LIZA PANAIT: FAMILIA ESTE VIAȚA MEA!

Liza Panait are o poveste de viață care ar putea inspira un roman. De-a lungul timpului, ochii ei verzi au ascuns lacrimi neștiute de cei din jur, dar și priviri de mare dragoste. A reușit să-și transforme numele în brand, însă prea puțini știu care este povestea primei rochii pe care a croit-o. Liza Panait, într-un interviu despre momentele care au construit femeia puternică de astăzi.

 

EVELINE PĂUNA: Vreau să începem povestea dumneavoastră chiar cu primii ani ai copilăriei, atunci când erați la Bolzești, în Bucovina. Acolo v-ați născut. Știu că spuneați odată „în casa mea, cel mai respectat obiect de mobilier era războiul de țesut” – la care doar bunica știa să țeasă. Cum vă amintiți de perioada aceasta?
LIZA PANAIT:
Aveam patru sau cinci ani atunci când mi s-au întipărit amintirile acestea. Bunica avea o casă mare, cu multe camere. Cea mai mare cameră avea în mijloc un imens război de țesut. Sau, cel puțin, așa mi-l aduc aminte. Probabil că avea o dimensiune normală, dar mie, copil fiind, mi se părea imens. Era pictat foarte colorat, foarte frumos. Bunica avea un coș foarte mare, cu foarte multe ghemulețe colorate, iar alături era un fel de desen, ca model pentru culori. Mă fascina acest război de țesut. La vârsta aceea stăteam ore întregi și o priveam pe bunica.
E.P.: Iar uneori schimbați ghemulețele…
L.P.:
Avea câteva culori care nu-mi plac nici astăzi, deși au trecut o grămadă de ani de atunci. Îi schimbam fisticul, ciclamul… Nu-mi plăceau! Iar ea, la sfârșit, nu înțelegea de ce nu îi iese modelul. Era supărată că mereu încurcă culorile. I-am spus eu, mai târziu ce făceam cu ghemulețele… Interesant e că i le schimbam bine, lucrul final ieșea foarte frumos, compoziția era făcută cu gust.
E.P.: V-a luat bunica lângă ea să vă învețe să lucrați la războiul de țeseut?
L.P.:
Nu. În general, bunicii și părinții gândesc „să nu faci ce fac eu”. Ceea ce este rău. Mi-a plăcut ce făcea bunica. Aveam și o mătușă care aduna, nu știu de unde, saci întregi cu bucăți de materiale. Din ele făcea un fel de covorașe, de preșuri care se vând astăzi cu prețuri foarte mari. Mă fascina și ce făcea mătușa mea! Îmi aduc aminte că era iarnă și lucra într-o cameră plină cu bucăți de materiale. Odată am stat o noapte întreagă și am ajutat-o să taie materiale, să le facă fâșii. Noaptea aceea mi s-a părut minunată!
E.P.: Mătușa locuia la București?
L.P.:
Nu, mătușa locuia undeva lângă Bolzești, la Ungureni. Teodora o chema, n-o să o uit niciodată!
E.P.: Spuneți-mi cum era familia în care v-ați format.
L.P.:
Mama s-a priceput dintotdeauna la foarte multe – a tricotat, a cusut… Am fost înconjurată de oameni talentați, care munceau foarte mult. Până și tata tricotează, imaginează-ți! Tatăl meu tricotează, iarna. Și are peste 70 de ani.
E.P.: Dar banii familiei de unde veneau?
L.P.:
Tata lucra în Construcții, mama a lucrat mulți ani la o fabrică, apoi a întrerupt… Tata câștiga suficient cât să întrețină casa, întotdeauna am trăit decent. Noi am trăit vremuri grele, vremuri în care nu aveam pretenții mari pentru că nu ne permiteam. Oamenii erau destul de modești în dorințele lor, pentru că nu aveam variante. Dar eram foarte fericiți.
E.P.: Câți copii erați acasă?
L.P.:
Suntem trei fete. Fratele meu care, din păcate a murit, era cel mai mare… Acum sunt eu cea mai mare. Am o soră în Germania, care lucrează și locuiește acolo și o soră aici, cu mine, șefa mea de atelier.
E.P.: Când l-ați pierdut pe fratele dumneavoastră?
L.P.:
Acum câțiva ani.
E.P.: A fost cel mai dureros moment din viața dumneavoastră?
