IRINA MARGARETA NISTOR: „LA MINE TOTUL ESTE… ÎN RATE”

Irina Margareta Nistor este vocea desenelor animate alături de care am crescut, vocea filmelor care ne-au înfrumusețat viața. Este un om extrem de pasionat de profesia sa despre care a acceptat să-mi povestească. Am vorbit despre ilegalitate, iubire, dorințe și nostalgii…

EVELINE PĂUNA: Ziua care v-a adus pe dumneavoastră pe lume a fost 26 martie 1957. V-ați născut într-o maternitate sărăcăcioasă, de unde aţi luat şi o boală foarte gravă… Cum a fost acest prim pariu al destinului?
IRINA MARGARETA NISTOR:
Era o maternitate în Drumul Sării. M-am amuzat dintotdeauna pentru că am urât sarea de când mă ştiu, – îmi place foarte tare gustul iute, dar detest sarea… Cred că-mi era foarte bine acolo la mama, eram foarte ocrotită. Din povestirile mamei, a urmat o perioadă extrem de dramatică, în care nimeni nu ne-a dat nicio şansă. Dar se spunea și că, tot timpul, tot răul este spre bine, că, de fapt, cineva care este cât-pe-aci să dispară şi apoi se întoarce, înseamnă că a venit cu o treabă pe lumea asta.
E.P.: Medicii le spuneau părinţilor să-şi ia gândul de la dumneavoastră…
I.M.N.:
Să facă altul, alt copil, că sunt tineri şi pot face altul.
E.P.: Soluţia salvatoare a venit de la familia lui Mădălin Voicu, care trecuse printr-o experienţă asemănătoare.
I.M.N.: Da, dar şi din partea doctorului care s-a ocupat de mine. Familia Voicu ştia deja ce medicamente trebuie să se folosească, era o boală de spital care circulase de câţiva ani şi foarte mulţi copii dispăruseră. Mama era bună prietenă cu mătuşa lui Madălin Voicu şi aşa ai mei au putut să afle ce trebuie făcut ca să mă salveze.
E.P.: Viaţa avea să-i contrazică pe medici. Părinţii dumneavoastră nu au mai avut alţi copii, mama a avut o problemă la rinichi…
I.M.N.:
Da, a pierdut un rinichi la un an de la naşterea mea. Cum s-ar spune, nu i-am mâncat ficaţii, i-am mâncat rinichiul.
E.P.: V-a spus mama că şi-ar mai fi dorit să aveţi fraţi?
I.M.N.:
Da. De la început ea şi-ar fi dorit să aibă un băiat, după care a regretat, spunând „acum îmi dau seama că a fost bine că a fost fată”. Eu recunosc foarte sincer că nu mi-am dorit să am fraţi, gelozia mea este una paroxistică. Cred că eu am aranjat lucrurile aşa, ca să nu împărtăşesc afecţiunea mamei, dar nici pe a tatălui, nici pe a bunicilor, nici pe a nimănui…
E.P.: Dar sunteţi înconjurată de oameni deosebiţi. Îmi amintesc de o declaraţie de-a dumneavoastră: „Neavând fraţi, familie şi nici rude apropiate am avut noroc, totuşi, că m-am înconjurat de oameni de foarte bună calitate”.
I.M.N.:
Da. A fost o şansă şi, mai ales atunci când îţi este foarte greu, este surprinzător să constaţi că e multă lume în jurul tău şi că totul se petrece foarte rapid. Nici nu apuci bine să-i anunţi şi îți sunt imediat alături. Asta a presupus şi o triere şi posibilitatea de a-mi alege prietenii, de-a lungul vieţii, pentru că am prieteni făcuţi mai târziu, alţii făcuţi mai devreme, nu e aşa un fel de „bagaj”, de trupă cu care îţi continui întrega existenţă. De fiecare dată, când descoperi pe cineva cu adevărat interesant, în care merită să investeşti sentimental, este ceva special. Să nu ne închipuim că nu am investit şi în cine nu merita.
E.P.: Cine v-a dezamăgit?
I.M.N.:
Au existat prietenii, de-a lungul vieţii, care s-au rupt. De multe ori nici nu am înţeles prea bine de ce. S-au triat.
E.P.: Toate lucrurile trebuie să aibă un sfârşit?
I.M.N.:
Nu, eu cred că au o continuitate, nu se tremină niciodată, ca la seriale.
E.P.: Şi atunci, prieteniile acelea, ce s-a întâmplat cu ele?
I.M.N.:
Cred că au rămas aşa, undeva în urmă şi poate, cine ştie, într-o bună zi or să se reia, când te aştepţi mai puţin. Sunt prietenii despre care poţi să zici „Da, am fost prieteni în tinereţe şi cum nu mai suntem” şi, dintr-o dată, să te regăseşti şi să uiţi perioada pe care ai sărit-o. Eu cred că totul este o continuitate.
E.P.: Cea mai bună prietenă v-a fost mama.
I.M.N.:
Categoric.
