi. M-am întâlnit cu ei pe stradă şi mi-au spus că m-au văzut în „Nepotul lui Rameau” de douăzeci de ori. (Lăcrimează.) Şi că au rămas cu această impresie.”

Marin Moraru, actorul nostru de comedie, poartă cu sine nişte tristeţi nemărturisite. Nu ştiu de ce, am impresia că sufletul acestui om căruia îi dau lacrimile şi, mai apoi, îmi zâmbeşte cald a fost făcut ferfeniţă cu fiecare rol care i-a străbatut trupul şi simţirea. Ne-am ridicat de la măsuţa cu plăcinte şi covrigi şi am păşit în altă cameră, acolo unde maestrul îmi arată un tablou care-l înfăţişează drept un clovn cu chipul tremurat de acuarelă. Or, clovnii se coboară în giumbuşlucurile lor pentru ca alţii să se înalţe întru spirit. Clovnul a fost privit dintotdeauna ca un slujitor subtil al celor puternici. Propria lui forţă provenea din cunoaşterea faptului că puterea lumească este o iluzie. Zâmbesc. Marin Moraru nu a fost niciodată un june-prim!

 

„CLIPĂ, EȘTI ATÂT DE FRUMOASĂ, OPREȘTE-TE!”

A devenit un clişeu să-i întrebi pe actorii-legendă ai României de ce acceptă roluri în telenovele. Un clişeu pe care, ca jurnalist, îl foloseşti, iar apoi priveşti siderat cum mari actori care-ţi declarau că nu şi-ar vinde arta niciunei producţii lacrimogene şi,  ferească Dumnezeu, să apară în reclame sfârşesc prin a deveni personaje în telenovelele pe care, în prima fază, le blamau. Marii actori consideră că această întrebare are un singur „răspuns corect”. Să spui, din start, că nu-i etic să accepţi un rol în telenovele. Chiar dacă tu, ca jurnalist, nu ai folosit cuvântul telenovelă în sens peiorativ, ci ca o variantă de actorie… teatru, film, telenovelă. Marin Moraru îmi recunoaşte senin că telenovelele sunt un balsam financiar pentru actorii valoroşi. „Aşa este… La telenovele nu e leafa de la Hollywood, dar e o leafă «de super» pentru România.” Îmi amintesc că, acum ceva timp, l-am zărit în parcarea artiştilor, la Teatrul Naţional, la volanul unui VW Tiguan. Contrasta puternic în mintea mea chipul actorului Marin Moraru, întotdeauna modest şi… pensionar pe deasupra, cu maşina (peste medie, deşi nu tocmai de lux) pe care o conducea. Cât de mari sunt diferenţele între salariul unui actor în prag de pensie de la teatru şi cel al unui actor dintr-o telenovelă? „S-ar putea să fie de zece ori mai mare leafa actorului din telenovelă. Dar nu e principalul argument pentru care aleg proiectele acestea. Cel puţin, eu nu m-am dus pentru bani!”.

„Eu nu mai sunt în vitrina teatrului”, îmi mărturiseşte, resemnat. Îl întreb de ce spune că nu a fost emoţionat anul acesta, de ziua lui. „La o anumită vârstă, emoţiile… Ştii, obişnuinţa e o mare surdină. Trec! La început fac explozie, pe urmă fac numai bum, pe urmă – poc, iar pe urmă fâsâie.” Maestre, ce ar putea să se întâmple acum, încât să spuneţi „clipă, eşti atât de frumoasă, opreşte-te”? „Ceea ce ar fi trebuit să se întâmple s-a întâmplat. De când eram tânăr îmi doream ca la cinematografie să existe o echipă de actori care să facă numai film, să nu se gândească la spectacolul de seară. Această echipă există acum. Eu sunt într-o echipă care face numai filme. Şi mă simt bine în acest timp.”

 

Spune despre sine: „Eu sunt sensibil şi plâng oricând”. Nu-şi aminteşte când a râs ultima dată cu poftă – „Eu nu prea râd”. În „Umbra” a jucat un rol de ministru de Finanţe. Cu toate acestea, în viaţa reală nu-şi doreşte un portofoliu de ministru. „E o responsabilitate mult prea mare. Nu oricine poate să fie un bun organizator, să privească în ansamblu…” Sunt alţi actori care au alunecat şi spre alte domenii, mai ales spre universul politic, transformându-şi publicul de la teatru în electorat. Despre ei, maestrul Marin Moraru spune: „Ei cred că pot face asta, dar nu-i adevărat!”. Cu toate acestea, nu îi trezeşte la realitate: „Nu pot să intervin în viaţa oamenilor”. El însuşi, ca atâţia mari actori, e un noian de amintiri. Pe care însă nu le-ar aşterne într-o carte, pentru că „am înţeles că experienţele mele personale nu fac contact cu cei care citesc. Până nu te frigi singur, nu ştii ce înseamnă focul”.