L.P.:
Până acum, da. A fost cel mai dureros moment – prea tânăr, prea devreme, nu avea nici 50 de ani. De foarte multe ori mi-e dor de el și-mi închipui că de Acolo de Sus ne vede și se gândește la noi. Așa a fost să fie…
E.P.: Revenind la perioada în care erați copil și în care totul era frumos… v-ați mutat, în scurt timp, la București.
L.P.: Da, am venit la București.
E.P.: De ce?
L.P.: Tata a venit să lucreze în București, mama, după cum era firesc, l-a urmat. Și-au făcut foarte repede un rost. Cred că, pe vremea aceea – pentru că vorbim despre ceea ce s-a întâmplat acum mulți ani, nu veneau foarte mulți spre București. Nu era așa o plecare masivă de la sate către orașe. Și-au găsit foarte repede rostul. Au închiriat o casă… Îmi amintesc că, la un moment dat, au vrut să-mi facă o bucurie și am intrat într-o cameră unde nu trebuia să intru în săptămâna aceea și am găsit bradul împodobit… Ne bucuram de altfel de lucruri, dar era o bucurie sinceră.
E.P.: Atunci ați deprins valori sănătoase… Știu că prețuiți foarte tare familia…
L.P.:
Eu n-aș ști să funcționez fără familie. La mine familia este viața mea! Ce aș putea să fac fără familie?! Oamenii fără familie au nevoie de terapie. Toată lumea mă întreabă dacă am o rețetă pentru echilibrul de acasă. Ce rețetă?! Mie nu mi se pare ceva nefiresc! Familia e familie, nu trebuie să funcționezi după o rețetă. Noi suntem foarte mulți în familie, ne întâlnim foarte des. Cum ar fi să fie altfel?! Singurătatea e o boală!
E.P.: Momentul în care ați venit în București… Din câte știu eu, la un bal de la școală, ați avut o rochie specială. Era o rochiță pe care ați confecționat-o dintr-o perdea întoarsă pe dos și vopsită în ceai.
L.P.:
Da… Mama avea o perdea foarte frumoasă. Nu știu dacă atunci m-am gândit din ce material era. Norocul meu a fost că era din bumbac. Mama pleca la serviciu… Eu am luat un lighean mare, cu mult ceai, am tăiat din perdea și am vopsit o bucată. Perdeaua era foarte lată, dar tot m-am chinuit să o aranjez ca să nu observe mama. Mi-am făcut o rochie, pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr. A ieșit o rochie foarte frumoasă și specială.
E.P.: Ați cusut-o de mână! Și erați un copil!
L.P.:
Păi altfel cum? Da… Am cusut-o în urma acului. Îți dai seama că, dacă o întorceai pe dos, probabil că era numai noduri, dar nu mai conta. Aveam rochiță pentru banchet.
E.P.: Era banchetul de clasa a opta?
L.P.:
Nu, era balul de la începutul clasei a noua. Toate fetele povesteau cum o să arate rochiile lor. Rochii, care mai de care! Unele aveau mai mulți bani, altele mai puțini… Că așa e viața. Eu am fost totdeauna obiectivă și mi-am spus „atât am, atât îmi doresc, atât pot”. Sigur că le-am spus colegelor că și eu o să am o rochie nouă, dar nu era adusă nici din străinătate, nu era cumpărată nici de la Galeriile Fondului Plastic… Am spus că am o rochie făcută de cineva. Mi-era rușine să spun că o făceam eu…
E.P.: Ați fost cea mai frumoasă?
L.P.:
Da. A fost cea mai originală rochie.
E.P.: Atunci, la bal, cine a dansat cu dumneavoastră? Cine s-a pierdut în privirile verzi?
L.P.:
Nu mai știu… Noi eram mai mult decât foarte serioși. În vremurile acelea altfel erau relațiile. Sigur că am dansat, dar nu atât cât să țin minte.
E.P.: Din etapa aceea de vârstă țineți minte alte lucruri. Și anume că, în liceu, mergeați în Magazinul Victoria și trăgeați cu ochiul la doamnele de acolo…
L.P.:
Eveline, asta nu o să uit vreodată! Am mers cu mama. A vrut să-mi cumpere un pardesiu, că era iarnă.
E.P.: Primul pardesiu?