E.P.: …Care ne priveşte şi astăzi din fotografii. Momentul despărţirii a fost în 2006, cel mai greu moment…
I.M.N.: …A fost, categoric, momentul cel mai dificil, pentru că ne-am înţeles, dintr-un moment în celălalt, de la început până la sfârşit, foarte bine. Prin urmare, eu nu înţeleg foarte bine filmele româneşti în care, tot timpul sunt conflicte între mamă şi fiică. În 49 de ani nu am reuşit niciodată să mă cert cu mama. Noi am avut un scenariu frumos, fără să ne certăm. Aveam, în mare parte, şi aceeaşi meserie, mama era profesor de franceză. Îmi amintesc că am lucrat împreună, chiar cu câteva luni înainte să ne părăsească, la un film la care a trebuit să revedem traducerea în franceză. A trebuit să o facem într-o noapte şi am lucrat împreună.
E.P.: L-aţi întrebat pe Dumnezeu „de ce”?
I.M.N.:
Nu. Cred că mi-a dat suficientă înţelepciune să ştiu că este doar o pauză…
E.P.: O simţiţi pe mama aici, lângă dumneavoastră? Casa este, de fapt, casa în care aţi copilărit.
I.M.N.: Da, este casa în care m-am născut şi sper să rămân în ea. Este un afiş mare, afară, pe care scrie că nu este de vânzare. Este casa care ar fi dispărut dacă mai trăia Ceauşescu șase luni. Aici ar fi fost o parcare. Este casa în care am cele mai multe amintiri, este casa în care îmi place să mă întorc, este o casă în care lumea spune că se simte aşa, ca într-un alt univers, exisă aşa un fel de ocrotire, este ca şi cum ai intra puţin într-un film.
E.P.: „Casa părintească nu se vinde!”
I.M.N.:
Nu, nu se vinde. Sper să nu fiu niciodată nevoită să fac acest lucru. Este un loc în care m-am simţit întotdeauna foarte bine şi, chiar dacă am făcut unele modificări, când o visez, o visez tot ca în copilărie – pianul este în acelaşi loc, nu unde este acum, este foarte amuzant, nu am nevoie de fotografii pentru a-mi aminti cum era casa înainte. În general, medicii te sfătuiesc că, atunci când pierzi pe cineva, este bine să mai schimbi câte ceva prin casă, asta ar ajuta.
E.P.: Amintirile dumneavoastră sunt foarte multe şi pornesc de demult. Când eraţi doar un copil şi aţi mers vreo lună la grădiniţă… V-aţi îmbolnăvit de hepatită şi nu v-aţi mai dus.
I.M.N.:
Da, nu am mai mers. Nu sunt o fire foarte sociabilă… Aşa, în general, deşi am de-a face cu foarte multă lume. Mă simt la fel de bine şi singură. Cred că, atunci când este multă lume în jur, e o şansă faptul că, lumea ştiindu-mă datorită meseriei, vine la mine, nu mă duc eu, deşi uneori aşa ar fi normal. Un occidental aşa ar face.
E.P.: A urmat, apoi, o şcoală generală în care nu aţi excelat la învăţătură.
I.M.N.:
Nu, absolut. Am luat un premiu întâi în clasa întâi.
E.P.: Nu-şi dorea mama să fiţi cea mai bună din clasă, să aveţi coroniţă?
I.M.N.:
Da… Pe vremea aceea nu prea era cu coroniţă. Coroniţa am recuperat-o când m-am măritat, la cununia de la Primărie. În vacanţe, când mergeam la munte, la Buşteni, la Piatra Neamţ, mama îmi împletea întotdeauna coroniţe de flori. Poate că un psihanalist ar explica acest lucru prin faptul că mama şi-ar fi dorit să fiu premiantă… Mama a fost un elev strălucit.
E.P.: Dar aţi recuperat mergând la Liceul „Sfântul Sava”, cel mai bun din Capitală.
I.M.N.:
Da, e adevărat. Am fost admisă chiar în anul în care s-a intrat cu cea mai mare medie din istoria de până atunci a liceului. Liceul se numea „Nicolae Bălcescu”, pe vremea aceea. Dar nu am stat foarte mult acolo, după un an de zile şi o vară învăţând la fizică, m-am mutat la Liceul Nr.39, la o secţie umanistă. Ceea ce la „Sfântul Sava” nu exista. Am trecut relativ superficial prin toţi anii de liceu, până când a venit marea încercare, care a fost facultatea, pe ultimul moment. Existanţa mea, în general, este construită aşa, se rezolvă în ultimul moment.
E.P.: Engleză-franceză?
I.M.N.:
Nu, a fost Franceză-Engleză. De engleză m-am apucat foarte târziu, la jumătatea clasei a XI-a, când am conştientizat faptul că nu voi putea face medicină niciodată, că mă depăşeşte. Atunci s-a căutat un refugiu, „Unde dăm, totuşi, copilul?”. La şcoală făceam germana, dar m-am apucat târziu. Mi-au luat repede o profesoară strălucită, pe care am adorat-o – doamna Liliana Pamfil Teodoreanu şi alţi diverşi profesori, profesori-colegi de-ai mamei şi fiecare a investit în mine câte puţin şi aşa am reuşit să intru, din prima, la facultate. Era greu, eram șapte candidaţi pe un loc.
E.P.: Cine îşi dorea medicina? Dumneavoastră sau mama?