 

main_Egoistul-4

 

 

 

 

„N-AI VOIE SĂ AI PANTALONII MOTOTOLIȚI”

A fost actor la Teatrul Tineretului, apoi la Teatrul de Comedie, la Bulandra, Naţional, iar în perioada ’74-’80, conferenţiar universitar la IATC. Din ’80 a revenit la TNB, unde, în 2002, devenea Societar de Onoare. Acum, Marin Moraru se recomandă simplu – actor. Nu-i face plăcere să-l oprească lumea pe stradă. „Aş vrea să trec necunoscut prin viaţă. Trebuie să fii o statuie bine spălată, fără rahat de porumbei. Trecând prin lume, n-ai voie să ai pantalonii mototoliţi, pantofii nefăcuţi, nu poţi să ţii mâna în buzunar oricând, nu poţi să te ştergi la nas cum vrei tu, pentru că se uită lumea, şi tu eşti cine eşti. Aş vrea să pot să mă scarpin în fund fără să-mi fie jenă.” În cazul lui Marin Moraru, celebritatea este o povară pe care, când nu mai poate, o coboară de pe umeri şi se odihneşte acasă, lângă soţie. Au aproape 50 de ani de căsnicie. Se apropie nunta de aur, ce ar mai fi de promis?! „După atâţia ani, ce să mai promiţi?! De fapt, nici nu se mai vorbeşte. Se înţelege de la sine.” Marin Moraru are alături o femeie deosebită, tot un suflet de artist, cu diplomă de Conservator şi carte de muncă la Radio. O femeie care i-a fost aproape la bine şi la greu, parcă dintotdeauna. Cu toate acestea, Marin Moraru nu-şi prezintă niciodată în public soţia. Şi nu a invitat-o la teatru, când juca el, „decât la premiere sau la vizionare”.

Maestrului nu-i place să meargă la teatru, pentru că îi cunoaşte pe actori şi pentru că, la final, se cuvine să meargă la cabine şi să le prezinte complimente. Or, Marin Moraru nu poate să-i mintă.  „N-am minţit niciodată. Eu am spus urâţenii… asta e.”

 

„SUNT PENSIONAR DE MULT TIMP”

Dacă ar fi invitat în Parlament, să vorbească în apărarea actorilor, nu s-ar duce. „Cei drepţi, cei cunoscători, nu timizi, ci neangajaţi politic, stau în banca lor.” Este un soi de resemnare la care a ajuns pensionarul Marin Moraru. „Sunt pensionar de mult timp. E însă numai pe hârtie acest statut. Muncesc mai mult decât înainte.” Este neangajat politic, dar nu ratează niciun buletin de ştiri, iar fiecare dimineaţă începe cu revista presei. Critică politicienii şi pe mulţi i-a şi refuzat când i-au propus să intre în formaţiunea politică pe care o reprezentau. El e actor. Un actor în vârstă, într-o Românie ameţită, un actor care a reuşit să-şi echilibreze bătrâneţile adaptându-se prezentului. Vorbeşte la mobil, trimite mailuri şi a înţeles că de tinerii din ziua de azi te apropii mai lesne la televizor, în producţii moderne, decât încăpăţânâdu-te să ţii morţiş cu dinţii de repertoriul unui teatru.

Îi e dor de mulţi prieteni care au trecut Dincolo: „Mi-e dor de mulţi. De toţi! De George Constantin, de Iordache, de Caragiu, de Amza, de Dinică”. El nu va lăsa niciodată să se aştearnă uitarea peste chipurile lor, însă ştie că e firesc ca restul lumii să o facă. Nu-l sperie uitarea, nici când e vorba despre sine. Peste ani, vă înspăimântă acest aspect, când va fi şi cazul dvs., să treceţi Dincolo? „Nu, e normal. Nu mă sperie!” Iubeşte românii şi e legat veşnic de România. Recunoaşte amar că suntem „un popor de leneşi, de hoţi, de ciubucari, de matrapazlâcuri, corectitudinea nu a existat în România. Dar poporul nostru e de-o sensibilitate excesivă. Şi mai sunt tăcerile lungi între evenimente… şi acumulările de tristeţe şi de ură care vor exploda cândva. Nu ştii când şi de ce. Când văd nereguli care mă întristează şi îmi umflă ficatul le şterg. Am un burete imaginar cu care le şterg. Ceea ce nu-mi place şterg. Şi atunci ele nu mai există. Dispar complet. Iar eu trăiesc liniştit şi ferice”.

 

Când românii nu au mai auzit nimic despre el, Marin Moraru juca în Germania, într-o limbă pe care nu o stăpânea. „Nu ştiam limba. Mi s-a aruncat textul în braţe şi a trebuit să mă descurc. Am învăţat fonetic, iar apoi am început să învăţ şi limba.” Nu-i plăcea acolo. S-a întors în ţară. „Ce făceam dacă rămâneam acolo? Limba asta pe care am învăţat-o de când m-am născut are atâtea valenţe, pe care nu le pot completa în altă limbă…”  Îi vorbesc despre proiectul iniţiat de compania Cocor, Teatrul Metropolis din Capitală şi Asociaţia de Turism a Municipiului Bucureşti – Aleea Celebrităţilor, din Piaţa Timpului. Prima stea – pentru Florin Piersic. De ce toate clasamentele încep cu Florin Piersic? „Pentru că e cel mai vorbăreţ şi se laudă pe sine”, îmi spune zâmbind şi asigurându-mă că îi leagă o prietenie frumoasă.

Marin Moraru spunea, acum ceva timp: „Nu m-am gândit că o să ajung la bătrâneţea asta. Vedeam la 40 de ani un om, şi era foarte bătrân pentru mine. Iar cei care aveau 60 de ani erau… morţi de mult timp. Nu m-am gândit cum voi arăta şi ce voi face, iar când mă uit la Radu Beligan, la aproape 100 de ani, mi se pare un Matusalem, un Himalaya unde nu voi ajunge niciodată”. Acum îmi spune, simplu, că bătrâneţea e neaşteptată. Îl rog să învingem timpul şi să ne notăm în agende, de pe acum, un interviu pentru când Marin Moraru va avea vârsta de acum a maestrului Beligan. „Nu pot. Pentru că nu voi ajunge niciodată…” Insist, dar mă lovesc de acelaşi răspuns, dublat de un amar: „Ştiu eu!”.

 

Interviu publicat în Revista Q Magazine – februarie 2011
foto: www.tnb.ro

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top