L.P.:
Da. Era o stofă sare-piper, așa măruntă… Nu-mi plăcea deloc… Mi-ar fi plăcut altceva, dar pentru ce îmi plăcea mie nu aveam bani. Am intrat la raionul de confecții și am văzut o bară imensă pe care erau agățate o sută de pardesie la fel. Mama a insistat să mi-l cumpere, că n-m cu ce să mă îmbrac. Eu spuneam să nu-l luăm, că n-o să-l port… L-am luat, pentru că nu aveam de ales. Nu l-am purtat niciodată. Și, când să plecăm, la un etaj mai jos erau două doamne foarte drăguțe, cu două mese de croit. Nu o să uit niciodată! Doamnele acestea croiau, iar la coadă stăteau alte doamne, cu materiale în mână. M-am dus imediat să mă uit. Mi-au spus că, dacă vin cu materialul, contra unei sume, îmi pot croi absolut ce vreau. Am adunat tot din casă, toate materialele. M-am dus să-mi croiască. Ele doar croiau, nimic altceva. Am venit acasă, am pus totul pe hârtie, și mi-am făcut tipar, de mână. Așa a început totul! De atunci nu am mai îmbrăcat nimic cumpărat sau făcut de altcineva.
E.P.: Deci, în garderoba dumneavoastră, găsim doar haine cu eticheta „Liza Panait”?
L.P.:
Dintotdeauna. Păi dacă eu nu port ce fac, cum aș putea să am pretenții să poarte altcineva?!
E.P.: După liceu ați urmat Școala Populară de Artă și ați început să lucrați pentru UCECOM și Fondul Plastic.
L.P.:
Da, eram angajată la UCECOM. Apoi am dat un test pentru Fondul Plastic. Acolo era o comisie foarte exigentă pentru că, în magazinele Fondului Plastic, prețurile erau foarte mari. Aveau clienți, erau foarte mulți oameni care cumpărau de acolo. Nici nu aveai de unde altundeva… Era singura posibilitate să te îmbraci bine. Iar ca să lucrezi acolo… lăsai produsele, comisia le examina și îți transmiteau verdictul.
E.P.: E adevărat că pe dumneavoastră v-au refuzat, de câteva ori, pentru că ar fi costat prea mult produsele pe care voiați să le faceți?
L.P.:
De două ori mi-au spus că sunt prea scumpe. Nu că nu sunt bune, ci că sunt prea scumpe. Și le-am spus că este riscul meu – chiar dacă produsul este scump, impozitul lor era mai mare… Lucram cam așa – 60 la sută ei, 40 la sută noi… Am spus că, dacă nu se vând, le retrag. Am lăsat o rochie albastră care s-a vândut în prima zi.
E.P.: Vă imaginați atunci că vreodată, peste timp, veți avea propriul brand? Doreați asta?
L.P.:
Eveline, am trăit vremuri grele, vremuri în care nici măcar nu aveai voie să visezi, vremuri în care totul era construit în așa manieră încât trebuia să te gândești la ziua de mâine. Sigur că mi-am dorit… Întotdeauna mi-am dorit să am ceva al meu. Din acest motiv am și lucrat foarte mult cu Galeriile Fondului Plastic – pentru că nu îmi plac persoanele legate de condică și de ore fixe. La UCECOM îmi făceam treaba foarte bine și foarte repede, dar am avut probleme cu condica – nu semnam niciodată la timp. Cei mai frumoși ani i-am petrecut lucând pentru Fondul Plastic. Am câștigat foarte bine, pentru vremurile acelea eu câștigam foarte bine. Din păcate, erau vremuri în care câștigai… și atât. Nu puteai să pleci în concedii. Aveam atât de multe probleme, încât banii se duceau foarte repede – pe casă, pe copii… Dar îi aveam!

„SUNT MOMENTE ÎN VIAȚĂ CÂND EȘTI FOARTE FERICIT DACĂ PLECI FĂRĂ NIMIC. CA FEMEIE, DACĂ PLECI FĂRĂ NIMIC, ÎNSEAMNĂ CĂ TU, PENTRU TINE, EȘTI FOARTE IMPORTANTĂ ȘI TE PREȚUIEȘTI”

E.P.: Dumneavoastră ați avut o poveste dificilă – v-ați căsătorit la 19 ani, din dragoste și, probabil pentru toată viața… Ați avut-o pe Nicoleta, primul copil, la puțin timp după aceea. În scurt timp v-ați dat seama că mirajul căsniciei dispărea.