I.M.N.:
Nu, mama nu își dorea în mod special. Eu îmi doream. Şi acum sunt ferm convinsă că între noi şi Dumnezeu există medicii.
E.P.: Şi ce specialitate aţi fi ales?
I.M.N.:
Cred că, în inconştienţa mea, mi-ar fi plăcut să fiu chirurg. Să spun drept, pornea şi dintr-o altă istorie a existenţei mele. Citeam Pif-uri, pe care, cu greu, mi le găsea bunica, printr-o pilă la un magazin de ziare, cu parfum, flori şi farmec personal şi, în aceste reviste, existau nişte benzi desenate cu Doctorul Justice. Acesta era un personaj frumos, brunet, cu ochi albaştri, care lucra la Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi călătorea enorm. Apropo de călătorii, eu nu am vrut să învăţ niciodată geografie, pe timpul lui Ceauşescu, atâta vreme cât nu ne lăsa să călătorim. Eu îl urmăream pe Doctorul Justice care mergea prin toată lumea şi aveam impresia că pot să fiu aşa, un doctor Justice la feminin, un fel de „medicins sans frontières”, să salvez pe toată lumea…
E.P.: Acum, dacă ar fi să priviţi retrospectiv şi să aveţi şansa unei admiteri la Medicină, v-aţi mai dori?
I.M.N.:
Nu, nu. Îmi trebuie o doxă, care mie îmi lipseşte pentru treaba aceasta. Trebuie foarte multă perseverenţă şi un anumit tip de inteligenţă şi de memorie. Nici nu cred că aş avea răbdarea şi implicarea necesare. Mi-a plăcut, de câteva ori, să mă joc de-a doctorul, în sensul că, mama fiind bolnavă, de câteva ori în spital, am stat lângă ea, reuşind să-i păcălesc să creadă că sunt studentă la Medicină, să-mi pun un halat şi să mă lase la reanimare, la mama. În nopţile respective am ajutat pe toată lumea şi îmi plăcea acest lucru., dar pentru câteva nopţi, nu pentru o viaţă. Este o răspundere foarte mare.
E.P.: Când aţi văzut primul film?
I.M.N.:
La doi ani, din spusele mamei. L-am văzut la „Cumpătul”, unde era un cinematograf, dar nu ştiu ce anume am văzut. Am găsit asta scris în jurnalul mamei, pe care l-am găsit după ce s-a prăpădit şi nu am mai avut cum să o întreb despre asta. Ştiu că a fost foarte încântată că am fost cuminte. Asta mi-a amintit că, în ţările nordice, se merge cu copilul chiar şi în cărucior, există un spaţiu special unde să pui căruciorul…
E.P.: Dar, primul film pe care vi-l amintiţi?
I.M.N.:
Primul film pe care mi-l amintesc este „Albă ca Zăpada”. De curând, am fost foarte încântată că, şi pentru ambasadorul Irlandei la Bucureşti, a fost tot „Albă ca Zăpada” şi probabil că pentru foarte multă lume. Cred că din această cauză nu mănânc mere, le urăsc. La mine, totul este iubire şi ură, nu există sentiment de mijloc. Nu există nuanţe. Există negru şi alb, nu există gri. Recunosc… Primul film pe care mi-l amintesc ca fiind spectaculos a fost „Cleopatra”, cu Liz Taylor şi Richard Burton. Liz era o mare pasiune şi a mamei şi a mea, era splendidă. Mi-aş fi dorit toată viaţa mea să am ochii violet, ca ai lui Liz, sau albaştri, ca ai mamei. Mai era şi povestea de dragoste dintre Burton şi ea, bijuteriile lor, revistele Paris Match în care apăreau ei, Egiptul… ştiu că, după ce s-a prăpădit mama, am vrut să mă rup complet de tot şi de toate, am plecat în Egipt, unde fusese şi mama… Mi s-a părut că este călătoria ideală.
E.P.: Nu vă plac merele şi nici muzica populară.
I.M.N.:
Nu. Şi nici macrameurile, nici „mileurile”, nici peştii de sticlă,  nici florile artificiale, nici crinii naturali pentru că miros îngrozitor.
E.P.:  Dar, vreun viciu aveţi? Fumaţi?
I.M.N.:
Nu, nu fumez, se întâmplă foarte rar. Nu ştiu, oi fi având vreun viciu, sunt afurisită, dacă intră la vicii…
E.P.: Cheltuiţi mult pe filme?
I.M.N.:
Da, da, îmi place să-mi cumpăr filme, mai ales din străinătate… Și cărţi pentru care dependenţa este clară, chiar mai mult decât de filme.
E.P.: Câte sacrificii au fost ca să vedeţi filme? Şi în liceu, atunci când eraţi îndrăgostită de premiere şi de tot ce înseamnă lumea de pe ecran, aţi găsit un medic care să vă dea scutiri pe care să le duceţi la liceu şi astfel să puteţi evada.