L.P.:
Așa a fost să fie… Viața îți oferă momente de neprevăzut… Pleci la drum și se întâmplă ceva… Asta este!
E.P.: În 1985 a apărut și Alexandru, fiul dumneavoastră.
L.P.:
Da. Am făcut copiii din zece în zece ani, ultima este Maria. Cât despre acea căsnicie… a fost o etapă. Cineva mă compătimea…
E.P.: Soțul dumneavoastră de atunci s-a stins.
L.P.:
Da, s-a stins.
E.P.: Spuneați că nu-l urâți…
L.P.:
Nu, eu nu urăsc pe nimeni. A urî este o boală, înseamnă că problema este la tine.
E.P.: Chiar dacă, după ce l-ați avut pe Alexandru, când copilul avea nouă luni, ați hotărât să divorțați. V-ați mutat într-un apartament unde nu aveați de niciunele.
L.P.:
Dar de unde știi?
E.P.: …Nici măcar frigider, ca să puteți păstra laptele copilului.
L.P.:
Așa este, dar de unde știi toate acestea?
E.P.: M-am documentat…
L.P.:
Nu-l urăsc. Atât a putut el.
E.P.: Momentele acelea în care aveați casa goală…
L.P.:
Nu mă refer la un moment anume, mă refer în general – sunt momente în viață când ești foarte fericit dacă pleci fără nimic. Ca femeie, dacă pleci fără nimic, înseamnă că tu, pentru tine, ești foarte importantă și te prețuiești. Și atunci nu mai ai nevoie de nimic.
E.P.: Copiii vă întrebau? Vă întreba Nicoleta de tata?
L.P.:
Nu, copiii mei au fost foarte înțelepți și au fost alături de mine. Și acum avem o relație foarte bună.
E.P.: Viața avea să vă răsplătească, peste timp. În 1989 l-ați cunoscut pe actualul soț, pe Viorel, cel care ieșea dintr-o căsătorie cu o fiică…
L.P.:
Pe care o salut și o iubesc.
E.P.: …S-a dovedit a fi jumătatea dumneavoastră!
L.P.:
Așa este! A venit și vremea mea.
E.P.: Cum v-ați cunoscut?
L.P.:
La o petrecere. Ne-am plăcut, am ieșit o vreme la întâlniri, ne-am hotărât să ne mutăm împreună…
E.P.: A fost o dragoste fulgerătoare sau așezată și matură?
L.P.:
Și fulgerătoare, și așezată, și matură. Priveam altfel lucrurile, nu mai eram foarte tineri. Și astăzi ne iubim foarte mult!
E.P.: În 1997 s-a născut Maria.
L.P.:
Da, o bucurie!

 

Liza-Panait-Aevum-148
E.P.: Dar Casa Vili, celălalt proiect al familiei dumneavoastră, când a apărut?
L.P.:
În ianuarie-februarie 1990, când credeam că suntem în democrație, eu am luat prima autorizație de producție. Cred că am fost prima din București. Am apuat o legislație complicată, pentru că nu se știa nimic clar… Era o lege, Legea 54 – eu, ca să deschid un magazin, un atelier sau tot ce voiam eu să fac, trebuia să dau un test în fața unei comisii. Am luat respectivul atestat și, uite-așa, m-am trezit primul privat. N-aveam angajați… nimeni nu voia să vină să lucreze în sectorul privat. Nu aveau încredere, era ceva nou. Îmi aduc aminte cât de greu a fost.
E.P.: V-ați împrumutat atunci?
L.P.:
Da, de foarte mulți bani. Așa am început afacerea. Am avut și noroc.
E.P.: Credeați că aveați șansa să îi returnați? Sau a fost un gest disperat?
L.P.:
Am fost optimistă, îmi spuneam că va merge afacerea și că voi putea da banii înapoi. Pesimismul ar fi însemnat un pas înapoi și nu aș mai fi avut avânt. Și norocul a venit, la câteva luni. O firmă mare, Romarta, avea cele mai elegante magazine din București și din țară. M-am dus acolo cu vreo șase modele de rochii la prețuri rezonabile. Doamna Munteanu, directorul comercial, m-a ajutat. Mi-a dat o comandă. Dacă atunci aș fi reușit să fac comanda aceea, într-un an aș fi fost milionară. N-am făcut nici un sfert… din sfert. Era o comandă clară, cu banii la livrare. Era extraordinar. Din păcate, fără angajați, fără materiale – de care nu aveam cum să fac rost așa de repede, în 1990… nu se putea. Banii din această comandă au fost de ajuns să acopăr împrumutul inițial. Apoi, când am rămas însărcinată, am luat un credit în noiembrie – cred că voiam să deschid magazinul de pe Strada Eminescu. L-am luat cu dobândă de 60 la sută, în noiembrie, iar în ianuarie dobânda era de 140 la sută.
E.P.: Și nu v-ați întrebat atunci… încotro?
L.P.:
Ba da, atunci m-am întrebat. A fost prima dată când mi-a fost frică, însă ne-am făcut un plan de afaceri, deși în România, cu planul de afaceri nu prea poți să anticipezi. Faptul că am cumpărat magazinul acesta a fost un lucru bun. N-am vrut să încep afacerea cu o chirie. M-am gândit că, dacă se întâmplă ceva, măcar îl închiriez și plătesc creditul. Am făcut niște socoteli.
E.P.: Afacerea dumneavoastră nu înseamnă doar cifre, nu este doar calcule.
L.P.:
Nici nu înseamnă cifre, afacerea mea.
E.P.: Înseamnă suflet – este o afacere de familie. Se și numește Casa Vili, de la Viorel și Liza. Spuneți-mi, în această afacere de familie, cine ce face… Dumneavoastră sunteți designerul.
L.P.:
Afacerea noastră nu înseamnă cifre. De aceea nici nu suntem bogați. Viorel este directorul general. Toți suntem angajați cu carte de muncă, avem salarii… Nicoleta, fiica mea cea mare, este directorul economic. Alexandru, fiul meu, este responsabil de tot ce înseamnă IT, marketing, sora mea este șefă de atelier, iar cumnatul meu administrator. Maria e model. În total avem 30 de angajați. Toți lucrăm, chiar dacă suntem în familie.
E.P.: Afacerea a fost înfloritoare chiar în timpul crizei economice, când v-ați extins cu reprezentanță în mall-ul Afi Palace Cotroceni, în Galeriile Cocor… A rămas cel de aici, din Eminescu-Tunari…
L.P.:
Iar în perioada verii, la Neptun. În 2006-2007 am semnat un contract cu Afi. Eu nu mă gândeam că o să urmeze criza. Am deschis prin 2009-2010, în plină criză. Am încercat să ne retragem, dar nu a fost chip pentru că trebuia respectat contractul. Am investit cu teamă în magazin. Dumnezeu mi-a ajutat și-am supraviețuit. La puțin timp am deschis în Galeriile Cocor, într-un spațiu și mai mare.

 

„NOI SUNTEM OAMENI MODEȘTI”
E.P.: Pentru România, Liza Panait este un brand. Ce sunteți, însă, în ochii părinților dumneavoastră, cei care vă vedeau, când erați copil, în jurul războiului de țesut?
L.P.:
Noi suntem oameni modești. Eu, pentru ei, sunt Liza și-atât. Sunt fata lor. Sunt mândri de mine, se bucură de realizările mele, mama mai spune, pe unde merge, că fiica ei e Liza Panait. Eu o mai cert pentru lucrul acesta, dar e dreptul ei să-l spună. Am avut privilegiul să fac ce mi-a plăcut… nu trebuie să fie o laudă.
E.P.: Îi aveți aproape, aici, în București?
L.P.:
Da, sigur că da.
E.P.: Oamenii pe care îi angajați nu rămân atât – simpli angajați…
L.P.:
Noi nu avem chestionare și nici șef la resurse umane. Pentru noi, oamenii aceștia înseamnă mult mai mult.
E.P.: S-a pensionat cineva de la dumneavoastră?
L.P.:
Da, mulți. Noi angajăm pe baza unei discuții. Eu trebuie să-mi dau seama – nu din foi completate – cât de motivată e persoana respectivă să lucreze la mine. Pentru a putea ține atelierul am nevoie de oameni motivați, oameni cărora să le placă.
E.P.: Eu v-am admirat pentru creațiile vestimentare dar și pentru faptul că fiecare prezentare are o poveste, fiind un spectacol în sine.