I.M.N.:
Da, e adevărat, până s-au prins ai mei că nu prea dau pe la şcoală. Porneau de la ideea că spun mereu adevărul, aşa cum şi eu am crezut, mult timp – că oricine vorbește cu mine îmi spune doar adevărul. Am avut o mare şansă cu doctorul care îmi dădea scutiri pentru că eu aveam nişte migrene, o viaţă întregă le-am avut şi le-am stăpânit doar cu cafeaua, de la 14 ani. Tata era mare fumător, mama fuma doar dacă întârziam eu şi, atunci, m-a lăsat să şi fumez, mai bine sub controlul lor decât „Cine ştie pe unde, să mai dai şi foc, ne mai pui şi la cheltuială”. M-a plictisit chestia asta, dacă tot mi-au dat voie, a devenit neinteresant. Am mai fumat un pic pe la facultate şi acum doar dacă mă simt extraordinar de bine, sau mă enervează cineva foarte tare.
E.P.: Mama fuma când întârziaţi. Dar care erau motivele pentru care întârziaţi? Exista o dragoste în liceu, în facultate?
I.M.N.:
Nu, nu, eu nu am noţiunea timpului. Prin forţa lucrurilor am învăţat să am noţiunea timpului, dar pe vremea aceea nu aveam această noţiune. Nu existau celulare, deci nu aveau cum să mă verifice, eu ieşeam de la şcoală şi mă lălăiam, mă plimbam, mergeam cu colegii şi stăteam mult de vorbă. Cred că ăsta este unul din păcatele mele! Ajungeam târziu acasă. Sigur că mama se speria pentru că între casa mea şi şcoală era o singură stradă şi, în mod normal, trebuia să ajung extrem de repede.
E.P.: Problema cu „descurcatul în viaţă”, aşa cum vă spuneau părinţii, v-a mers?
I.M.N.:
A ajutat foarte mult. Îmi amintesc că eram foarte mică, aveam până în zece ani când m-au învăţat să merg singură cu tramvaiul. Tata mergea la clasa a III-a a tramvaiului, iar eu mergeam la clasa a II-a, ca să vadă dacă ştiu unde trebuie să cobor… Am învăţat foarte repede. Mă uit acum cu stupoare – sunt copii, băieţi de 10, 14 ani care nu circulă singuri. Ai mei au avut acest principiu – că trebuie să mă descurc singură şi bine au făcut.
E.P.: Eraţi în facultate, în ultimul an, atunci când a avut loc întâlnirea cu Televiziunea Română. O întâlnire nu în acte, cum ar fi trebuit.
I.M.N.:
Nu, era puţin probabil să fie în acte, în acea perioadă, pentru că eu terminam „Limbi străine”…
E.P.: Nu eraţi membră de partid…
I.M.N.:
…Nu eram membră de partid. Automat venea o repartiţie şi trebuia să stai trei ani la locul cu pricina, să-ţi dai definitivatul în învăţământ şi abia după aceea puteai să te muţi într-o instituţie cum este Televiziunea.
E.P.: Aţi avut repartiţia în Moldova, în satele Piatra Şoimului şi Poieni.
I.M.N.:
Mi-am luat singură repartiţia, dintr-o listă întregă. Am luat acolo pentru că îl ştiam pe un inspector şcolar şi-mi puteam lua o negaţie la repartiţie. Dar nu m-am interesat că el nu mai era inspector, ci era o altă persoană. M-am dus acolo şi am spus că eu am repartiţie pe franceză cu rusă şi nu ştiu ruseşte. Mi s-a răspuns că „Nu-i nimic, învăţaţi odată cu copiii”. Erau două sate extrem de izolate, se numeau, pe vremea lui Ştefan Cel Mare, Calul-Iapa, pentru că de-o parte se ţineau caii şi de altă parte iepele. Era o apă la mijloc şi nu se putea ajunge acolo nici cu „Gazul”, adică cu mașina Aro. Nici nu am ajuns acolo, nu am văzut şcoala.
E.P.: Aţi avut concediu medical trei ani.
I.M.N.:
Am avut ceea ce se chema concediu fără plată, la care s-a ataşat şi o scutire medicală de la endocrinologie. Anual trebuiea reînnoită chestia aceasta. Atunci, Tudor Vornicu dădea un telefon foarte dramatic la Inspectoratul Şcolar de la Piatra Neamţ că sunt indispensabilă aici la televiziune şi impresiona pentru că lumea îl ştia de la televizor. De fiecare dată mă lăsau. Până într-o bună zi, pe vremea când Ilie Rădulescu era director, și am reuşit să mă pot muta la Bucureşti.
E.P.: Când v-aţi angajat la TVR, în cartea de muncă scria cu totul altă funcţie decât cea pentru care aţi fost admisă.
I.M.N.:
Eram regizor de platou. În principiu ar fi trebuit să schimb cartoanele la cameră. Nu am făcut asta pentru că aveau nevoie de mine să traduc pentru nişte comisii ideologice, care vedeau filmul şi spuneau „asta se taie, asta rămâne…”. Deja, în 1981, am început să subtitrez filmele, adică scrisul de dedesubt. Era nostim că multă lume spunea Irina Nistor, adică… şi arătau cu degetele banda de sub imaginea filmului.
E.P.: Care ar fi cea mai frumoasă amintire pe care o purtaţi din acei ani de început?