L.P.:
Noi avem spectacolele noastre, de două ori pe an.
E.P.: De unde aveți puterea financiară de a face asemena spectacole? O mai aveți?
L.P.:
Da, suntem oameni cu calcule foarte clare, pentru că banii nu sunt foarte mulți. Cele două prezentări pe an sunt foarte importante pentru noi. Este vorba de respectul pentru clienții noștri. Nu cred că cineva care are o asemenea afacere cum avem noi ar avea voie să nu facă măcar aceste două prezentări pe an.
E.P.: Ce vă inspiră în crearea colecțiilor dumneavoastră? Sunt colecții care promovează atât de bine stilul Liza Panait încât hainele nici n-ar mai avea nevoie de etichete…
L.P.:
Vine o vârstă când experiența este foarte importantă. Fiecare creator simte ce are de făcut. Moda are un fel de mișcare de rotație. Talentul e tocmai în a anticipa. Ce urmează să fac nu prezintă, pentru mine, niciun fel de greutate. Simt ce am de făcut. Sigur că studiez foarte mult…
E.P.: Creațiile dumneavoastră sunt adaptate la România, la ceea ce înseamnă cultura acestui neam, sau sunt perfect valabile oriunde în lume?
L.P.:
Oriunde în lume. Avem clienți din Anglia, din Dubai, din India, din Japonia…
E.P.: V-ați gândit să vă extindeți și cu reprezentanțe în alte țări?
L.P.:
M-am gândit, avem și câteva proiecte. La noi, în toți anii aceștia, succesul s-a lăsat construit. Nu am avut salturi amețitoare. Noi mergem cu pași mici. Și dacă supraviețuim și am ajuns să avem ce avem, se datorează faptului că am fost foarte serioși.
E.P.: În prezentările dumneavoastră am observat că manechinele sunt femei cu dimensiuni normale, sunt manechine cu forme…
L.P.:
Eu, din modă, trebuie să și câștig – așa e afacerea. Dacă nu vând și am doar o colecție închipuită, undeva într-un atelier, înseamnă că nu am o afacere reală, ci una închipuită. La fiecare spectacol-prezentare, relația dintre femeia de pe podium și femeia din sală trebuie să fie autentică. Dacă eu pe podium aduc manechine cu dimensiunui mici, cea din sală – de care am nevoie să cumpere – va simți că produsele  nu sunt pentru ea. În plus, recunosc că nu-mi plac femeile slabe și am observat că un produs pe o femeie foarte slabă își pierde din valoare. Același produs, pus pe un manechin cu forme – câștigă. Poate e doar în mintea mea.
E.P.: Produsele dumneavoastră se văd mai spectaculos de pe o scenă de teatru decât din atelier! Cum se face că v-ați îndreptat și spre acest fel de a face artă?
L.P.:
Am făcut și spectacole, am făcut și teatru, am făcut și film. Am lucrat cu domnul Mircea Danieluc la două filme, am lucrat cu Beatrice Rancea la foarte multe spectacole – „Sangre”, „Șatra”, „Pasărea măiastră”…
E.P.: După spectacolul acela chiar am auzit oameni care s-au reântors la muzica Mariei Tănase…
L.P.:
După spectacolul „Pasărea măiastră”, m-am bucurat când am auzit că oamenii s-au reîntors la muzica Mariei Tănase. A doua zi după prezentare mi-au spus că au cumpărat CD-urile cu Maria Tănase. Ooamenii uită ușor… trebuie să li se reamintească de valori.
E.P.: Dacă mâine n-ați mai avea afacerea aceasta, ce-ați ști să faceți?
L.P.:
Nu știu, dar presupun că m-aș adapta foarte repede.
E.P.: Ați putea trăi fără modă?
L.P.:
Nu, nu aș putea trăi fără modă. Moda e viața mea, visul meu de când eram copil și pe care l-am urmat fără ezitare. Aș face asta și cu bani, și fără bani. Niciodată n-am început să fac ceva gândindu-mă la partea financiară. Dacă s-a întâmplat să existe, s-a întâmplat. Ca să fiu fericită e important să fac ceea ce fac! Trebuie să câștig doar ca să susțin afacerea.