I.M.N.:
Cred că a fost momentul în care, în 1984, am fost invitată de Iosif Sava în emisiunea lui, „Serata muzicală”, să îi fac un fragment cu filme despre muzică. Îmi amintesc că aveam nişte mărgele foarte lungi, care s-au rupt în timpul emisiunii şi el a spus „Vedeţi, este în direct!”. A fost o experienţă colosală, pentru că întâlneam nişte oameni formidabili. Emisiunea în sine… Să o vezi din platou… era o şansă nesperată. Şi faptul că mă alesese tocmai pe mine. Ştiu că am mers cu un fragment din „Anonimul veneţian”.
E.P.: Dar, în perioada aceea, în care eraţi aleasă să faceţi lucruri importante la Televiziunea Română, aţi lucrat şi ilegal?
I.M.N.:
Da, puţin.
E.P.: Pentru casetele acelea care călătoreau prin ţară…
I.M.N.:
Sigur că da. Asta cu „am fost aleasă”, să ne înţelegem, nu m-a ales un şef, m-a ales Iosif Sava. În rest, făceam doar traduceri. Experienţa cu Iosif Sava a fost foarte frumoasă pentru că a venit dintr-o dată şi a venit exact de ziua mamei, pe 10 mai. Chiar de ziua regelui. A fost un concurs de împrejurări foarte frumos. Dar nu a durat foarte mult, pentru că, după un timp relativ scurt, a dispărut emisiunea domnului Iosif Sava şi, rând pe rând, au dispărut absolut toţi prezentatorii din Televiziune, inclusiv Tudor Vornicu. Nu mai apărea nimeni, emisiunile nu mai erau semnate, sunt o grămadă de lucruri pe care oamenii le-au uitat. Programul a ajuns de două ore pe zi. A dispărut Canalul 2. În aceeaşi perioadă a apărut video-ul. Pentru că oamenii au căutat un refugiu. A apărut video-ul şi şansa de a putea traduce nişte filme, desigur, cum bine zici – ilegal. Sunt în ilegalitate, aştept să-mi dea cineva o pensie de ilegalist.
E.P.: Eraţi plătită bine pentru aceste „colaborări” din afară?
I.M.N.: Nu aş putea spune… Toată lumea spune că ar fi trebuit să negociez mai bine. Eram plătită cu 200 de lei filmul, în condiţiile în care 50 de lei ar fi fost taxiul de la mine până la Televiziune. Toată lumea spunea, la un moment dat, că ar fi trebuit să fiu plătită în funcţie de câte se vând… Nu stătea nimeni să gândească aşa. Eu mă bucuram foarte tare că puteam să le văd. Şi faptul că îmi mai dădea cineva şi nişte bani… era cu atât mai bine. Dar nu erau suficienţi bani cât să pot să-mi cumpăr un video.
E.P.: Când v-aţi cumpărat primul video?
I.M.N.:
În 1991. Nici nu se găseau în România, trebuiau aduse din străinătate. După Revoluţie, în sfârşit, cu timpul… Televizorul color l-am luat la începutul lui 1989, cu o pilă, trecută pe o listă… Adică nu aşa, oricum.
E.P.: Nu vi s-a părut nedrept ca tocmai dumneavoastră să le aveți atât de târziu?
I.M.N.:
Ba da. Sunt foarte multe lucruri care mi s-au părut nedrepte, de-a lungul timpului. În privinţa televizorului color, chiar era o obsesie pentru că traduceam filmele pentru Comisia Ideologică şi, mai spre toamă, începeau deja scheciurile pentru noaptea de Revelion. Şi, de multe ori, mă lăsau să rămân în sală cât le verificau. Şi în fiecare an îmi spuneam „n-o să mă mai prindă încă un an fără televizor color”. Şi mă mai prindea, încă unul şi încă unul. Televiziunea color în România a apărut în 1983 şi, în șase ani, am reuşit să-mi iau şi eu televizor color.
E.P.: Video, televizor color, DVD Player, cred că le aveţi pe toate astăzi… Cred că sunteţi la curent cu tehnica.
I.M.N.:
Nu neapărat, dar am şi le folosesc cu mare drag.
E.P.: Astăzi… tot cât o maşină costă cele mai scumpe…
I.M.N.: Da, dar cui îi trebuie cele mai scumpe?! Să ne înţelegem: cel mai bun video e ăla cel mai ieftin, sau… sunt nişte DVD-Playere foarte mici, de călătorie. De obicei le iau din Canada, ca să meargă pe toate sistemele de DVD-uri. A fost o şansă că s-a inventat sistemul. Noi, când am citit prima dată într-o revistă – am citit cu mama într-o revistă franţuzească – că acum poţi să vezi filme la tine acasă, cum vedeau miliardarii pe vremuri, ni s-a părut că e o chestie ştiinţifico-fantastică. Şi apoi, imediat, au şi apărut în România. Apoi a apărut DVD-ul.
E.P.: Nu aveţi maşină…
I.M.N.:
Nu, maşină nu am nici acum.
E.P.: Permis aveţi. Există o superstiţie în legătură cu acest aspect…
I.M.N.: Da, permis am. În familia noastră exista o superstiţie, nu ştiu dacă e la toată lumea: să nu visezi că eşti la volan, conducând, şi în realitate tu nu ai carnet, pentru că, dacă ai visul ăsta, în mod sigur a doua zi îţi va muri cineva foarte drag. Şi, cum mi s-a întâmplat treaba asta, am ţinut să-mi iau carnet, cu orice preţ. Maşină nu mi-am luat niciodată. Poate că îmi luam dacă nu era legea aceea că, dacă îţi iei maşină din străinătate, trebuie să plăteşti încă o dată. A fost un lanţ întreg – cel da la care trebuia să iau maşina nu şi-a mai luat el o alta şi aşa nu am mai putut nici eu să o mai iau. Mama a zis „Foarte bine, înseamnă că nu e bine să-ţi iei, că cine ştie ce se poate întâmpla”. Aşa că am rămas cu taxiul.
E.P.: Acum nu vă mai doriţi maşină. Nu aveţi nevoie?
I.M.N.:
Nu, nu. Nevoie aş avea, dar nu-mi doresc maşină. Îmi plăceau maşinile de epocă, cele vechi decapotabile, dar nu să le conduc eu.
E.P.: Sunteţi un om foarte frumos care, pentru o vreme, nu cred că s-ar fi potrivit cu România noastră gri. De aceea aţi şi vrut să plecaţi în Franţa, când Revoluţia v-a prins la Televiziune, traducând desene animate? Putea să fie un bilet pentru Franţa.
I.M.N.:
Da, putea să fie un bilet către Occident chiar în zilele Revoluţiei, până la împuşcarea lui Ceauşescu. M-au sunat din Franţa şi am dat  un interviu cu ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti, era destul de periculos pentru că Ceauşescu nu fusese prins încă. Am acceaptat interviul şi francezii au fost foarte nostimi, ei au o problemă cu numele proprii, deşi Irina este un nume destul de cunoscut şi au titrat „Frina”. Da, aş fi putut să plec. De fapt, prima dată am vrut să plec când am împlinit 18 ani. Mama era cu o bursă la Paris, mă lăsase pe mine şi întreaga familie gaj aici şi am încercat să obţinem un paşaport. Tata a umblat peste tot să obţină paşaport, a fost imposibil de obţinut. Dacă aş fi plecat atunci, probabil că aş fi rămas cu mama acolo. După ce am învăţat ani de zile şi franceză şi engleză, în sfârşit, în 1990, am ajuns şi eu în Franţa. În Anglia am ajuns mult mai târziu, în 1998, iar în America în 2009 sau chiar mai târziu. Când am ajuns în Franţa, în ’90, mi-am depus actele chiar la Prefectură, să rămân acolo. M-am întors acasă şi am dat drumul la televizor. Sunt dependentă şi de televizor, în egală măsură cum sunt de filme. Şi la CNN am văzut un marş al tăcerii, o consecinţă a Pieţei Univeristăţii şi am spus „suntem un popor minunat, eu mă întorc la mine acasă”. Şi m-am întors.
E.P.: Nu regretaţi…
I.M.N.: Am regretat de multe ori în aceşti peste 20 de ani şi acum, de curând, după ce am făcut un festival de psihanaliză şi film… atât de multă lume m-a ajutat încât mi-am zis că este pentru prima dată când pot să spun din nou că suntem un popor minunat. Deci, nu mai regret.

imn

 

 

E.P.: Românii îşi imaginează că filmul v-a îmbogăţit…
I.M.N.:
Sigur, legendele care mă înconjoară sunt nenumărate…
E.P.: …Și că aveţi, cel puţin, câteva case de vacanţă.
I.M.N.:
Da, „cel puţin”.
E.P.: O vreme aţi trăit dintr-un ajutor de şomaj, atunci când Televiziunea v-a întors spatele, în 1999.
I.M.N.:
Exact. În 1999 au fost nişte disponibilizări. Aveai de ales între 12 salarii şi un ajutor de şomaj după aceea sau, pur şi simplu, să mai rămâi câteva luni, dar exista riscul să te dea afară pentru că nu ai emisiune… Da, am trăit din ajutorul de şomaj. A fost foarte greu să mă reechilibrez, să pot să trăiesc din propriile mele posibilităţi. În mod bizar, toată lumea îşi imaginează că, dacă eşti o persoană cunoscută, atunci îţi este şi foarte uşor…
E.P.: …Şi ai şi mulţi bani.
I.M.N.:
Pe lăngă faptul că ai mulţi bani, uneori este în defavoarea ta că lumea îşi imaginează ceva de genul „A, vrea să vină, vrea să ne ia locul, vrea să ajungă şefă…!”, tot felul de bazaconii care te blochează şi mi-a trebuit vreun an de zile ca să pot să am suficiente colaborări să pot supravieţui. Pe de altă parte, cred că mi-au făcut un mare bine pentru că, să fii liber profesionist, este o libertate care se plăteşte cu o nelinişte, dar ai şi avantaje, chiar dacă, uneori, munceşti mai mult, dar îţi croieşti tu propriul tău scenariu.
E.P.: Dar, astăzi, de ce aveţi cardul blocat?