E.P.: Care a fost cel mai greu moment din viața dumneavoastră? Am vorbit de pierdera fratelui, de momentele în care afacerea era în cumpănă, de căsnicia fidicilă a anilor dintâi…
L.P.:
Cel mai greu moment din viața mea e, de fiecare dată, momentul când cineva dispare de lângă mine. Că a crescut dobânda?! – Nu-i problemă. Că m-am despărțit eu?! – viața își urmează cursul. Dar faptul că fratele meua murit mult prea devreme m-a marcat și a fost prima mea mare problemă. Cât de greu am suportat eu, dar cât de greu a suportat mama mea, care trăiește. Au urmat și alte momente grele – a murit tatăl soțului meu, a murit mama soțului meu… Viața e făcută și din momente triste, trebuie să găsim puterea să mergem mai departe, să o luăm mereu de la capăt, să fim uiți.
E.P.: Credeți în Dumnezeu?
L.P.:
Cred în Dumnezeu. Trebuie să ne aducem mai des aminte de Dumnezeu, nu numai când avem nevoie! Mă gândesc în fiecare zi la Dumnezeu și îi mulțumesc că exist și că apuc ziua de mâine.
E.P.: Și ce-I cereți?
L.P.:
Să fiu sănătoasă, alături de ai mei. Să avem putere să ducem totul mai departe.
E.P.: Care sunt cele trei lucruri – nu sentimente, nu oameni – fără de care nu puteți trăi?
L.P.:
Centimetrul, foarfeca și cufărul cu dantele, ace, ațe, materiale.
E.P.: Mai aveți rochița din clasa a noua?
L.P.:
Nu o mai am… rochia aceea a fost purtată de mine, apoi de colegele care mă rugau să le-o împrumut.
E.P.: Care este cel mai frumos cuvânt pe care l-ați auzit de la copiii dumneavoastră?
L.P.:
„Mami, te iubesc!”. Toți ne spunem asta!
E.P.: Sunteți și bunică, nu?
L.P.:
Da, am o nepoțică de șapte ani. Până acum aveam mereu pe cineva mic în familie. Acum să vedem… Probabil că Alexandru e la rând.
E.P.: Familia aceasta mare și frumoasă s-a întors la casa dumneavoastră de acolo din Bolzești, din Bucovina, unde era războiul de țesut?
L.P.:
Am revăzut casa de acolo când aveam vreou douăzeci și ceva de ani. Din păcate oamenii s-au schimbat…
E.P.: Ați mai ști să ajungeți?
L.P.:
Da, știu să ajung. Am drumul în minte. Din păcate, nu mai trăiesc foarte mulți oameni ai copilăriei mele – mai are mama două surori și doi frați. Casa bunicilor a fost vândută…
E.P.: „Casa părintească nu se vinde”…
L.P.:
Așa ar trebui, dar, ca să nu se vândă, trebuie să o aibă unul singur. Și a trebuit să fie împărțită… Sunt anii copilăriei mele acolo, de care îmi aduc aminte cu foarte mare drag. Anii în care fratele meu mă lua la școală și, ca să mă lase învățătorul să stau în clasă, eram foarte cuminte.
E.P.: Dacă ați avea puterea să schimbați un singur moment din viața dumneavoastră, ce ați svhimba? Un moment din viața dumneavoastră, nu a celor dragi…
L.P.:
Mi-aș fi dorit ca Revoluția să se întâmple când aveam douăzeci de ani, nu treizeci și ceva. Nu că i-aș considera ani pierduți, dar au fost ani grei. Aș mai fi câștigat 12 ani…
E.P.: În viața dumneavoastră a contat, fără doar și poate, și faptul că sunteți o prezență foarte frapantă, o femeie frumoasă, cu o privire intensă. Frumusețea – avantaj?
L.P.:
Eveline, m-am măritat devreme. Am avut copii, familie, probleme. Nu am făcut niciun fel de compromis în viața mea. Cred că m-am bucurat atât cât a trebuit de cum arăt. Faptul că am avut lângă mine pe cine trebuie, mi-a fost de-ajuns. Nu știu să-ți răspund. N-a fost nimic interesant pentru mine, pe dinafară. Nu m-am gândit că sunt frumoasă, aveam foarte multe de făcut.
E.P.: Care este cea mai frumosă declarație de dragoste pe care v-a făcut-o soțul dumneavoastră? Poate momentul când v-a pus pe deget verigheta?
L.P.:
A trecut mult timp de atunci! Aseara, de exemplu, mi-a spus că mă iubește.

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top