I.M.N.:
Pentru că nu mi-am plătit nu ştiu ce impozite. A fost foarte nostimă întâlnirea cu cei de le impozite că m-am dus şi eu să mă interesez şi ei mi-au spus „Ştiţi că aţi mai fost o dată, eraţi tot aşa în ceaţă…”. eu le-am spus că nu înţeleg absolut nimic din ceea ce îmi spun. Mi-au explicat că primii bani care o să-mi intre pe card o să-mi fie „traşi”.
E.P.: Dar rate mai aveţi?
I.M.N.:
 La mine totul este în rate. Nu există nimic să nu fi făcut în rate. Cred că, inclusiv, venirea mea pe lume a fost în rate, am venit, era să mă întorc şi tot aşa… Plus rate la bănci, fireşte. Ba chiar şi înmormântările le-am făcut tot în rate. Cred că este o bună soluţie chestia aste cu ratele. Mulţi se feresc.
E.P.: E o soluţie să fii dator mereu?
I.M.N.:
Nu să fii dator mereu, dar de câteva ori în viaţă au existat nişte perioade relativ mai prospere şi atunci încercam şi eu să pun un ban de-o parte, ceea ce contravine total existenţei mele. Când, în sfârşit, adunam şi eu suma respectivă ca să-mi iau ori un televizor, ori altceva, atunci produsul respectiv se scumpea şi iar o luam de la capăt cu strânsul. Atunci mi-am zis că este mai bine în rate, că tot aia este.
E.P.: Dar nunta aţi făcut-o în rate?
I.M.N.:
Nu cred. Ba da, cred că am făcut-o într-un fel de rate. Ca să spun drept, la nuntă, m-am încurcat, la un moment dat, cu banii. Şi la logodnă m-am încurcat cu banii, nu mi-au ajuns şi a trebuit să vând un inel pe care îl moştenisem de la bunica, un inel ca cel pe care îl primise Lady Diana, cu un safir bătut cu diamante.
E.P.:L-aţi vândut aşa, fără nici un fel de regret?
I.M.N.:
Asta este…s-a dus. Eu nu sunt o fană Diana, eu sunt o fană Camila şi Charles, deci nu am avut niciun regret. Şi mi-am rezolvat problema cu banii. La cununie, la fel, nu mi-a ajuns suma respectivă şi am primit cadou nişte bani – nunta mea nefiind o nuntă cu dar, era o nuntă cu cadouri, ca pe vremuri. Cadourile primite erau expuse la mine în cameră.
E.P.: V-aţi căsătorit la 30 de ani pentru că v-aţi dorit să îmbrăcaţi rochiţa ceea frumoasă…
I.M.N.:
Da, ca să mă fac mireasă.
E.P.: Cât de frumoasă a fost rochia?
I:M.N.:
Din punctul meu de vedere a fost foarte frumoasă, era dintr-un saten alb, cu un voal foarte lung pe care mi l-a ţinut o fetiţă, înbrăcată tot mireasă şi care acum este medic şi un băieţel care este în America. Pe poalele voalului erau trecute iniţialele mirelui, am avut o parură foarte frumoasă, un buchet cu nişte flori care nu au mai existat, parcă s-au făcut special pentru buchetul meu. Am purtat pe lângă voal, ceea ce se purta pe vremuri, un şirag foarte lung de beteală argintie, un anume fel de beteală, cel pe care îl purtau miresele interbelice, nu aceea de la pomul de iarnă. Am purtat lentile de contact, eram frumos fardată cu părul strâns, eram brunetă pe vremea aceea. Aveam şi nişte pantofi foarte înalţi, aproape imposibil de purtat, după un model de pantofi ai lui Marlene Dietrich. I-am folosit ani de zile pentru ziua de Moş Nicolae, de șase decembrie, atâta vreme cât a existat mama. La fel, cât timp a existat mama am sorcovit-o, în fiecare an. În fiecare an mă indexa, adică era o sumă mai mare decât cea de anul trecut. A fost foarte înduioşător faptul că, în anul următor după ce ea m-a părăsit, am găsit în geantă un milion. Aşa a fost să fie… am mai sorcovit-o o dată.
E.P.: Credeţi în destin, în legături pe care oamenii obişnuiţi nu le pot înţelege? Prea vi se întâmplă lucruri speciale!
I.M.N.:
În România a existat o perioadă foarte lungă pe care, din păcate, mulţi o ignoră sau şi-o amintesc total greşit, în care religia era absolut intersiză. La noi în casă au existat întotdeauna icoane. Printre primele lucruri despre care mi s-a spus, aveam doi sau trei ani, au fost „Să nu spui că avem icoane în casă!”. Noi făceam Pomul de Crăciun, făceam ouă de Paşti, ai mei s-au căsătorit la biserică, au botezat, eu m-am măritat la biserică… În acest spirit am fost crescută.
E.P.: Dacă ar fi să rămânem la momentul nunţii, ştiu că v-aţi căsătorit iubind alt bărbat. Acesta a fost motivul care a făcut ca această căsnicie să nu dureze? Şase luni a durat.
I.M.N.:
Nici nu ştiu dacă au fost chiar şase luni. Eu îmi doream foarte tare să fiu mireasă. Cred că nu a funcţionat relaţia noastră.
E.P.: Nu mai ştiţi nimic de el:
I.M.N.:
Nu, nu şi nici nu-mi doresc.
E.P.: Nici măcar dacă trăieşte?
I.M.N.:
Ei, nu, presupun că trăieşte.
E.P.: Dacă este bine, dacă i s-a întâmplat ceva?
I.M.N.:
Presupun că este bine. Niciunul dintre noi nu a funcţionat în această relaţie.
E.P.: Nu a fost vina nimănui…
I.M.N.:
Nu, n-a fost vina nimănui. Pur şi simplu, nu am funcţionat.
E.P.: Şapte ani a durat cealaltă poveste.
I.M.N.: Da.
E.P.: Până când a plecat Dincolo.
I.M.N.:
Da.
E.P.: O poveste de care nu a ştiut nimeni, de care nu ştie nimeni…
I.M.N.:
Doar mama. A fost o poveste foarte frumoasă şi pe care o doresc tuturor. Cred că ar fi cea mai frumoasă urare pe care aş putea să o fac oricui pe lumea asta.
E.P.: Atunci v-aţi simţit iubită cu adevărat?
I.M.N.:
Da, da.
E.P.: Doar atunci?
I.M.N.:
Cred că da. Se poate să treci prin viaţă şi să nu fi iubit niciodată. Contează extrem de mult să te simţi iubit de cineva pe care îl iubeşti.
E.P.: Şi pe care îl respecţi…
I.M.N.:
Da. Aici este şi mai complicat. Aici este dezavantajul de a vedea foarte multe filme, de a citi foarte mult, de a merge la teatru, de a-ţi făuri o lume care nu corespunde, neapărat, realităţii… Eu ignor foarte mult – ignor lucrurile care nu-mi convin.
E.P.: Nu v-aţi mai asumat nici o relaţie cu verighetă.
I.M.N.:
Nu.
E.P.: Nici măcar un copil.
I.M.N.:
Aş fi vrut să-mi asum un copil dacă ar fi fost să fie. Mi-aş fi dorit un copil, dar nu un copil fără tată.
E.P.: A fost o decizie atât de raţională?
I.M.N.:
Cred că a fost o decizie influenţată, până la un punct. De fiecare dată mi se explica că, totuşi, trebuie să existe şi un tată.
E.P.: Dacă aţi fi avut acum un copil, ar fi fost cea mai mare realizare a vieţii dumneavoastră?
I.M.N.:
Nu ştiu cât de fericit ar fi fost el cu mine. Eu sunt o fire destul de greu de suportat, pe termen lung. În doze mai mici este ok. Nu ştiu în ce măsură aş fi putut să-i acord suficient timp. Eu mă simt vinovată inclusiv pentru patrupedele pe care le am – pisoiul şi căţelul. Nu stau suficient timp cu ei. Nu aş fi putut să mă împart suficient, într-o parte sau în alta mi s-ar fi părut că nu acord tot ceea ce trebuie.
E.P.: Poate că nu aţi fi ales profesia, poate aţi fi ales familia…
I.M.N.:
Greu de spus.
E.P.: Întotdeauna v-aţi dorit să faceţi lucruri pe care să le ştie lumea…
I.M.N.:
Nu, mi-am dorit să fac lucruri care să fie utile, să fie lucruri care să schimbe ceva.
E.P.: Cel mai important pas din carieră, cel mai important lucru pe care l-aţi făcut… care e?
I.M.N.:
Cea mai mare plăcere a fost când am predat engleza la Conservator, pentru că acolo vedeam rezultatul imediat. Cred că afecţiunea studenţilor nu se compară cu nimic altceva. Mama era profesoară şi, la început, când am terminat facultatea şi ea a ieşit la pensie, toată lumea mă întreba de ce nu vin la Politehnică să predau. Eu spuneam că nu vreau în învăţământ niciodată. Dar, cred că asta mi-a plăcut, până la urmă, cel mai tare.
E.P.: Dacă ar fi să întoarcem timpul, ce aţi schimba?
I.M.N.:
Nu cred că aş schimba foarte mult. Cred că mi-aş fi dorit să am măcar un copil.
E.P.: De cine vă este dor?
I.M.N.:
De foarte multă lume. Dacă fac un calcul, cei mai mulţi sunt în partea Cealaltă. Mie îmi place să port foarte mult o panglică neagră şi într-o zi eram îmbrăcată şi în negru şi cineva mi-a spus că sunt în doliu. Am încercat să-i explic că mie nu are cine să-mi mai moară şi să port doliu. Mi s-a părut extrem de trist.
E.P.: Ce le transmiteţi românilor care vă apreciază şi vă iubesc sincer şi vă au ca parte din viaţa lor?
I.M.N.:
Aveam un coleg în Televiziune care îmi spunea că vorbesc mai mult decât nevastă-sa, pentru că asculta multe filme cu traducerea mea. Tuturor le-aş spune să meargă la cinema, să nu caute o vindecare în medicamente. Filmele ajută mult mai mult, dar să facă o triere. Să mergeţi la film şi să vă simţiţi aşa precum cei care sunt personaje pozitive.

Interviu difuzat de postul de televiziune Money TV – Noiembrie 2012

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top